Limir-Împărat de Ioan Slavici

A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.

Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa totdeauna pe fata ei voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă, şi grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă şi îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puţin faţa mamei iar se înveselea, căci Lia era şi în sărăcia ei tot voioasă şi fericită, parcă ar fi încunjurată de bogăţii şi gătită cum o visase, ca o împărăteasă.

Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furişa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, şi începea să măture preajma casei, să cureţe coteţele celor trei găini pe care le aveau, să-şi adune porumbeii şi să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Şi cum mătura şi făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colţ al curţii, şi mâna gunoiul spre uşa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit şi necurăţit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.

Iar când Lia ieşea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce eşti la fire, şi totuşi, mult mai ai să umbli şi să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.”

Aşa azi, aşa mâne, multe zile de-a rândul tot aşa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.

– Am să plec, mamă, în lume, că nu rnă mai rabdă pământul şi mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma fată mare şi eu şi mi se cuvine să-mi caut rost în lume.

Văduva suspină, căci atâta copil avea şi ea şi mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orişicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găseşte.

– Mergi – îi zise dar – copila mea, şi nici spine, nici buruiană în cale să nu-ţi găseşti.

Lia frământă aluat din făină neagră şi-şi făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oţel şi curele de viţel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculţă, ca o fată săracă, şi se duse zi de vară până în seară, peste văi şi dealuri, cum o ducea potecuţa pe care mai umblaseră şi alţii.

Cum se ducea aşa, iată că dă peste o turmă de oi, care păştea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toţi şchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieţi, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele.

– Oiţelor, dragelor – le zise Lia – ia veniţi la mama, ca să vă cureţe. Oile alergară din toate părţile şi se adunară împrejurul ei ca bobocii plouaţi împrejurul cleştii, iar ea se puse pe muncă grea şi lungă, ca să le scoată scaieţii din lână, unul cîte unul, încet şi cu băgare de seamă, cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici pielcuţa să nu le doară, nici firele subţiri să nu se rumţpă.

Mult a stat aşa şi le-a curăţit, şi iar le-a curăţit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieţi şi la dreapta şi ia stingă ei, dar nu s-a lăsat până ce.nu le-a văzut toate curate şi cu lâna moale şi creaţă, parc-ar fi trecută prin darac.

– Câţi scaieţi ai scos, atâte zile să ai – îi ziseră oile uşurate – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ţi găseşti, mai ziseră şi ele, parc-ar fi ştiut vorba mamei.

– Dar voi, cânilor, dragilor, de ce şchiopătaţi fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.

– Pentru că suntem desculţi ca tine, iar nu încălţaţi ca oile – răspunseră ei – şi sunt mulţi spini şi multe mărăcini prin care avem să alergăm.

Lia iar se puse pe muncă lungă şi grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet şi cu băgare de seamă, tot cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.

– Câţi spini ai scos, atâţi ani să numeri în viaţa ta – îi ziseră cînii – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai.

Lia plecă mai departe uşurată, căci uşurat se simte omul care li-a făcut altora vreo uşurare, şi-şi urmă drumul pe potecuţa cea netedă şi curată, de era mare mulţumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult şi dânsa iar se opri.

În drumul ei se zbătea în arşiţa soarelui o biată de râmuliţă, subţirică, străvezie şi plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile şi rău o ardeau razele fierbinţi ale soarelui, care uscă şi seacă viaţa.

Liei i se făcu milă de ea, o luă frumuşel şi, dând cu ochii de un muşuroi, scurmă puţin pământul din el, o puse în scurmă tură şi-o acoperi.

– Scurtă să-ţi fie şi netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut – grăi râma – şi să-ţi aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare.

Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, şi ea şi se apropia, încît ai fi crezut că aleargă – curat ca în poveste! Nu făcu, însă, Lia decât puţin drum, când dete peste o cârtiţă, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă şi deznădăjduită că nu mai poate să-şi găsească muşuroiul în care o aşteptau puişorii flămânzi.

I se făcu Liei milă şi de ea, o luă în poală şi o duse la muşuroiul în care pusese râma.

– Bine cu bine să ţi se răsplătească – îi zise cârtiţa – căci mare bine mi-ai făcut şi în greu drum ai plecat. Să ştii, însă, că din drum n-ai să te abaţi şi unde ţi se va sfârşi poteca, acolo să te opreşti.

Lia îşi urmă drumul, încă mai uşurată, şi haide! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă şi plină de buruiană mare şi de mărăcini înţesaţi.

Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s-a înfundat şi poteca cea netedă şi curată. Lia s-a oprit dar şi, nemaiştiind încotro să apuce, s-a aşezat pe iarba verde şi moale, s-a lăsat în paza duhurilor curate şi, obosită cum era, de drum, a adormit deodată cu asfinţirea soarelui.

Dimineaţa, în revărsatul zorilor, când s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede şi curate, care şerpuia prin pădure, printre buruieni şi mărăcini.

Oârtiţa luase înţelegere cu râma şi peste noapte se adunaseră toate cârtiţele ca să taie rădăcinile mărăcinilor, toate râmele, ca să taie rădăcinile buruienilor şi să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari şi cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât era o mare mulţumire să calci pe el.

Lia îşi urmă dar drumul sprintenă şi voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare şi până în amurgul serii, când iar i se sfârşi poteca, şi dânsa iar se opri, iar se aşeză pe iarba verde şi moale şi iar adormi sub paza duhurilor curate. Când se pomeni a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor care crescuseră pe urma ei şi se plecau, ca de obicei, spre ea şi-i ziceau mai înviorate:

– Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce la fire şi miloasă eşti, dar tot mai ai să umbli şi să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te aşteaptă.

Iar în partea cealaltă se urma poteca netedă şi curată printre spini şi mărăcini, parcă ar fi voit să zică: „Vino, fată şi mă calcă”.

A doua zi ca cea dintâi, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfârşit la o dărăpănătură de colibă pustie şi părăsită în mijlocul pădurii, s-o vezi şi să nu te mai uiţi la ea.

Lia, cu toate aceste, intră, căci acolo avea să se oprească, unde i se înfunda drumul.

Să vezi cu ochii şi să nu crezi cu gândul ceea ce era în colibă!

Era parcă Vântoasele au stat în ea şi şi-au făcut toate toanele: toate colţurile pline de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie, adunate din şapte ţări, iară pe jos şi pe pereţi, să ştii şi să nu mai spui nimănui ce era şi cum! Lia se puse pe muncă lungă şi grea, ca să dereticească şi să cureţe, să adune gunoiul şi să-l care şi să-şi facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde şi moale şi, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cântau voioase în adierea vântului de seară.

După ce s-a înnoptat bine, deodată s-a pornit afară un viscol parcă veneau Vântoasele, şi nu alta, şi răsunau prin văzduh zbierete şi ţipete de te treceau fiorii.

Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai ştia ce să facă şi unde să se ascundă, unde să-şi găsească adăpost. Ea sări iute pe vatră şi se furişă-n cuptorul pe care-l curăţise de cenuşă, când deodată Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele, care pe uşă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereţi, căci se strecoară ele şi prin urechea acului.

Şi erau, neică, frumoase toate, care de care mai subţirică, şi mai uşoară, şi mai sprintenă, şi mai zburdalnică, şi gătite toate în haine ţesute ca păiengenişul, încât ochii Liei se deschiseră mari şi rămaseră înţepeniţi în ţâţânile lor, că nu se mai săturau să vadă şi să se uite cu jind de femeie jignită.

– Ce e aici!? ce a fost? ce are să fie!? grăi cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curăţenia pe care o vedea împrejurul ei.

Aici a fost ori e cineva… Sâmt, parcă, miros de fiinţă străină… Inima Liei ticăia pitiş, căci vai era şi de sufletul, şi de trupşorul ei dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi şi dedeau de urmă.

– Nu-i! nu-i! nu-i! strigară însă toate din toate părţile. Nu poate să fie! am dat roată împrejur, şi nicăiri iarba nu-i călcată şi nici fir de păr, nici zdreanţă de haină, nici urme de sânge ţâşnit n-am găsit pe spini şi pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.

Văzuseră ele pîrtia de flori pe unde călcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm să le treacă prin minte gândul că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă şi începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ şi cântând cu glas adimenitor: „Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! – Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat.”

Şi atât de lin jucau şi atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor şi să se prindă în horă cu ele. N-a mai făcut-o însă şi asta, căci deodată pământul se deschise şi în deschizătură se ivi, ridicându-se încetul cu încetul un tânăr, şi trupeş, şi chipeş, să-l vezi şi să ştii că l-ai văzut, Limir el însuşi.

Limir acesta era nu un făt-frumos ca toţi feţii-frumoşi de prin poveşti, vreun fecior de împărat, care umblă razna prin lume şi încurcă minţile zânelor şi ale fetelor de împărat, ci el însuşi împărat, care avea şi împărăţie întinsă, şi oştiri nenumărate, şi palaturi strălucite, şi slujitori credincioşi, toate câte se cer pentru o stăpînire mare şi puternică. Toate le avea, ba mai era şi blând, şi drept, şi milos, şi darnic, cum unui împărat i se cuvine să fie, dar avea şi un păcat: prea se credea, prea se socotea mai şi mai decât toţi, prea era doritor de a ieşi din lume şi prea nemulţumit că nu poate să iasă şi, văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s-au făcut stăpâne pe el şi-l ademeneau, şi-l furau cu momeli, ca să-şi petreacă nopţile veselindu-se în felul lor cu dânsul.

Şi cum ieşea Limir-împărat din pământ, ieşea dimpreună cu el şi palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într-o sală întinsă şi împodobită tot cu aur şi cu pietre -Scumpe, în mătăsuri şi catifele, iar acolo unde sta Lia pitită era ur dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte era întinsă şi încărcată de toate bunătăţile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ţi luau vederea.

– Care va să zică, de asta vă era vouă!? grăi Lia înciudată. De asta vă ardea! Aici vă ducea gândul!

Aşa zicea şi iar îi venea să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne şi masa cu toate bunătăţile încărcate pe ea şi tot ceea ce îi mai cădea în cale şi să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă era întristarea în faţa lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, şi rău îi şedea să fie trist.

Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică – să stai, s-asculţi şi să-ţi ieşi din minţi, nu alta! – şi Lia rămase încremenită şi cu ochii duşi la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete şi mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, şi fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul şi nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.

Aştepta fata să-l mai vadă şi, aşezându-se la masă cu ele, căci nu ştia că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau şi mănâncă numai mîngâindu-şi vederile la masa încărcată şi simt plăcerile numai închipuindu-şi-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una şi, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuşi şi se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvîrtej unele peste altele şi se depărtară ca volbura în timpul verii.

Lia rămase câtva timp frecându-şi ochii. Nu mai ştia nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?

Într-un târziu, a ieşit din cuptor.

Coliba luminată de un muc de opaieţ iar era cum o găsise, plină în toate colţurile de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie adunate din şapte ţări, iar pe jos şi pe păreţi – nici să te uiţi!

Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea şi lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ şi să cânte cu glas adimenitor:

„Ieşi, Limir, să ne vedem faţă în faţă. Ieşi, Limir-împărat, să grăim şi să ne bucurăm! Ieşi! ieşi! ieşi!” Nimic nu se mişcă.

„Ieşi, Limir, stărui dînsa din nou, ieşi, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieşi, ca să văd dacă eşti om în toată firea, să-ţi aud glasul şi să simt bătăile inimii tale.”

Tot nu se mişcă nimic.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns