Lupta pentru foc de Alexandru Calistrat

TREI PRIETENI

— Andrei! Andrei!

În faţa uşii care dădea în laboratorul inginerului Andrei Vuia, de la facultatea de electronică, se aflau doi tineri: conferenţiaru’ Virgil Stanca, de la facultatea de istorie şi arheologie, şi Mariana Savu, speleolog, una dintre cele mai îndrăzneţe cercetătoare ale peşte rilor patriei noastre

— Hai. Andrei, deschide! Mai strigă o dată Mariana Savu, bătând cu pumnul ei micuţ, dar viguros, în uşă.

— Strigi degeaba, spuse atunci Virgil Stanca. Tu n-auzi ce zgomot infernal este în laborator? Naiba ştie ce o mai fi născocit şi Andrei ăsta. Mă mir că nu surzeşte. Am stat o vreme cu el zilele trecute şi, să-ţi spun drept, când am ieşit afară îmi ţiuiau urechile, de n-am mai auzit nimic mai bine de jumătate de oră.

Ochii albaştri ai lui Stanca se luminară de un surâs şăgalnic. Era un om ca de vreo treizeci de ani. Înalt, zvelt, cu faţa încadrată de un păr castaniu şi ondulat. Avea o faţă de adolescent, gata tot deauna să facă o poznă.

— De ziua lui Andrei o să-i cumpăr o zbârnâitoare, ca acelea cu care mă jucam în copilăria mea. Sunt mai puţin periculoase decât aparatele lui şi tot atât de zgomotoase.

— Virgile! Îl mustră Mariana scuturându-şi zulufii blonzi-cenuşii. Ochii ei de un verde luminos, ca apele mării sub razele soarelui, îl priveau dojenitor. Ştii bine că Andrei lucrează la o descoperire epocală.

— Poate ştii tu la ce, că eu nu ştiu nimic. Exagerează cu secretele lui. De aproape un an de zile se fereşte parcă de toată lumea, nu mai face sport, nu mai vine la reun-iunile noastre.

— Hm! Vezi., spuse Mariana încurcată, asta cam aşa e., dar eu am încredere în Andrei, şi, dacă el spune că este un lucru însemnat. Să ştii că este aşa. Îl ştii doar cât este de tăcut şi cât îşi verifică fiecare experienţă până să vorbească despre ea. Ia auzi, se întrerupse brusc fata, s-a făcut linişte în laborator.

Şi în clipa următoare, dintr-un imbold spontan, amândoi se porniră’ să bocănească cu toată puterea în uşă.

— Andrei! Andrei!

Se auziră câţiva paşi, cineva trase Un zăvor, şi în cadrul uşii apăru un bărbat de vreo treizeci de ani, scund, cu umerii laţi, cu faţa rotundă şi părul negru, creţ şi zburlit.

— Voi eraţi? Ce v-a apucat?

Candoarea întrebării îi făcu pe cei doi să izbucnească într-un hohot de râs nestăvilit.

— Asta-i bună! Izbuti să articuleze în cele din urmă Stanca. Pocănim de mai bine de o jumătate de oră în uşă, şi dumnealui ne întreabă ce ne-a apucat. Bine, măi omule, ai pierdut cu totul noţiunea de timp? Nu era vorba să mergem astă-seară să ascultăm puţină muzică? Sau tu preferi urletele, trosnetele şi ţiuiturile aparatelor tale?

— Muzică? Muzică? Spuse absent Vuia. Aah! Adică să mergem să ascultăm muzică?! Bine, fie! Dar o să ascultăm muzică aici, în laboratorul meu. Poftim! Îi invită el ceremonios.

Mariana se prefăcu speriată:

— Iertare! Nu! Mai bine fugim. Am ascultat uvertura ta din dosul uşii şi, să-ţi spun drept, suntem lămuriţi!

Seriozitatea lui Vuia o impresiona totuşi. Era în expresia ochilor lui ceva emoţionant, ceva care-i spunea că prietenul ei se află în preajma unui eveniment atât de însemnat, încât orice glumă ar fi fost nelalocul ei.

— Hai să intrăm, Virgile, spuse ea cu glas calm. Hai să vedem despre ce este vorba!

Vuia se dădu la o parte din cadrul uşii.

— Intraţi! Dar ştiţi care este regula în laboratorul meu: nu puneţi mâna pe nimic. Nu am poftă să vă văd friptură!

— Ştim, ştim, spuse Stanca. Pericol de moarte! Energia atomică e o forţă pe care ucenicii vrăjitori ai zilelor noastre.

— Văd că-ţi ştii lecţia pe de rost, îi replică Vuia, care, cu tot aspectul lui ursuz, nu era lipsit de umor. Şi acum dezbrăcaţi-vă şi luaţi loc.

Ar fi greu să descriem laboratorul lui Andrei Vuia. Era o încăpere mare, plină de tot felul de aparate, de sârme şi cabluri perfect izolate, de electrozi din metal lucios ca oglinda, între care scăpărau în timpul experienţelor scântei electrice uriaşe. Podeaua era făcută dintr-un material izolator. Scaunele erau şi ele puse pe picioare de cristal gros, ca, de altfel, şi mesele de lucru. Pe un cuier din apropierea uşii se puteau vedea nişte halate de cauciuc gros, un fel de salopete cu cască, mănuşi şi cizme dintr-o singură bucată.

— Trebuie să ne îmbrăcăm cumva în costumele astea de scafandru? Se interesă Stanca. Sau putem asculta muzica divină pe care ne-o pregăteşti în bietele noastre costume de stradă?

— Nu! N-aveţi nevoie de haine de protecţie, răspunse serios Vuia. Astă-seară veţi asculta o muzică neobişnuită. Adică nu prea va fi muzică pentru voi, dar va fi ceva foarte interesant, un sistem de imprimare şi redare a sunetelor la care nu s-a gândit încă nimeni.

— Andrei dragă, spuse atunci şugubăţ Stanca, te pomeneşti că ai fost pe la muzeul de antichităţi şi ai văzut acolo gramofoanele străbunilor noştri şi acuma vrei să ne uluieşti cu aceste aparate ieşite de mult din uz!

Un zâmbet de o vagă ironie pluti pentru o clipă în jurul buzelor lui Vuia.

— Gramofon! Spuse el pe gânduri. Poate că ai dreptate. Poate că nu. Aş spune mai degrabă că este vorba de o placă, de un disc de gramofon. Un disc imprimat însă pe cu totul alte principii decât cele din trecut!

— Dar vorbeşte odată limpede, măi omule, izbucni atunci Mariana, şi mai lasă cimiliturile.

— Ai dreptate. Vuia se apropie de cei doi şi, sprijinindu-se de una dintre mesele din laborator, începu: Cred că nu mai am nevoie să vă amintesc principiul imprimărilor pe discuri. Aparatul la care am lucrat în ultimii ani, şi mai ales în ultimele douăsprezece luni. Mi-a fost sugerat de o idee năstruşnică, pornită tocmai de la faptul că undele sonore îşi pot lăsa urma într-o masă sensibilă.

— Pân’aici nimic năstruşnic., nu se putu abţine Stanca. Prin urmare, tot gramofonul săracul.

— Virgile! Astâmpără-te sau te. Elimin de la cursuri. Interveni Mariana glumind şi cu toate acestea pe’ un ton foarte hotărât.

— Iaca tac!

— O masă sensibilă, continuă Vuia. Ultimele cercetări au arătat însă că există unele roce vulcanice sensibile la undele sonore. Dacă aceste unde sonore, glasul lui Vuia deveni clar, răspicat, dacă ele ar influenţa însă structura’ unui material deosebit de sensibil. Atunci impresiunile, în condiţii favorabile, s-ar putea menţine vreme îndelungată, foarte îndelungat:! şi atunci am avea un fel de cronică sonoră, a unor epoci cufundate în străfundurile beznelor vremii.

O cută se ivise pe fruntea lui Stanca. Figura lui de om vesel căpătase o expresie de intensă concentrare. Ochii Marianei se măriseră de uimire, iar în ei lucea sclipirea vie a entuziasmului.

— O cronică sonoră. A unor epoci trecute., spuse pe gânduri Virgil Stanca.

— Ipoteza este plauzibilă, interveni în discuţie Mariana. Nu pun la îndoială că asemenea impresiuni de sunete vor fi existând în nenumărate locuri. La ce folosesc, însă. Din moment ce nu dispunem de aparatul care să detecteze această impresiune determinată în structura materialului respectiv şi care să o retraducă în undele sonore care au provocat-o.

— Da, Mariana are dreptate, spuse şi Stanca. M-am lăsat furat de ipoteză şi, să vă spun drept, într-o străfulgerare mi-au şi trecut prin minte extraordinarele aplicaţii care s-ar putea face în disciplina mea.

— Un moment, că n-am terminat! Vuia îşi aprinse tacticos o ţigară. Preocuparea mea principală a fost tocmai punerea la punct a unui asemenea aparat, pe care l-am numit „detectorul sonic”.

— Şi?! Stanca şi Mariana vorbiseră deodată.

— Şi. Cred. Mă rog, presupun. Deşi aparatul nu este cu totul perfect, că am izbutit să realizez acest lucru.

În laborator se făcu linişte deplină. Ma-iana şi Virgil schimbară o privire ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă cele auzite. Vuia sta în faţa lor ca un şcolar care s-ar fi făcut vinovat de o şotie nepermisă.

— Adică., luă în cele din urmă cuvântul Stanca., adică tu. Susţii. Că ai pus la punct un asemenea aparat? Ua – cum îi spui tu – detector sonic?

Vuia îşi frământă stingherit mâinile:

— Da. Aşa cred.

— Ce-i aia: cred! Da sau nu?

— Mai mult da!

— Andrei! Interveni Mariana între cei doi, nu mai da răspunsuri în doi peri. Ai aparatul sau nu-l ai? Şi, dacă-l ai, unde este? Nu ne mai pune răbdarea la încercare!

— Aparatul e aici, spuse Vuia, arătând spre masa în faţa căreia se găseau. În mijlocul ei se afla un fel de ridică tură de formă dreptunghiulară, acoperită cu o pânză neagră. Era cât un geamantan mijlociu.

Vuia îndepărtă pânza. Apăru o cutie dintr-un material plastic de culoare cafenie, aproape neagră. O mulţime de fire, fiecare divers colorat, se împleteau în spatele aparatului şi se uneau apoi în cabluri de* grosime mijlocie care erau terminate cu nişte borne dintr-un metal argintiu strălucitor.

— Acesta e detectorul sonic! Prezentă Vuia. Nu vreau să intru în amănuntele prezentării. Esenţialul vi l-am spus. Aceste borne pe care le vedeţi, puse în contact cu masa sensibilă în care s-a produs imprimarea sonoră prin modificări în structura materialului, au menirea să detecteze şi să conducă în interiorul aparatului microcurenţii, care sunt retransformaţi aici în unde sonore cu ajutorul unor lămpi asemenea celor ale radiourilor. Sunetele pot fi astfel auzite prin mijlocirea unui difuzor.

Mariana Savu şi Virgil Stanca se apropiară de aparat.

— Interzis a se pune mâna! Le aminti Vuia.

— Ştim, ştim!

— Ascultă-mă, Andrei, spuse Stanca. Toate sunt bune. Vedem şi aparatul Ne-ar interesa însă o experienţă. Mă înţelegi. Nu că n-am avea încredere în previziunile tale.

— Dar una-i teoria şi alta-i practica, îi luă cuvântul inginerul Vuia. Tocmai aici e greul. Am izbutit cu multă trudă să produc în laborator pe o rocă sensibilă impresiuni sonore. Numai că nu sunt absolut concludente, deoarece ele nu reprezintă decât zgomotele făcute de aparatele şi de descărcările electrice din acest laborator. Aşadar, dacă acum doriţi să ascultaţi. Puţină muzică. Spuse, nu fără ironie, Vuia, luându-şi revanşa pentru toate spiritele lui Stanca, atunci putem începe.

Vuia îndepărtă pânza care acoperea un fel de ecran dintr-un material plastic de culoare întunecată şi puţin sticlos, fixă bornele detectorului sonic în două cavităţi şi apoi începu să manevreze cu cea mai mare atenţie manetele aparatului.

Câteva cadrane se luminară. Ace indicatoare oscilau aci mai încet, aci mai tare. În difuzor se auzea un fâşâit, întrerupt în răstimpuri de pârâituri din ce în ce mai puternice. Larma creştea treptat, devenind asurzitoare, până ce, în cele din urmă, cei doi îi făcură semn lui Vuia să înceteze.

— Frumos, nu? Îi se adresă Vuia, şi în glasul său se simţea un entuziasm juvenil.

— Ce frumos?! Splendid, grandios! Spuse Stanca, încercând, în glumă, să dea glasului său o intonaţie macabră.

— Lasă glumele, Virgile! Îl potoli din nou Mariana. Eu, să vă spun drept, nu înţeleg nimic Zgomotele auzite pot fi foarte bine datorite impresiunilor sonore, aşa cum spune Andrei. Dar pot fi cauzate, în aceeaşi măsură, de pricini diverse, fără să avem putinţa de a controla cui se datorează.

— Te înşeli, interveni Vuia. Zgomotele acestea revin de fiecare dată când branşez aparatul pe masa aceasta sensibilă, produsă în laborator. Deci aparatul funcţionează. Întrebarea este dacă e apt să capteze şi impresiuni întâmplătoare, care se vor fi produs cândva, în trecut.

— Ia stai, îl întrerupse Stanca. În trecut. În trecut. Adică ce înţelegi tu prin trecut?

— Ceea ce înţelegi chiar tu! De mult. De mult de tot.

— Adică chiar şi acum zece mii de ani?

— Chiar şi acum o sută de mii de ani!

— Adică presupui că am putea detecta sunetele emise cu sute de mii de ani înainte într-o aşezare a oamenilor primitivi?

— Chiar aşa, răspunse ezitând Vuia.

— Într-o regiune de origine vulcanică, se amestecă în discuţie Mariana. Un loc cu peşteri care ar fi putut fi locuite. Un loc ferit, unde impresiunile se vor fi menţinut tocmai prin condiţiile speciale geografice.

— Grozav! Abia izbuti să mai articuleze Stanca. Emoţia ii luase aproape graiul! Grozav! Senzaţional! Extraordinar!

— Opreşte-te! Îl aduse la realitate Vuia.

— Ba, dimpotrivă < Abia o pornim la drum. Ascultaţi-mă: ştiu o regiune care a fost cu siguranţă locuită de oameni în vremurile cele mai depărtate. Aţi auzit de Peştera Albastră?

— Ce peşteră? Îi privi nedumerit Vuia.

— Am auzit, desigur că am auzit, sări cu vorba Mariana. Continuă, Virgile!

— Ei bine, organizăm o expediţie într-acolo, spre a verifica detectorul sonic al lui Andrei Vuia. Suntem la sfârşitul primăverii. Până la începutul vacanţei de vară nu mai e mult.

— Adică, după câte înţeleg, spuse cu umor Vuia, ai vrea să auzi cu ajutorul aparatului meu glasul străbunilor tăi de acum o sută de mii de ani.

— Exact, îi răspunse Stanca, spre a-ţi dovedi că avem strămoş comun pe un maimuţoi care se căţăra prin copaci, dragă Andrei.

— Consider aceasta un fapt dovedit fără putinţă de tăgadă, conchise Mariana în hohotul de râs al celor doi.

După câteva zile, cei trei se aflau în cabinetul de lucru al venerabilului profesor Adrian Ionescu, şeful catedrei de preistorie a facultăţii de arheologie, care-i chemase spre a le face comunicări. Deşi fiecare dintre ei îşi câştigase primele merite pe tărâmul ştiinţei, se simţeau în faţa bătrânului profesor ca şi studenţii din primul an.

Profesorul Ionescu se înfundase în fotoliul de piele al biroului său şi-şi plecase bărbia în piept, ascultând cu atenţie încordată lămuririle lui Stanca în legătură cu referatul privitor la expediţia proiectată.

— Interesant, interesant., lăsa el să-i scape din când în când.

Virgil Stanca terminase, dar profesorul nu mai spusese nimic.

Trecură câteva minute de tăcere.

— Vasăzică, spuse în cele din urmă profesorul, lucrul e clar: este vorba de un detector sonic capabil să reproducă, în anumite condiţii, impresiunile sonore care se vor fi făcut cândva în negura timpurilor.

— Exact, tovarăşe profesor, întări Vuia.

— Pentru disciplina noastră ştiinţifică e o invenţie de o uriaşă însemnătate.

— Desigur. Întrerupse entuziasmat Stanca.

— Şi, după cum aţi precizat în referat, aţi vrea să puneţi la cale o expediţie în regiunea Măgura, la Peştera Albastră?

— Da, răspunse de data aceasta Mariana Savu. Regiunea îndeplineşte condiţiile care ne-ar îngădui să sperăm într-un succes.

— Fără îndoială! Numai că o asemenea expediţie nu poate fi pusă la cale numai de voi trei, dragii mei, continuă profesorul ridicându-şi privirile. Voi aveţi de partea voastră entuziasmul şi dragostea pentru ştiinţă. Eu nu vă pot da mai mult decât experienţa mea, dar, din păcate, nu şi directa colaborare, căci vârsta nu-mi mai îngăduie eforturile pe care le va cere o asemenea expediţie.

Privirile celor trei prieteni se înceţoşară pentru o clipă

— Experienţa şi. Sprijinul meu, îşi depăna mai departe gândurile savantul.

Un oftat de uşurare scăpă din pieptul celor trei.

Un moment, un moment. Nici sprijinul meu nu-i totul! În colţurile ochilor lui Adrian Ionescu miji un surâs părintesc. Iată care-i situaţia: referatul scris al tovarăşului Stanca m-a convins şi mi-am îngăduit să-l supun consiliului profesoral, împreună cu câtevarândurI. Hm. Să le spunem explicaţii din partea mea.

— Şi.? Exclamară cei trei într-un glas.

— Şi. Consiliul profesoral al facultăţii noastre şi-a însuşit punctul meu de vedere şi a hotărât să sprijine cererea voastră de a se organiza expediţia.

— Mulţumim, mulţumim, tovarăşe profesor! Exclamară bucuroşi cei trei prieteni.

— Staţi mai încet cu mulţumirile, nu mi le daţi toate mie. Nu uitaţi nici comitetul de partid al facultăţii şi nici. Ministerul care.

— Îi privi cu ochi strălucitori de bunătate – care v-a aprobat de urgenţă sprijinul material necesar pentru realizarea planului vostru! V-am convocat aici tocmai spre a vă comunica faptul că expediţia arheologică Virgil Stanca a făcut primul pas. Desigur: pe calea succesului. Vă urez spor la muncă şi rezultate strălucite!

LUMINA ALBASTRĂ.

Deşi era numai miezul zilei, întunericul se lăsase pe neaşteptate, transformând verdele pădurilor care acopereau munţii înconjurători în negru adânc. Bolta cerului dispăruse aproape cu totul. Parcă între culmile munţilor ce străjuiau defileul pe care urcau patru persoane şi doi cai mărunţi de munte, se întinsese un zăbranic de beznă cu marginile tivite fumuriu şi care se lăsa mereu mai jos, tot mai jos, inundând valea îngustă.

Trecuse relativ puţină vreme de la faimoasa audiţie,muzicală” oferită de inginerul Andrei Vuia celor doi prieteni ai săi.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns