Mama Lui Garrone de Edmondo De Amicis

Îndată ce mă întorsei la școală, auzii o veste tristă. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru că mama sa era rău bolnavă și sâmbătă seara, ea își dete sufletul. Ieri de di-mineață, îndată ce intră profesorul în clasă, ne zise:
— Sărmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Mâine, bietul băiat o să vină la școală. Vă rog, băieți, să respectați grozava durere ce îi sfâșie inima. Când va intra, salutați-l se-rios și prietenește, nici unul să nu glumească, nici unul să nu râdă cu el; vă rog!
Azi de dimineață, puțin mai târziu decât ceilalți, intră Garrone. Mi se rupse inima, când îl văzui. Era tras la față, avea ochii roșii și abia se ținea pe picioare: parcă ar fi fost bolnav de o lună de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbră-cat în negru din cap până în picioare. Ce milă ne era de el! Nici unul nu crâcni, toți ne uitarăm la dânsul. Cum intră și văzu iarăși clasa de unde mama sa venea să-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea ori în zilele de examen, ca să-i dea cele din urmă povețe și unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerăbdător de a alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns dis-perat. Profesorul îl luă lângă sine, îl îmbrățișă și-i zise:
— Plângi băiete; dar fă-ți inimă. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubește încă; tot trăiește lângă tine și într-o zi o s-o revezi, pentru că ești un suflet bun și cinstit ca și dânsa. Fă-ți inimă!
După ce zise aceasta, îl aduse în bancă, lângă mine. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Garrone își scoase caietele și cărțile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, și deschi-zând cartea de citire, unde e o gravură care reprezintă o mamă cu fiul ei de mână, izbucni iarăși în plâns, și își plecă ușor capul pe braț.
Profesorul ne făcu semn, să-l lăsăm să stea așa și începu lecția. Eu aș fi vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce. Îl atinsei cu mâna și îi șoptii la ureche:
— Nu mai plânge, Garrone dragă!
El nu răspunse și, fără să-și ridice capul de pe bancă, își puse mâna lui într-a mea și o ținu așa. La ieșire nu-i vorbi nimeni; toți trecură pe lângă el cu respect și în tăcere. Văzui că mă așteaptă mama și alergai s-o îmbrățișez; dar ea mă respinse și se uită la Garrone. Deocamdată nu înțelesei de ce, dar băgai de seamă că Garrone, singur de o parte, se uită la mine cu o privire de o întristare nespusă, parcă ar fi zis:
Tu îmbrățișezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrățișez pe a mea! Tu ai încă pe a ta; a mea a murit! și atunci pricepui pentru ce mama mă respinsese. Ieșii cu dânsa, dar nu o luai de mână.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns