La Tara de Edmondo De Amicis

Tata m-a iertat și de astă dată; ba mă lasă chiar să merg să petrec la țară, după cum ne învoiserăm de miercuri cu tatăl lui Coretti, negustorul de lemne. Toți doream să ieșim la câmp, ca să răsuflăm un aer mai curat. Ce bucurie pe noi! Ne întâlnirăm cu toții, după cum făgăduisem, în piața primăriei: Derossi, Garrone, Garoffi, Precossi, bătrânul Coretti, fiul său și eu. Luaserăm fiecare, câte ceva de mân-care cu noi: poame, șuncă, ouă răscoapte, cârnați, cozonaci și altele. Luaserăm sticle cu vin și pahare. Garrone adusese vin alb într-o damigeană, iar Coretti umpluse plosca soldă-țească a tatălui său cu vin negru. Micul Precossi, cu hăinuța lui de fierar, ducea la subțioară o enormă pâine de două kilograme. Merserăm în omnibuz până la răspântia Maicii Domnului, apoi de acolo o luarăm la goană pe dealuri. Ce verdeață! Ce umbră plăcută și răcoroasă! Mergeam de-a du-ra prin iarbă, ne spălam pe ochi cu apă rece din izvoare, săream gardurile! Ce nu făceam! Coretti, bătrânul, ne urma de departe, cu haina pe umăr, fumând din luleaua lui de pământ; și, din timp în timp, ne amenința cu degetul, să nu ne rupem hainele prin mărăcini. Precossi fluiera; nu-l auzisem niciodată fluierând. Coretti fiul, e un omuleț care știe să facă o sumedenie de fleacuri cu briceagul său; roți de moară, furculițe, stropitori; și de bun ce e, voia să ducă sacii tuturor. Sudoarea îi curgea șiroaie de pe frunte, totuși alerga mereu ca o căprioară. Derossi se oprea la fiece mi-nut, ca să ne spună numele plantelor și ale insectelor. Nu știu, zău, cum face băiatul acesta de știe atâtea lucruri! Garrone mânca pâine pe tăcute, dar nu mai îmbuca așa de voios ca odinioară; bietul Garrone! S-a schimbat cu totul de când a pierdut-o pe mama sa. Cu toate acestea, e tot bun ca pâinea caldă. Când unul din noi se repezea să sară vreun șanț, el alerga pe partea cealaltă, ca să-i întindă mâna, și pentru că lui Precossi îi e frică de vaci, din cauză că a fost împuns de o vacă, pe când era mic, de câte ori trecea vreuna, Garrone se așeza înaintea lui. Ajuserăm până la vârful Santa Margareta, apoi coborârăm pe povârniș, alergând, sărind, dându-ne de-a berbeleacul ca niște mere. Precossi se agăță de un mărăcine și-și rupse o bucată din haină. Bietul băiat o sfeclise; stătea și se uita speriat la peticul care-i atârna de pe umăr. Din fericire, Garoffi, care are totdeauna la el o provizie de ace cu gămălie, îi prinse așa de bine peticul, încât nu se mai vedea ruptura. Bietul Precossi îi spunea întruna:
— Iartă-mă, iartă-mă, Garoffi dragă!
După această mică întâmplare, începurăm iarăși să aler-găm. Garoffi nu-și pierdea timpul nici pe drum: culegea bu-ruieni bune de salată, aduna melci și strângea pietricele la care lucra, cu nădejdea că să găsească în ele aur sau argint.
Merserăm mereu înainte alergând, sărind, tărându-ne de-a bușilea, urcându-ne pe copaci, întorcându-ne care de care la umbră, și la soare; alergând în sus și în jos pe toate cărările, până ce ajunserăm prăpădiți de oboseală în vârful unui deal, unde ne așezarăm să ne odihnim și apoi să îmbu-căm merindele noastre. Ce priveliște minunată! De acolo vedeam întinzându-se la picioarele noastre o câmpie nemăr-ginită, iar în zarea depărtată, Alpii cei albaștri cu vârfurile albe de zăpadă.
Nu mai puteam de foame! Pâinea dispărea într-o clipă de dinaintea noastră. Coretti, tatăl, ne tăia șuncă și ne împărțea feliile pe frunze de dovleac, care țineau loc de farfurii.
După ce ni se mai potoli foamea, începurăm să vorbim toți deodată: de profesori, de camarazii care n-au putut veni cu noi și de examene. Lui Procossi îi era rușine să mănânce și Garrone îi băga cu sila bucățile cele mai bune de pe farfuria sa. Coretti stătea lângă tatăl său cu picioarele încru-cișate. Nici nu ți-ar fi trecut prin minte, văzându-i așa de ru-meni la față la față și veseli, că erau tată și fiu; ai fi crezut mai curând că sunt doi frați.
Coretti, bătrânul, închină în sănătatea noastră, apoi luându-ne în glumă vinul de dinainte strigă:
— Vouă, băieți care învățați la școală, nu vă priește vinul; lăsați-ni-l nouă, muncitorilor; noi avem nevoie de el. Și apu-când în veselia lui pe fiul său de nas, ne zise: Iubiți-l pe acest ștrengar; să știți că e o floare de băiat, v-o spun eu!
Toți începurăm a râde, afară de Garrone. El urmă ciocnind:
— Păcat, zău! Acum sunteți cu toții împreună, ca niște buni camarazi; dar peste câțiva ani, cine știe pe unde veți fi! Enrico și Derossi o să se facă avocați sau profesori, sau mai știu eu ce; și voi ceilalți veți intra la vreo prăvălie sau vă veți apuca de vreun meșteșug, și naiba știe încotro veți merge! Atunci, adio prieteni!
— Vorbă să fie! răspunse Derossi. Pentru mine, Garrone o să fie vecin Garrone, Precossi, vecin Precossi, și ceilalți asemenea, chiar de aș ajunge Țarul Rusiei; unde s-or duce ei, merg și eu!
— Bravo, să trăiești, băiete! strigă bătrânul Coretti, ridicând paharul. Așa se vorbește creștinește! Ciocnește aici! Trăiască toți camarazii, trăiască și școala, care unește într-o singură familie și pe cei care au, și pe cei care n-au!
Noi ciocnirăm cu toții paharele cu el și băurăm pentru ultima dată. Iar el strigă, golind paharul până la fund: Trăiască batalionul 401! Și dacă veți intra și voi în luptă, țineți-vă bine, cum ne-am ținut noi, băieți!
Se făcuse târziu. Coborârăm alergând și cântând; mer-geam ținându-ne de mână, toți la rând. Ajunserăm la Pad, când înopta, și o mulțime de licurici zburau pretutindeni ca niște scântei.
Tocmai în piața primăriei ne despărțirăm, după ce ne hotărârăm să ne întâlnim cu toții duminică, pentru a merge la teatru „Victor Emanuel”, să fim față la împărțirea premiilor elevilor din școlile de seară.
Ce zi frumoasă! Ce mulțumit aș fi ajuns acasă, dacă n-aș fi întâlnit pe sărmana mea profesoară! O întâlnii pe scara casei noastre, cobora prin întuneric, și fiindcă mă recunoscu, mă apucă de amândouă mâinile și-mi zise la ureche:
— Adio, Enrico, adu-ți aminte de mine!
Băgai de seamă că plângea. Urcai scara și intrând în casă spusei mamei:
— Am întâlnit pe profesoara mea!
— Se ducea să se culce în pat! răspunse mama, stăpânindu-și cu greu plânsul.
Apoi adăugă cu jale, uitându-se drept în ochii mei:
— Profesoarei tale, sărmana… îi e foarte rău!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns