Micul Drum De Fier de Edmondo De Amicis

Precossi a venit ieri acasă, la mine, cu Garrone. De-ar fi fost copii de rege, nu cred că li s-ar fi găsit o sărbătoare mai frumoasă.
Garrone nu venise niciodată; de felul lui e cam sălbatic și apoi când se vede așa de mare, îi e rușine că e în clasa a III-a.
Când auzirăm clopoțelul, alergarăm cu toții să le deschidem ușa. Crossi n-a venit, fiindcă tatăl său a sosit în sfârșit din America, după o lipsă de șase ani.
Mama sărută pe Precossi: tata îi prezentă pe Garrone, zicându-i:
— Băiatul acesta nu este numai un băiat bun, el este toto-dată cinstit și mărinimos. Garrone își plecă ușor capul, surâzându-mi pe furiș.
Precossi venise cu medalia la piept și era vesel, fiindcă tatăl său s-a apucat iar de muncă și nu s-a mai îmbătat de cinci zile. Acum, de când lucrează, cheamă mereu pe fiul său să stea cu dânsul în fiecare zi. S-a schimbat cu totul!
Scosei toate jucăriile. Precossi rămase înmărmurit, când văzu drumul de fier cu locomotivă, și cum tot trenul umblă singur, când îi învârtești cheița de lângă roți. Nu văzuse niciodată așa jucărie. Nu își lua ochii de la micile vagoane albe și roșii. Îi dădui cheița: el îngenunche și când locomotiva se oprea, o întorcea iarăși cu cheia, nu se putea despărți de ea, nici nu ridica măcar capul. Nu-l văzusem niciodată așa de mulțumit. Ne zicea mereu:
— Dați-vă puțin în lături, vă rog! și ne da la o parte cu mâinile, ca să nu împiedicăm mersul locomotivei; apoi lua în mână vagoanele, le așeza iarăși la rând, cu mare băgare de seamă ca și cum ar fi fost de sticlă.
Îi era frică să nu le aburească poate cu suflarea lui și le ștergea uitându-se la ele pe deasupra și pe dedesubt, zâmbind mereu de plăcere.
Noi stăteam cu toții în picioare și ne uitam la el; ne uitam la gâtul lui atât de subțire, la bietele urechiușe pe care le văzusem într-un rând pline de sânge, la surtucul lui cel mare cu mânecile răsfrânte, din care ieșeau două mâini lungi și slabe, mâini ce adesea, sărăcuțul, le ridicase ca să-și apere capul de lovituri! În momentul acela i-aș fi aruncat la picioa-re toate jucăriile mele și toate cărțile; mi-aș fi scos din gură cea din urmă bucățică de pâine, ca să i-o dau; m-aș fi dez-brăcat ca să-l îmbrac. I-aș da trenul cu toată inima! îmi zisei, dar trebuie să cer întâi voie tatii.
Deodată simții că cineva îmi furișează o bucățică de hâr-tie în mână. Mă uitai și citii aceste rânduri scrise cu creionul de tatăl meu: Lui Precossi îi place mult trenul tău, el n-are nici o jucărie! Inima ta nu te îndeamnă la nimic? Luai pe dată vagoanele și locomotiva și le dădui camaradului meu, zicându-i:
— Îți dau ție jucăria asta! El se uită la mine cu mirare, nu înțelegea. Ți-o dau ție! îi zisei: Ți-o dăruiesc!
Atunci, el ridică ochii la tatăl meu și la mama mea, cuprins de mirare și întrebă:
— Pentru ce mi-o dă?
Tatăl meu îi răspuse:
— Enrico ți-o dăruiește pentru că sunteți prieteni, că te iubește și totdeodată, ca să serbăm cu toții medalia ta.
Precossi întrebă cu sfială:
— Pot să o iau cu mine acasă?
— Neapărat, răspunserăm toți.
Stătea încă pe pragul ușii și nu cuteza să plece. Cerea mereu iertare tremurând din buze și zâmbea. Ce fericit era! Garrone îi ajută să-și Înve-lească jucăria în batistă!
— Să vii și tu o dată la fierăria tatii, ca să-l vezi cum lucrează de bine! îmi spuse Precossi. O să-ți dau cuie!
Mama prinse de hăinuța lui Garrone un buchet de flori, ca să-l dea mamei sale din partea ei. Garrone îi spuse cu glasul lui cel gros și fără să-și ridice bărbia de pe piept:
— Mulțumim! iar în ochi îi strălucea sufletul lui cel bun și mărinimos.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns