Nenorocirile Ce Le Aduce Munca de Edmondo De Amicis

Nobis și Franti ar face o bună pereche! Priveliștea înfioră-toare ce avurăm azi dimineață nu mișcă nici pe unul, nici pe altul.
Ieșind din școală, stăteam cu tata și ne uitam la niște ștrengăruși din clasa a II-a, care-și scoseseră paltoanele și căciulițele și frecau gheața cu ele, ca s-o facă mai lucioasă, mai alunecoasă, mai bună de dat pe ea, când văzurăm sosind dinspre capătul străzii o mulțime de oameni speriați, gră-bind pașii și șoptind între ei. În mijlocul lor se aflau trei gar-diști, în urma cărora veneau doi oameni, care duceau o tar-gă. Băieții alergară din toate părțile. Mulțimea venea spre noi. Pe targă stătea întins un om galben ca un mort, cu capul lăsat pe umăr, cu părul zbârlit și însângerat; îi curgea sânge și din gură și din urechi.
Pe lângă targă mergea o femeie tânără cu un copil în bra-țe, care nebună de durere, striga din timp în timp:
— A murit! A murit! Dumnezeule, ce să mă fac eu! Un băiețel cu ghiozdanul pe spate mergea alături de ea, plân-gând cu hohote.
— Ce s-a întâmplat? întrebă tata.
Un trecător îi spuse că rănitul era un zidar, care căzuse de la al IV-lea etaj, pe când lucra.
Oamenii care duceau targa, se opriră ca să mai răsufle puțintel. Cei mai mulți întoarseră capul îngroziți. Văzui la câțiva pași de noi pe profesoara cu pană albastră la pălărie, că susținea pe domnișoara Delcati, ce era gata să leșine.
În același timp mă apucă cineva de mână: era bietul Zidăraș, galben și tremurând ca varga. Sărăcuțul se gândea, desigur, la tatăl său; mă gândii și eu la al meu! Slavă Dom-nului! Cel puțin eu sunt totdeauna cu sufletul liniștit când mă aflu în școală, știu că tata e acasă și scrie, scutit de orice primejdie, dar câțiva camarazi de ai mei se gândesc îngrijo-rați la părinții lor, dintre care unii lucrează la vreun pod înalt, alții la vreo mașină, unde o mișcare nesocotită, un pas necal-culat ar putea să-i coste viața. Sunt întocmai ca copiii de sol-dați, ai căror părinți se află la război. Zidărașul se uita lung, și tremura tot mai tare; tatăl meu băgă de seamă și îi zise:
— Du-te băiete, du-te acasă, la tatăl tău, că te așteaptă; fii liniștit, el este sănătos, du-te!
Zidărașul plecă, dar la fiecare pas se uita înapoi. Oamenii ridicară targa, mulțimea se puse iarăși în mișcare și biata femeie țipa întruna de ți se rupea inima:
— A murit, a murit!
— Nu, n-a murit! se răspundea din toate părțile; dar ea nici nu-i asculta și disperată, își smulgea părul.
Eram îngrozit de ceea ce văzusem, când auzii un glas mâniat, care striga:
— Ce râzi? și întorcându-mă repede, văzui un om bărbos, care se uita țintă în ochii lui Franti, văzându-l că râde.
A-tunci, omul îi trase o palmă strașnică, de-i sări căciula cât colo!
— Scoate-ți căciula, netrebnicule, când trece un om rănit din cauza muncii!
Gloata trecuse toată, iar de-a lungul uliței deșarte rămăsese un șiroi de sânge.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns