Micul Tobosar Sard de Edmondo De Amicis

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo șaizeci de soldați dintr-un regiment de infanterie, din armata noastră, fură trimiși să ocupe o casă părăsită de pe un deal.
De-abia sosiți, se văzură deodată atacați de două compa-nii de austrieci, care năvăliră pe neașteptate din mai multe părți.
O ploaie de gloanțe îi sili să se adăpostească și să se bari-cadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câțiva morți și răniți.
Îndată ce înțepeniră bine ușile cu drugi de fier, soldații alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, și începură un foc des și bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceștia se apropiau încetul cu încetul, rânduiți în semicerc, răspun-zând și ei tot cu aceeași tărie.
Acei șaizeci de soldați italieni erau comandați de doi ofi-țeri inferiori și de un căpitan: om strașnic, înalt, slab, cu mustața și cu părul cărunt.
Printre soldați se afla și un mic toboșar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheș la față și avea niște ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.
Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus și poruncile ieșeau din gura lui ca niște pocnituri de pușcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.
Micul toboșar galben la față, se suise pe o măscioară și întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puțin câte puțin.
Casa era așezată pe malul unui povârniș, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dă-deau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau fața și laturile casei, iar povârnișul din dos rămăsese cu totul liber.
Lupta era crâncenă: gloanțele cădeau ca grindina, gău-reau și crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară și pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mo-bile; azvârleau așchii de lemn; răspândeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zbu-rau șuierând prin casă și făceau un zgomot asurzitor.
Din când în când cădea câte un soldat. Tovarășii îl tră-geau la o parte. Alții mergeau șovăind prin odăi, ținându-și rănile cu mâinile.
În bucătărie se și afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanțe; afară, brâul vrăjmașilor se strângea mereu.
Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tul-bură puțin și ieși repede din odaie, urmat de un sergent. Du-pă câteva minute, sergentul se întoarse și chemă pe micul toboșar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el pe o scăricică mică și intrând în podul casei, unde văzu pe căpitan proptit de fereastră și scriind repede cu creionul pe o bucățică de hârtie.
Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă și rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, și zise cu asprime:
— Toboșarule!
Toboșarul duse mâna la chipiu.
— Ești îndrăzneț, băiete?! îl întrebă căpitanul.
Ochii băia-tului scânteiară:
— Da, domnule căpitan!
— Uită-te într-acolo! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră, în vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agață-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o la fugă pe povârniș, străbate valea, sosește la ai noștri, și dă biletul celui dintâi ofițer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ți ranița și cingătoarea!
Băiatul lepădă ranița și cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înțepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.
— Adu-ți aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăția ta și de iuțeala picioarelor tale! îi zise căpitanul.
— Fii pe pace, domnule căpitan! răspunse băiatul lăsându-se în jos pe frânghie, nu vă temeți!
— Dumnezeu să-ți ajute!
Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia și plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească și el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniș.
Căpitanului i se părea chiar că toboșarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmași, când cinci sau șase mici nori de pulbere se ridică în jurul băiatului și îl vestiră că fusese descoperit de dușmani: căci norii aceia nu erau altceva decât țărâna scormonită și ridicată în sus de gloanțe.
Cu toate acestea, micul toboșar alerga mereu. Deodată căzu.
— L-au ucis! răcni căpitanul, mușcându-și pumnul.
Abia strigase astfel și zări pe micul toboșar ridicându-se.
— A fost numai o căzătură! își zise căpitanul și răsuflă.
Băiatul începu iar să alerge, dar șchiopătând.
— Și-a scrântit piciorul! gândi căpitanul.
Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuși, el mai rămase acolo, să se uite la toboșar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toți soldații lui cădeau uciși, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânșii.
Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, șchiopă-tând; se repezea iarăși, și iarăși se oprea și se împiedica.
— Nu cumva l-a atins vreun glonț la picior? își zicea căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mișcările băiatului; și de la acea depărtare îi vorbea, îl ațâța, îl îndemna să se gră-bească, ca și cum l-ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinși de nerăbdare, spațiul dintre băiatul care a-lerga și dintre sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodată și șuieratul gloanțelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofițerilor și ale sergenților, vaie-tele răniților și zgomotul dărâmăturilor.
— Haide, înainte! strigă el, micului toboșar, urmărindu-l cu privirea.
— Înainte! Mergi! Aleargă!… Doamne! Se oprește! Nu, nu, iată-l reîncepe să alerge.
Un ofițer veni să-i spună că deși vrăjmașii nu încetaseră focul, totuși ridicau un steag alb, ca să le impună capitu-larea.
— Să nu răspundeți! strigă căpitanul, fără ca să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăște.
— Hai du-te!… mergi mai iute, aleargă! strigă căpitanul, scrâșnind din dinți și ridicând pumni. Omoară-te, mori, tică-losule, dar aleargă, du-te! Apoi răcni ca o fiară: Ah! Nemer-nicul, nesocotitul, s-a așezat jos.
Și, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca și cum s-ar fi așezat jos sau ar fi căzut.
După câteva minute, capul se ivi iarăși și în sfârșit se pier-du pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, co-bori repede. Gloanțele se năpusteau și mai tare: odăile erau pline cu răniți; unii din ei șovăiau ca bețivii și se agățau de mobile. Pereții, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câte-va cadavre zăceau întinse pe pragul ușilor. Un glonț rupsese brațul drept al locotenentului. Fumul și pulberea învăluiau totul.
— Curaj băieți! strigă căpitanul. Stați nemișcați la postul vostru! Ne vine ajutor! Încă un avânt de bărbăție și de răb-dare, și suntem mântuiți.
Austriecii se apropiară și mai tare. Fețele lor înverșunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puștilor era co-vârșit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze și-i amenințau cu moartea. Câte unii din soldați, înfricoșați, se retrăgeau de la ferestre; sergenții îi goneau îna-poi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chi-purile, nu mai era cu putință să susțină multă vreme apărarea.
Austriecii încetară focul și o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: „Predați-vă”
„Nu” urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crân-cenă din amândouă părțile. Căzură încă vreo câțiva soldați; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.
Căpitanul bolborosea între dinți:
— Suntem pierduți!… Nu ne vine în ajutor! Nu mai soseș-te!
Și el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară.
Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei strigă:
— Ne vine ajutor! Vine! repetă căpitanul nebun de bucurie.
La acel strigăt, zdraveni și răniți, sergenți și ofițeri, toți năvăliră la ferestre și împotrivirea se înteți din nou.
După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmași. Atunci,căpitanul adună în grabă soldații într-o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredințeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de pași grăbiți, însoțit de un „ura!” puternic și văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colțuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor și umerilor vrăjmașilor.
Atunci, căpitanul împreună cu soldații se repeziră cu baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieșiră din rânduri și o luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită și, puțin du-pă aceea, două batalioane de infanterie, italiene, și două tu-nuri erau postate pe acea înălțime.
Căpitanul, ieșind cu soldații ce-i rămaseră teferi întru în-tâmpinarea regimentului său, fusese ușor rănit la mâna stân-gă în goana dată vrăjmașilor.
În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiți de numărul covârșitor al austriecilor, și în dimineața de 26 se văzură siliți să apuce cu întristare dru-mul spre Mincio.
Căpitanul, deși rănit, făcu drumul pe jos cu soldații săi osteniți și tăcuți. Ajungând către seară la Gotio, pe Mincioe, el la căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostășesc. Căpitanul sosind acolo, văzu bi-serica plină de răniți, așezați pe două rânduri de paturi și pe saltele întinse pe jos. Doi doctori și doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.
Se auzeau gemete și strigăte înăbușite.
Căpitanul își îndrepta privirile în toate părțile căutând pe ofițerul său, cînd a auzit un glas apropiat și foarte slab care-l chema:
— Domnule căpitan!
El se întoarse: era micul toboșar. Băiatul stătea întins pe pat și era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roșu. Bietul băiat era foarte palid și slab, dar ochi lui nu pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două diamante negre.
Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:
— Aici ești tu ? apoi adăugă: Bravo băiete! Ți-ai făcut datoria!
— Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.
— Ești rănit? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofițe-rul său în paturile de alături.
— Da! Ce să-i faci! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în fața asprului căpitan.
— M-am ținut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut vrăj-mași foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul dumneavoastră. Drept alte toate, eram fript de sete și mă temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai noștri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câțiva din tovarăși mei pe lumea cealaltă. În sfârșit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor și eu am făcut ce am putut; sunt mulțumit. Dar vai, domnule căpitan, îți curge sânge din rană! Vrei să-ți mai strâng legătura? Apropie-te te rog și întinde mâna!
Căpitanul îi întinse mâna stângă și cu cea dreaptă voia să ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, și fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.
— Lasă, lasă! îi zise căpitanul, uitându-se la el și retrăgându-și mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine și apoi de alții; bagă de seamă, băiete o rană ușoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijești la vreme!
Micul toboșar dete din cap.
— Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fi așa de pră-pădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.
Băiatul zâmbi și-i răspunse:
— Am pierdut mult sânge? Bine ar fi, domnule căpitan, de-ar fi numai atât. Ia uită-te! Și-și dete plapuma la o parte.
Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de ge-nunchi; trunchiul era legat și bandajul mai era încă însân-gerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt și gros, cu mânecile sumese.
— Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându-i băiatul, iată un caz nenorocit! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu l-ar fi obosit nebunește. Ce inflamație gândești că avea? Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viața. Te asigur eu, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a curs nici o lacrimă, n-a scos nici un țipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viță de viteji!
Apoi salută pe căpitan și se duse la patul unui alt rănit.
Căpitanul rămăsese uimit, se uită țintă la băiat, cu fruntea încrețită; în urmă îi trase plapuma și încetișor, fără măcar a ști ce face, ațintit privirea la dânsul, duse mâna la cap și își scoase chipiul.
— Domnule căpitan! strigă băiatul, surprins. Ce faci, domnule căpitan? Mă saluți pe mine?
Și soldatul acela, atât de dârz și de posac, care nu spu-sese în viața lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând și plin de bucurie:
— Da, pe tine!… Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu ești un erou!
Apoi se aplecă spre dânsul și-l sărută de mai multe ori părintește.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns