Mincinosul de Emilia Plugaru

Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă şi friguroasă în compania şoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte – au aripi.

– Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul – nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci… Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacţia lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur.

– Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună. De-aţi şti cât de frumos e acolo… Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel…

– Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant!

– Păi… zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă povestesc… Trebuie doar să mă concentrez… Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică.

– Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai întoarce acasă… ce flori, ce iarbă… Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori? Spini, buruieni – în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe… Peste tot e atât de curat… Când plouă – stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică toată. E îndeajuns să gândeşti şi cât ai clipi palatul e gata. Eu şi cu pisicuţa mea ne lăfăim în odăile mari, dormim pe saltele din puf şi puful nu e, doamne fereşte, din pene de păsărele, căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii.

– Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare şi negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, îşi înghite cu plăcere saliva, îşi întinde lăbuţa căci chiar în faţă observă o vrăbiuţă ce-l priveşte cu ochii plini de consideraţie.

– Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine sunt? întreabă iarăşi fluturele băgăcios şi se aşează înaintea vrăbiuţei, o atinge cu aripa, vrăbiuţa speriată se fereşte apoi îşi ia zborul.

– Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monştri de fluturi! Uită-te cât eşti de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da! Căci fără de fluturi nu ar fi nici flori, se linişteşte Dungă şi iarăşi porneşte pălăvrăgeala turnând verzi şi uscate.

– Râurile şi izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-aşa, curge laptele, du-te şi bea cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleştar, îmi construiesc o căsuţă simplă din unt şi smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna şi untul, mă trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de şoricei, dar cel mai tare mă păleşte dorul de vrăbiuţe şi… mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeţi? zice Dungă cu atâta suflet încât e cu neputinţă să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuţelor mă întorc acasă, continuă să minciunească el. Are şi luna vrăbiuţe. Dar cum să le compari cu ale noastre? Cum?

– Vai, zice un fluturaş alb cu picăţele roşii, mi-aş da viaţa să mă aflu pe lună. Ia-mă cu tine. Vreau sa văd florile de acolo…

– Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă… Florile de pe lună nu ar dori să te vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturaşii lor. Orişice insectă străină o înghit imediat, apoi o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădeşti pe aiurea, când ai de trăit o viaţă frumoasă aici? În schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoţit de vreo vrăbiuţă. Le-aş duce pe toate în spaţiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbeşte Dungă şi spre bucuria lui o observă iarăşi pe micuţa vrăbiuţă apropiindu-se.

– Aş vrea să fiu prima vrăbiuţă pământeană ce vizitează Luna, şopteşte ea cu timiditate. Mama şi bunica îmi tot zic că eşti rău, fioros, că trebuie să mă ţin cât mai departe, însă… nu le cred. Eşti atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine.

Albinuţele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuşi cu urechea la ce se vorbeşte.

– Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba şi… Vai!!! O prinde pe mica vrăbiuţă, cască o gură cât o şură şi hop… primeşte în bot o duzină de ace.

– Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-şi potolească durerea. Nenorocite veninoase! ţipă el, căci ştie, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniţă proaspătă de păsărică.

Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiş şi visează râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuţe nu îndrăzneşte să se gândească. Cu greu îşi dă seama că este chemat:

– Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuţa. Ti-am adus un ulcioraş cu lapte, bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Şi încă ceva, adaugă ghemuleţul cu pene, ţi-am pregătit nişte bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îţi vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase.

– Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar… Peste câteva zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-şi bagă lăbuţa în foc pentru toate vrăbiile, dar aceasta precis că nu are pic de minte…

Dungă stă în cumpănă. Totuşi e atât de blândă şi de bună la inimă… Uneori chiar şi lui îi vine să strige: Sărmană vrăbiuţă! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuţă!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns