Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă

Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Ţuţuenii din Târgul Neamţului, dinspre satul Vânătorii Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de câte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi moş Nichifor din Ţuţueni.

Moş Nichifor era harabagiu. Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. De inima căruţei atârnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era aninată o bărdiţă, pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moş Nichifor era şi geambaş de cai, şi când îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, şi atunci rămânea oiştea goală pe de-o parte. Îi plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era slăbiciunea lui. Mă veţi întreba, poate: De ce iepe, şi totdeauna albe? Vă voi spune şi aceasta: iepe, pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeaţa iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.

Moş Nichifor nu era dintre aceia care să nu ştie „că nu-i bine să te pui viziteu la cai albi şi slugă la femei”; el ştia şi aceasta, dar iepele erau ale lui, şi, când le grijea, grijite erau, iar când nu, n-avea cine să-i bănuiască.

Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii; el se ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.

Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în căruţă. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cânepă, împletită de mâna lui şi cu şfichiul de mătase, cu care pocnea de-ţi lua auzul. Şi cu încărcat şi cu descărcat, la deal moş Nichifor se da pe jos şi trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriaşii, vrând- nevrând, trebuiau să se dea şi ei, căci le era lehamete de morocăneala lui moş Nichifor, care îndată troncănea câte una cam de aceste:

– Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi…

Dacă ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, apoi era cât se poate de şăgalnic. De întâlnea vrun om călare, pe drum, întreba: „Departe ai lăsat pe vodă, voinice?” Şi apoi îndată da bici iepelor, zicând:

Alba-nainte, alba la roate,

Oiştea goală pe de-o parte.

Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!! De întâlnea pe drum neveste şi fete mari, cânta cântece şăgalnice, de-alde-aceste:

Când cu baba m-am luat

Opt ibovnice-au oftat:

Trei neveste cu bărbat

Şi cinci fete dintr-un sat ş.a.

Ei, ei! Apoi zi că nu-ţi venea să porneşti la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic şi de-a pururea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâşmei te făceai niznai şi nu ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar şi atunci tot repede mâna de la o crâşmă până la alta.

Mai ales într-un rând îi plăcea lui moş Nichifor două iepuşoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crâşmă, mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă, nefiind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cumpere altele, care să ţină fuga tot întruna!

Spunea tata că i-au spus şi lui bătrânii, care auziseră din gura lui moş Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul-Neamţului, că te-apucau pe-a-mâinile. Cum ieşeai din Văratic, intrai în Agapia, şi cum ieşeai din Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la mitoace, şi aveai muşterii, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănăstirea Neamţului, ba la Secu, ba la Râşca, ba în toate părţile, pe la hramuri.

Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului meu că protopopul de la Neamţ, de pe vremea aceea, ar fi zis unor călugăriţe, care pribegeau în săptămâna mare prin târg:

– Maicelor!

– Blagosloveşte, cinstite părinte!

– De ce nu vă astâmpăraţi în mănăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor?

– Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Dar n-am mai veni noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot pişcă.

Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind noduri…, şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor, zicând:

– De-ar crăpa odată să crape şi harabagiul care v-a adus! C-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la târg.

Şi cică auzind moş Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mâhnit în sufletul său şi s-ar fi jurat cu jurământ ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, din păcate, era şi evlavios moş Nichifor şi tare se mai temea să nu cadă sub blestemul preoţesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfânta Agură, care-şi cănea părul şi barba cu cireşe negre, şi în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la lumânare, ca să mai uşureze din cele păcate. Şi apoi s-a hotărât el ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească.

– Numai negustorul, zicea moş Nichifor, trăieşte din seul său şi pe seama lui. Când întrebai: „Pentru ce?” moş Nichifor răspundea, tot glumeţ: „Pentru că n-are Dumnezeu stăpân”.

De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz.

Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scârţâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori şi tot umbla din babă în babă cu descântece şi cu oblojeli, încât lui moş Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, şi de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsân, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încât biata băbuşca lui era bucuroasă uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă.

Se vede lucru că şi moş Nichifor era făcut pe drumuri, căci cum ieşea afară la drum parcă era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe câţi îi întâlnea şi de povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.

Într-o dimineaţă, miercuri înainte de Duminica Mare, moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea; când numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupân Strul din Târgul-Neamţului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimeneală, boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri.

Pe vremea aceea nu era spiţerie în Târgul-Neamţului, şi jupânul Strul aducea, pentru hatârul călugărilor şi al călug ăriţelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, şi alte negustorii… În sfârşit, nu ştiu cum să vă spun, era mai mult decât duhovnicul, că fără de dânsul nu puteau mănăstirile.

– Muni dimineaţă, moş Nichifor!

– Bună să-ţi fie inima… jupâne Strul. Da’ cu ce treabă ai venit pe la noi?

– Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ţi dau ca să mi-o duci?

– D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba d-voastră, jupâne, zise moş Nichifor, scărpinându-se în cap; numai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci şi căruţa mea e largă; poate să încapă într-însa cât de mult. Apoi, fără să ne zbatem, jupâne Strul, mi-i da şasesprezece lei, un irmilic de aur, şi ţi-oi duce-o, ştii cole, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum e sucala.

– Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi fecioru-meu la Piatra.

– Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne Strul! Mă bucur şi eu că-i tocmai în dricul iarmarocului şi poate mi-a pica ceva şi când voi veni înapoi. Numai aş vrea să ştiu, când avem să pornim?

– Şi acuma, moş Nichifor, dacă eşti gata.

– Gata, jupâne Strul, numai s-adăp iepuşoarele aceste. Du-te şi d-ta de-ţi pune nora la cale, că acuş te-ajung şi eu din urmă.

Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, repede zvârle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o pereche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între umeri şi biciul în mână şi tiva, băiete! N-apucase jupânul Strul a ajunge bine acasă, şi moş Nichifor şi trăsese căruţa dinaintea uşii.

Malca, aşa era numele nurorii lui jupân Strul, a ieşit afară să-şi vadă harabagiul. Ş-apoi, povestea cântecului; las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbujorată Malca… din pricina plânsului, că se despărţeşte de socri, pentru că întâiaşi dată venise ea la Neamţ, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decât două săptămâni de când se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupân Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Iţic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, şi la două săptămâni Iţic au adus pe Malca la Neamţ, a încredinţat-o în mâna părinţilor lui şi s-a întors repede la Piatra, să se gândească pe negustorie.

– Da’ te-ai ţinut de cuvânt, moş Nichifor!

– Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioşmolesc atâta, că la drum e bine să porneşti cât de dimineaţă, iar seara să poposeşti devreme!

– Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moş Nichifor?

– Ă… ra! da’ ce stai de vorbeşti, jupâne Strul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ţi pun nora în Piatra.

– D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvali nora!

– Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite, şi, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine… Ia, numai cu maica Evlampia, desăgăriţa din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptişor la drum; şi cu asta-mi aducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtuiască iepuşoarele. Şi eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: „Măicuţă, de ce eşti scumpă la tărâţe şi ieftină la făină?” Ea atunci se uita galeş la mine şi-mi zicea cu glas duios: „Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata văcuşoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinţii pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; şi dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sfinţiile lor ştiu mai multe decât noi, păcătoasele!” Dacă am auzit aşa, am zis şi eu, în gândul meu, că are întrucâtva dreptate maica desăgăriţa, şi am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică şi voieşte cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum şi cu vaci. Şi apoi, giupâneşica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da şi pe jos câte-oleacă; mai ales că acum e o frumuseţe afară la câmp, de turbă haita! Da’ ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneşică Malca, să te duc la bărbăţel acasă; ştiu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.

– Iaca, mă sui, moş Nichifor!

Şi îndată încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare şi alte mărunţişuri. Apoi Malca îşi ia ziua bună de la socri şi se suie deasupra saltelelor, în fundul căruţei. Iară moş Nichifor se azvârle pe capră, dă bici iepelor şi lasă pe jupânul Strul şi cu ai săi cu lacrimile pe obraz.

Prin târg, aşa mâna de tare moş Nichifor, de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva.

Prundul, satul şi dealul Humuleştilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă.

Dar de pe la Grumăzeşti încolo, moş Nichifor a ras o duşcă de rachiu din plosca lui cea de Braşov, şi-a aprins luleaua şi a început a lăsa iepele mai la voie.

– Doamne, jupâneşică, Doamne! Vezi satul ista mare şi frumos? se cheamă Grumăzeştii. De-aş avea eu atâţia gonitori în ocol şi d-ta atâţia băieţi, câţi cazaci, căpcâni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!

– Să te-audă Dumnezeu, să am băieţi, moş Nichifor!

– Asemene şi eu gonitori, jupâneşică… că de băieţi nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulţi înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe piept, are să rămână căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte!

– Nu te supăra, moş Nichifor, zise Malca, că poate aşa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că aşa scrie şi la noi în cărţi despre unii, că tocmai la bătrâneţe au făcut copii!

– Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărţile cele a d-voastre în pace, că eu ştiu ce ştiu eu, degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit şi eu spunând în biserică la noi că „Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă”. Apoi ce-ţi trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin casa cu baba pân-acum. În privinţa asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă până la sfârşitul vieţii, şi copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i aşa, jupâneşică? Mai zi, dacă ai ce!

– Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor.

– Ba chiar aşa-i, jupâneşică dragă, cum îţi spun eu. Ptru! ciii! Da’ bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba şi, când se trezeşte, cine ştie unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul şi tovărăşia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnaţi înainte! Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. Hei! jupâneşică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; ştiu că am avea ce asculta!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns