Naufragiul de Edmondo De Amicis

Sunt câțiva ani de atunci! într-o dimineață de decembrie, un vapor mare părăsea Liverpool și pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste două sute de persoane, socotind și cei șaptezeci de marinari ai echipajului. Căpitanul și mai toți marinarii erau englezi.
Printre călători se aflau și câțiva italieni: trei doamne, un preot și o trupă de muzicanți. Timpul era întunecos.
Un băiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la față, stătea singur la o parte, în salonul călătorilor de clasa a II-a. Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic și, după chipul lui îndrăzneț și hotărât, se vedea că este sicilian. Se așezase pe o grămadă de funii și se proptea de un geamantan vechi și rupt în care își vârâse toată averea sa. Era oacheș la chip și părul său negru și creț îi cădea pe umeri. Bietul băiat era îmbrăcat sărăcăcios; își pusese pe spinare un tartan zdrențăros și o geantă veche de piele îi atârna de umăr. Stătea pe gânduri și se uita la călători, la vapor, la marinarii care-i treceau repede pe dinainte și la marea neliniștită. Înfățișarea lui, dădea pe față că îndurase, de curând, o mare nenorocire. Avea un chip copilăresc și expresia unui om mare.
Nu trecuse mult de la plecarea vaporului și se ivi un marinar bătrân cu părul cărunt, aducând de mână o fetiță. Acesta se opri în fața micului sicilian și-i zise:
— Mario, iată, îți aduc o tovarășe de drum!
Lăsă aici copila și se depărtă.
Fetița se așeză și ea jos, lângă băiat, pe grămada de funii.
Se uitară unul la altul.
— Unde mergi! o întrebă sicilianul.
— La Malta! răspunse fetița. Tata și mama mă așteaptă acolo. Mă duc la ei. Pe mine mă cheamă Iulia Fagiani.
Băiatul tăcu.
Puțin după aceea, Mario scoase din geantă pâine și poame uscate. Fetița avea pesmeți. Mâncară împreună.
— Bucurați-vă! strigă un marinar italian, trecând repede. O să fie dans mare, în curând!
Vântul creștea din ce în ce, vaporul se clătina tot mai tare; dar copiii care nu sufereau de răul de mare, nici nu băgau de seamă.
Fetița zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarășului său, dar mult mai înaltă, oacheșă, ca și el, și slabă; crescută în lipsuri, sărăcuța, era îmbrăcată cât se poate de prost. Părul îi era scurt și creț. Purta o basma roșie pe cap și la urechi avea cercei de argint.
Pe când mâncau, își povestiră nenorocirile lor. Mario era orfan. Tatăl său, meșteșugar, murise de curând la Liverpool, și consulul italian îl trimitea în țara sa, la Palermo, unde bietul băiat mai avea rude depărtate.
Pe fetiță o luase de un an, o mătușă, care o iubea ca pe fata ei, și o dusese cu dânsa la Londra. Părinții copilei fiind săraci, o dăduseră cu nădejdea să moștenească pe mătușă-sa. Din nenorocire, mătușa murise după câteva luni, călcată de un omnibuz, și nu-i lăsase nici un ban. Consulul italian o trimi-tea și pe dânsa în Italia și întâmplarea făcuse ca amândoi sărmanii copii să fie încredințați aceluiași marinar.
— Părinții mei, adăugă copila, credeau că mă voi întoarce la ei bogată și iată-mă tot așa de săracă. Dar ei mă iubesc, și o să mă primească bucuroși. Dar frățiorii mei, sărăcuții! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o să le pară când mă vor revedea! O să intru la ei în vârful picioarelor. Vai! îndrăcită mai e marea!… Apoi începu iarăși: Te duci și tu la părinți?
— Mă duc la rude…, dacă vor vrea să mă primească! răspunse Mario, cu întristare.
— Nu te iubesc?
— Nu știu!
— Eu împlinesc treisprezece ani la Crăciun! zise copila.
Începură apoi să vorbească: despre mare, despre oame-nii ce se învârteau în jurul lor. Stătură împreună toată ziua. Călătorii credeau chiar că sunt frați. Fetița cârpea un ciorap, băiatul stătea pe gânduri, marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, despărțindu-se, fetița zise lui Mario:
— Noapte bună!
— Noaptea n-are să fie bună pentru nimeni, bieții mei copii! zise marinarul italian care trecea alergând, fiind che-mat de căpitan.
Băiatul voia să răspundă și el prietenei sale:
— Noapte bună! Când o împroșcătură neașteptată îl izbi fără veste și-l azvârli pe bancă.
— Doamne sfinte! Te-ai lovit, îți curge sânge! strigă fetița, apropiin-du-se de el.
Călătorii care fugeau să se adăpostească prin cabine, nu-i băgară în seamă. Mario rămăsese amețit; copila înge-nunche dinaintea lui, îi șterse sângele de pe frunte, și scoțându-și basmaua roșie de pe cap, îl legă cu ea. Când băiatul plecă ușor capul, ca să-l lege, îi pică puțin sânge din rană pe rochia ei cea galbenă și i-o pătă. Mario își reveni îndată în fire.
— Ți-e mai bine? întrebă copila.
— Da, n-am nimic! răspunse el.
— Noapte bună!
— Noapte bună! adăugă Iulia.
Amândoi coborâră în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Călătorii nici nu adormiseră și o furtună îngrozitoare izbucni deodată. Valuri furioase năvăliră asupra corabiei, sfărâmară un catarg, răpiră trei bărci fixate de vapor și patru boi ce stăteau la prora navei, ca și cum ar fi măturat niște frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învălmă-șeală, o spaimă de nespus. Unii țipau, alții plângeau, alții se rugau: era ceva înfiorător. Furtuna creștea mereu. Spre revărsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. Valuri uriașe loveau vaporul în toate laturile și năpădeau pe punte, zdrobind, măturând și rostogolind în mare tot ce întâmpina în calea lor. Platforma care acoperea mașinile fu sfărâmată și apa năvăli prin spărtură cu un zgomot înspăimântător, stinse focul. Mașiniștii fugiră înfricoșați. Atunci, apa începu să pătrundă pretutindeni.
Un glas puternic strigă:
— Săriți la pompe!
Era glasul căpitanului. Marinarii alergară la pompe, dar un val puternic izbi furios fără de veste spatele vaporului, sfărâmă parapetul și un șuvoi de apă pătrunsese înăuntru.
Toți călătorii, mai mult morți decât vii, se strânseră în salon. Căpitanul, galben la față, apăru în mijlocul lor.
— Căpitane! Căpitane, strigară toți deodată. Ce ne facem? Cum stăm? Ce speranță ne dai? Scapă-ne, căpitane, scapă-ne, pentru numele lui Dumnezeu!
Căpitanul așteptă să se potolească strigătele, apoi zise cu glas liniștit:
— Nu mai e nădejde de scăpare!
Toți amuțiră de groază. O singură femeie strigă:
— Fie-ți milă, Doamne!
Călătorii rămaseră câtva timp în acea tăcere înspăimân-tătoare, uitându-se unii la alții, pieriți la față. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate.
Căpitanul vru să încerce o scăpare și porunci să se dezlege o barcă și să o coboare pe mare. Cinci marinari in-trară într-însa, dar luntrea nici nu apucase să atingă undele, când un val uriaș o și rostogoli. Doi marinari se înecară. Unul din ei era bătrânul italian; ceilalți abia putură să se agațe de funii și să se urce pe bastiment.
Atunci chiar marinarii pierdură orice speranță și două ceasuri după aceasta, bastimentul se și scufundase la parapet.
O scenă îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate strângând pe copilașii lor la sân; prietenii se îmbrățișau, dându-și ultimul adio: unii coborau prin cabine, ca să nu mai vadă marea cu ochii. Un călător se împușcă și căzu mort pe scara cabinelor. Mulți din acei nenorociți se agățau în disperarea lor unii de alții, își fră-mântau mâinile, cădeau leșinați. Unii îngenuncheau dinain-tea preotului cerându-i binecuvântarea. Copiii țipau, lumea răcnea. Se auzeau glasuri ascuțite și stranii; se vedeau per-soane înmărmurite, nemișcate, cu ochii mari, holbați și ațin-tiți fără privire; păreau că înnebuniseră. Zăreai pretutindeni chipuri pe care se întipărise moartea.
Cei doi copii, Iulia și Mario, se agățaseră de un catarg al vaporului și priveau marea nesimțitori, fără să clipească.
Marea se potolise puțin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai câteva minute și valurile aveau să-l înghită.
— Dezlegați șalupa! strigă căpitanul.
Cea din urmă șalupă, singura rămasă, fu îndată coborâtă în mare. Paisprezece marinari săriră într-însa.
Căpitanul rămase pe vapor.
— Căpitane! strigară cei din barcă, vino cu noi.
— Nu, băieți! Trebuie să mor la postul meu! răspunse căpitanul.
— Vino, vino, poate că vom întâlni un vapor care să ne scape; vino, de unde nu, ești pierdut!
— Nu, rămân aici!
— Mai avem un loc! strigară marinarii, adresându-se călătorilor. O femeie, să vină o femeie!
O biată femeie, susținută de căpitan înaintă, dar văzând depărtarea la care se afla șalupa nu cuteză să sară și leșină. Toate celelalte femei de pe vapor erau și ele leșinate sau pe moarte.
— Să vină un băiat! mai strigară marinarii.
La această chemare, micul sicilian și tovarășa lui, care până atunci rămăseseră împietriți în fața acelui spectacol îngrozitor, se deșteptară deodată din acea letargie, și împinși de puternicul instinct al vieții, alergară spre parape-tul vaporului, strigând amândoi deodată:
— Eu! Eu! Și se îmbrânceau ca două animale sălbatice.
— Dați-ne pe cel mai mic! strigară de jos. Luntrea este prea încărcată, să vină cel mai mic!
Iulia, auzind aceste cuvinte, rămase ca trăsnită, lăsă bra-țele în jos și se uită la Mario, cu ochii stinși.
Mario se uită și el la ea; văzu pata de sânge pe rochia ei și-și aduse aminte de bunătatea cu care îl îngrijise. Deodată se ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc.
— Mai repede! strigară cu nerăbdare marinarii de jos, plecăm!
Mario, hotărât, strigă cu un glas care nu mai părea a fi al lui.
— Luați-o pe dânsa, e mai ușoară, mergi tu, Iulio, tu ai părinți, eu sunt orfan! Îți dau locul meu, du-te!
— Arunc-o jos! îi strigară marinarii.
Mario apucă pe Iulia de mijloc și o azvârli în mare. Copila țipă și căzu în apă, dar un marinar o apucă de braț și o trase în barcă.
Băiatul stătea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicată, cu părul în vânt, nemișcat, sublim.
Luntrea porni, și scăpă cu greu de vârtejul ce-l pricinuia scufundarea vaporului.
Atunci, copila, care rămăsese până aici ca și lipsită de simțuri, își ridică ochii către Mario și izbucni în lacrimi.
— Adio! îi răspunse băiatul, ridicând mâinile spre cer.
Luntrea înainta repede pe marea agitată, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai văita nimeni. Apa ajunsese până la marginea punții.
Deodată, băiatul căzu în genunchi, încrucișă mâinile și ridică ochii spre cer.
Iulia, îngrozită, își acoperi fața cu amândouă mâinile și când ridică iarăși capul, vaporul dispăruse.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns