Invadatorii de A. E. van VOGT

CAPITOLUL 1

— În cei patru ani de când te afli aici, firmei i-a mers foarte bine, spuse Nypers.

Craig râse.

— Îţi arde de glume, Nypers. Cum adică în cei patru ani de când sunt aici? Păi sunt de atâta timp, încât simt că am încărunţit aici.

Nypers înclină aprobator capul său mic şi înţelept.

— Ştiu cum e, domnule. Totul devine vag şi ireal. Ai senzaţia că parcă altcineva ţi-a trăit în trecut viaţa. Se întoarse şi adăugă: Ei bine, voi lăsa pe seama dumneavoastră contractul cu Winthrop.

Craig îşi mută în cele din urmă privirea care îi încremenise asupra uşii de stejar închise, în spatele căreia dispăruse bătrânul funcţionar. Dădu din cap cu îndoială şi jenă, însă zâmbi când se aşeză la birou.

Nypers trebuia să fie bine dispus în dimineaţa aceasta. Pentru prima dată, bătrânul încercase să glumească.

În cei patru ani de când — hai să vedem, de când era director al firmei Nesbitt? Curier la şaisprezece ani, asta era în 1938; funcţionar mărunt la nouăsprezece ani, apoi venise războiul. Se înrolase în aprilie 1942, fusese rănit, spitalizat şi apoi trimis acasă la începutul lui ’44. Înapoi la Nesbitt Company, pentru a ajunge succesiv funcţionar principal în 1949, şef de compartiment în ’53 şi director general în ’60. De atunci zilele de serviciu semănau foarte mult una cu alta. Timpul trecea molcom, ca suflul unui vânt constant dinspre nord.

Iată, acum e 1972, hm, treizeci şi patru de ani la firmă, fără a socoti războiul; doisprezece ca director general. Astfel ajungea la cincizeci, anul acesta.

Cincizeci?

Cu un strigăt, Craig sări în picioare şi se repezi în toaleta de lângă biroul său. Pe uşa spre duş se afla o oglindă în care se putea vedea întreg. Se opri în faţa ei, cu răsuflarea tăiată. Imaginea de care dădu cu ochii era destul de familiară. Era cea a unui bărbat înalt, solid, de peste un metru optzeci şi de vreo treizeci şi trei sau treizeci şi patru de ani.

Craig îşi găsi din nou calmul. Unul din acei tipi etern tineri, îşi spuse el, amuzat. Nu arăta nici o zi peste patruzeci. Ciudat, totuşi, că nu-i trecuse niciodată prin cap că avea cincizeci. Îşi permise un fior de plăcere la gândul că se ţinea atât de bine. De altfel, şi Anrella, la fel. Dacă lui nu-i dădeai mai mult de patruzeci, ea nu părea trecută de treizeci.

Gândurile i se risipiră. Se întoarse în birou şi se lăsă cu toată greutatea pe scaun. În cei patru ani de când eşti la noi. Aceste cuvinte i se fixaseră în minte. Gestul pe care îl făcu în cele din urmă era semiautomat. Apăsă un buton de pe birou.

Uşa se deschise şi intră o femeie uscăţivă, cu faţa albă, de vreo treizeci şi cinci de ani.

— Aţi sunat, domnule Craig?

Craig ezită, începea să se simtă prost şi nu era deloc uimit de stânjeneala lui.

— Domnişoară Pearson, de cât timp lucraţi la Nesbitt Company? Întrebă el.

Femeia îl privi sever, iar el îşi aminti prea târziu că, în aceste vremuri de agresivă emancipare, un şef nu pune unei angajate întrebări care pot fi considerate fără legătură cu serviciul.

După o clipă, privirea domnişoarei Pearson îşi pierdu sclipirea dură, ostilă, iar Craig respiră mai uşurat.

— Nouă ani, răspunse ea scurt.

— Cine v-a angajat? Se forţă Craig să continue.

Domnişoara Pearson dădu din umeri, dar gestul trebuie să fi avut legătură cu vreun gând care-i trecuse prin minte. Vocea îi era normală, atunci când spuse:

— Păi, directorul de atunci, domnul Letstone.

— Oh! Făcu Craig.

Fu cât pe ce să-i explice faptul că fusese director general în ultimii doisprezece ani. Nu o făcu, în primul rând fiindcă gândul din spatele cuvintelor se destrămase în ceaţă. Mintea îi lucra în gol, dar era relativ clară. Ideea care-i veni în cele din urmă era logică şi limpede. Îi dădu glas pe un ton calm:

— Aduceţi-mi registrul de evidenţa personalului din 1968, vă rog.

— Da, domnule Craig.

Fata îi aduse registrul şi îl lăsă pe birou. După ce ieşi ea, Craig deschise volumul cu ştate de salarii pe luna octombrie. Şi iată-l acolo: „Lesley Craig, director general, 1250 dolari”.

Pe septembrie era trecut acelaşi lucru. Nerăbdător, răsfoi până în ianuarie. Scria: „Angus Letstone, director general, 700 dolari”. Nu exista nici o explicaţie pentru salariul mai mic. În februarie, martie, aprilie, era tot Angus Letstone. Tot cu 700 dolari pe lună. În mai apărea pentru prima oară numele lui, Lesley Craig, cu 1250 dolari.

Patrii ani! În cei patru ani de când…

Contractul cu Winthrop zăcea neclintit pe biroul spaţios de stejar. Craig se ridică şi se duse la fereastra cu arcada de la colţul camerei. Dedesubt se întindea un bulevard larg, mărginit de copaci; cât vedeai cu ochii străluceau clădiri placate cu marmură. Banii curseseră gârlă pe această stradă şi în această cameră. Se gândi cât de des se considerase unul dintre acei norocoşi, aflat la limita de jos a clasei cu venituri mari, un om care ajunsese la poziţia de vârf în compania lui după ani de trudă.

Craig dădu cu mâhnire din cap. Anii de trudă nu existaseră. Astfel că se punea întrebarea: cum ajunsese la această funcţie excelentă, cu salariu satisfăcător, clientelă selectă şi o organizare care funcţiona atât de bine? Viaţa fusese plăcută şi dulce ca băutul unui pahar cu apă limpede şi rece, o idilă netulburată, un model de trai fericit.

Şi acum, poftim! Cum poate afla un om ce-a făcut în timpul primilor patruzeci şi şase de ani ai vieţii?

Şi, mai ales, cum află asta, atunci când nu arată că are mai mult de patruzeci şi şase, ca să nu mai vorbim de cincizeci? Erau câteva fapte simple pe care le putea verifica înainte de a întreprinde vreo acţiune. Cu o hotărâre bruscă, se întoarse la birou, apucă dictafonul şi începu:

 

 

„Către Secţia arhivă, Ministerul Apărării, Washington, D. C.

 

 

 

Stimate domn,

Vă rog să-mi trimiteţi cât mai urgent posibil dosarul personal din timpul războiului mondial. Am făcut parte…”

 

 

 

Explică în detaliu, căpătând încredere pe măsură ce continua. Memoria îi era clară în privinţa faptelor esenţiale. Viaţa reală din armată şi luptele — erau vagi şi îndepărtate. Dar asta era de înţeles. Apoi era excursia pe care o făcuse el cu Anrella anul trecut, în Canada. Era un vis şters acum, doar din loc în loc imagini fulger, pentru a verifica dacă lucrurile s-au întâmplat cu adevărat.

Toată viaţa era un proces de uitare a trecutului.

A doua scrisoare o adresă Biroului de Evidenţă a Naşterilor din Chicago Illinois:

 

 

„M-am născut pe 1 iunie 1922 în oraşul Daren, Illinois. Vă rog să-mi trimiteţi cât mai urgent certificatul de naştere „, dictă el.

 

 

 

O sună pe domnişoara Pearson şi îi dădu înregistrarea de la dictafon.

— Verificaţi aceste adrese, o instrui el scurt. Cred că trebuie plătită o mică taxă. Aflaţi cât, anexaţi ordine de plată şi trimiteţi ambele scrisori par avion.

Se simţi satisfăcut de sine când fata ieşi din birou. N-avea sens să se agite pentru povestea asta. În definitiv, avea o slujbă sigură, iar mintea lui era solidă ca o stâncă. Nu avea nici un motiv să se lase pradă grijilor şi, cu atât mai puţin, să-i lase pe alţii să-i descopere chinul. Răspunsurile la cele două scrisori îi vor parveni la timpul lor. Apoi va avea destul răgaz să cerceteze în continuare această problemă.

Luă în mână contractul Winthrop şi începu să-l citească.

Douăzeci de minute mai târziu îl izbi gândul că îşi petrecuse majoritatea timpului încercând să-şi amintească doar ceea ce făcuse în luna mai 1968. În acea lună ajunsese prima navă pe lună. Craig rememoră titlurile din ziare, aşa cum le văzuse atunci. Şi nu exista nici o îndoială, le văzuse. Ele îi stăruiau în minte, mari şi negre. Putea să considere luna mai, prima sa lună în Nesbitt Company — potrivit ştatelor de plată — ca parte din existenţa lui actuală.

Dar cum era cu aprilie? În aprilie avusese loc gâlceavă care aproape că dusese la o mare ruptură a puternicei uniuni a cluburilor de femei. Iar titlurile din ziare fuseseră — care? Craig se forţă să-şi amintească, dar nu-i veni nimic în minte. Se gândi: dar pe 1 mai? Dacă linia despărţitoare trecea pe la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai, atunci ziua de 1 mai ar trebui, poate, să poarte pecetea unei clarităţi deosebite, care să o marcheze la fel de precis ca pe primul sărut al unui îndrăgostit. Îşi aminti vag că fusese bolnav atunci.

Memoria lui nu putea să fixeze acea primă zi a lunii mai. Probabil că-şi luase micul dejun. Probabil că plecase la serviciu după un sărut de la revedere al Anrellei. Gândurile i se opriră brusc, ca un animal împuşcat în timp ce fuge. Anrella! Gândi el. Ea trebuie să fi fost aici pe 30 şi 29 aprilie şi în martie, februarie, ianuarie şi mai înainte.

În zilele importantei luni mai, ea se purtase ca şi când ar fi fost căsătoriţi de ani îndelungaţi, iar memoria lui nu păstra nici un indiciu că n-ar fi fost aşa.

Deci — Anrella ştia!

Era o revelaţie care avea anumite limitări emoţionale. Înţelegând dintr-o dată clar situaţia, mintea i-o luă razna; apoi judecata interveni şi gândurile i se mai liniştiră. Deci Anrella ştia. Ei, bine, aşa şi trebuie. Evident că el se aflase prin preajmă de mulţi ani. Orice schimbare ar fi avut loc, se petrecuse în mintea lui, nu în a ei.

Craig privi la ceasul de pe perete: douăsprezece fără un sfert. Abia avea timp să se repeadă cu maşina acasă pentru prânz. De obicei lua masa în oraş, dar acum trebuia să afle neîntârziat ceea ce-l interesa. Un grup de femei frumoase se afla pe coridor în timp ce el se îndrepta spre lift. Impresia că ele îl priveau cu atenţie pe când trecea era atât de puternică, încât Craig se smulse din furtuna de gânduri. Se întoarse şi le privi.

Una din femei spunea ceva cu gura aproape lipită de un dispozitiv mic şi strălucitor pe care-l avea la mână. Craig gândi, intrigat, „un radio-brăţară”.

Apoi intră în lift şi uită incidentul în timp ce cobora. Şi în hol se aflau femei, iar la intrare, de asemenea. Lângă bordură aşteptau jumătate de duzină de maşini negre, impunătoare, fiecare cu câte o femeie la volan. În câteva minute strada va forfoti de mulţimea grăbită de la orele prânzului. Dar acum, cu excepţia femeilor, era aproape pustie.

— Domnul Craig?

Craig se întoarse. Era una din tinerele femei care stătuse lângă intrare, o femeie vioaie, cu o faţă ciudat de severă.

Craig se uită la ea.

— Hm! Făcu el.

— Sunteţi domnul Lesley Craig?

Craig se trezi mai bine din visare.

— Da, de ce? Eu… Ce…

— O. K. fetelor, zise tânăra femeie.

Surprinzător, în mâinile lor apărură revolvere. Luceau metalic în soare. Înainte ca uluitul Craig să poată privi mai bine la ele, mâinile femeilor îl apucară şi-l împinseră către una din limuzine. El ar fi putut să se opună. Dar nu o făcu. Nu avea nici un sentiment al pericolului. În creierul lui era doar o uriaşă şi paralizantă uimire. Înainte ca mintea să-i funcţioneze din nou normal, se afla în maşina care începuse să se deplaseze.

— Ei, ia ascultaţi! Începu el.

— Vă rog să nu puneţi întrebări, domnule Craig. Îi vorbea tânăra care-l întrebase de nume; şedea acum în dreapta lui. Nu veţi păţi nimic, dacă vă purtaţi cum trebuie.

Ca pentru a întări ameninţarea, cele două femei aşezate pe cele două strapontine din mijloc, cu faţa către el şi cu revolverele în mâini, clătinară cu înţeles armele lor strălucitoare.

După ce trecu un minut, văzu că tot nu era vorba de vreun vis. Craig întrebă:

— Unde mă duceţi?

— Nu puneţi întrebări, vă rog!

Aceasta îl făcu să-şi piardă răbdarea, şi-i dădu senzaţia că este tratat ca un copil. Încruntat şi furios, Craig se lăsă pe spate şi-şi studie răpitorii cu priviri ostile. Erau tipice femei „de modă nouă” cu fustele scurte. Cele două pistolărese păreau trecute bine de patruzeci, totuşi erau suple, vioaie. Ochii lor aveau privirea aceea foarte strălucitoare a femeilor care făceau tratament cu medicamentul Equalizer — Care Te Face Egala Bărbatului. Conducătoarea grupului şi fata din stânga lui Craig aveau aceiaşi ochi strălucitori.

Arătau toate ca nişte fiinţe capabile, eficienţe.

Până să ajungă Craig la vreo concluzie, maşina viră la un colţ, urcând o pantă lungă. Craig avu timp să o recunoască, era intrarea în garajul de sub tumul hotelului Mc. Candless; apoi pătrunseră în interiorul garajului, îndreptându-se spre o uşă îndepărtată.

Maşina opri. Craig se supuse fără un cuvânt armelor care-i făcură semn să se dea jos. Fu condus de-a lungul unui coridor pustiu, către un ascensor de serviciu. Ascensorul se opri la etajul al treilea. Înconjurat de garda sa exclusiv feminină, Craig era mânat pieziş către o uşă situată pe partea cealaltă a coridorului strălucitor.

Camera era mare şi plăcută, mobilată luxos. La capătul ei opus, pe o sofa verde, cu spatele la o fereastră enormă, şedea un om cărunt, cu înfăţişare plăcută. În dreapta lui, la un birou, stătea o tânără.

Craig nici nu o băgă în seamă. Cu ochii mari, el privi cum tânăra conducătoare a gărzii sale se apropie de bărbatul cărunt şi spune:

— Aşa cum aţi cerut, domnule preşedinte Dayles, vi l-am adus pe domnul Lesley Craig.

Numele a fost cel care, rostit atât de politicos, i-a confirmat identitatea celuilalt. Recunoscuse deja chipul ce apărea atât de des în fotografiile ziarelor, dar nu-i venea să-şi creadă ochilor. Nu mai era loc de îndoială. Se afla în faţa lui Jefferson Dayles, Preşedintele Statelor Unite.

Furia i se potoli şi Craig privi către marele om. Observă că femeile care-l escortaseră au ieşit din cameră. Plecarea lor sublinia insolitul acestei întâlniri forţate.

Văzu că celălalt îl studiază de aproape. În afara ochilor care luceau ca nişte perle cenuşii, Preşedintele Dayles îşi arăta vârsta recunoscută, de cincizeci şi nouă. Fotografiile din ziare sugerau o faţă tinerească, neridată. Dar era clar, privindu-l de la această distanţă, că încordarea celei de-a doua campanii îşi arăta efectele asupra vitalităţii lui.

Oricum, aspectul preşedintelui era inconfundabil: puternic, impunător şi plăcut, cu severitatea siguranţei de sine. Când vorbea, vocea lui avea puterea şi rezonanţa care contribuiseră atât de mult la marele său succes. Rosti, cu un uşor zâmbet sardonic:

— Ce credeţi despre amazoanele mele?

Râsul răsună homeric în încăpere. Evident că nu aşteptase nici un răspuns, căci amuzamentul său încetă brusc şi continuă fără pauză:

— Un fenomen foarte curios, aceste femei. Şi, am impresia, un fenomen tipic american. O dată luat, medicamentul nu mai poate fi contracarat; şi consider o dovadă a fundamentalei pofte de aventură a fetelor americane faptul că sunt câteva mii cele care au urmat acest tratament. Din nefericire, asta le-a adus într-o situaţie fără ieşire, le-a lăsat fără viitor. Femeile „neegalizate” le detestă, iar bărbaţii le consideră nişte ciudăţenii, ca să spun aşa. Existenţa lor a determinat cluburile feminine să se implice în campania prezidenţială. Dar individual, amazoanele au descoperit că nici un patron nu le angajează şi nici un bărbat nu se căsătoreşte cu ele.

Disperate, conducătoarele lor mi s-au adresat mie; şi chiar înainte ca situaţia să atingă o fază tragică, am aranjat o abilă campanie preliminară de publicitate şi le-am angajat în corpore pentru ceea ce este în general considerat un scop perfect legitim. Într-adevăr, aceste femei îşi cunosc binefăcătorul şi se consideră în mod special ca agenţii mei personali.

Jefferson Dayles făcu o pauză, apoi continuă politicos:

— Sper, domnule Craig, că aceasta va explica în oarecare măsură metoda ciudată prin care aţi fost adus în faţa mea. Domnişoara Kay Whiterwood — dădu el din cap spre tânăra de la birou — este mentorul lor.

Craig nu-şi lăsă privirea să-i urmeze gestul mâinii. Stătea în picioare ca o stană de piatră şi mintea îi era aproape la fel de încremenită. Ascultase fascinat scurta istorie a grupului de amazoane, cu un sentiment al irealului. Căci povestea nu explica nimic. Nu metodele sau amănuntele modului în care fusese adus aici contau. Ci de ce?

Observă ochii plăcuţi care zâmbeau către el amuzaţi. Jefferson Dayles spuse încet:

— Este posibil să doriţi să relataţi ziariştilor sau autorităţilor ceea ce vi s-a întâmplat. Kay, dă-i domnului Craig articolul pe care l-am pregătit pentru a preîntâmpina o asemenea eventualitate.

Tânăra se ridică de pe scaunul de la birou şi se apropie de Craig. Stând în picioare, părea mai în vârstă. Avea ochi albaştri şi o figură foarte dură, frumoasă. Îi înmână lui Craig o foaie dactilografiată. El citi:

 

 

 

Big Town — 9 iulie 1972 — Un incident supărător a survenit pe parcursul călătoriei Preşedintelui Jefferson Dayles, la venirea dinspre Midle City. O aparentă încercare de a izbi automobilul preşedintelui, din partea unui tânăr aflat la volanul unui automobil electric, a fost zădărnicită de acţiunea promptă a gărzilor. Tânărul a fost reţinut şi adus ulterior la hotelul prezidenţial pentru anchetă. Explicaţiile sale au fost considerate satisfăcătoare. În consecinţă, la cererea preşedintelui Dayles nu s-a formulat nici o acuzaţie, iar el a fost pus în libertate.

 

 

 

După un moment, Craig şi-a permis un zâmbet trecător. Această ştire trucată era, desigur, fără replică. I-ar fi fost mai uşor, de exemplu, să călărească pe strada principală, trăgând cu pistolul, decât să se angajeze într-un duel jurnalistic cu Jefferson Dayles. Îşi imagină titlurile senzaţionale:

 

 

 

UN OBSCUR OM DE AFACERI ÎL ACUZĂ PE JEFFERSON DAYLES

 

 

 

Campanie de compromitere a preşedintelui.

Craig râse din nou, de data asta sardonic. Nu prea era loc de îndoială. Oricare ar fi fost motivul lui Jefferson Dayles pentru a-l răpi, acesta îşi pusese mintea la contribuţie. Oricare i-ar fi fost motivul! Ce motiv ar putea avea? Dădu din cap nedumerit. Nu se mai putea stăpâni. Privirea lui se fixă asupra ochilor cenuşii, pe jumătate amuzaţi, ai preşedintelui. Toate astea, se minună el, atâta efort cheltuit, o poveste atât de dezonorantă pregătită în mod deliberat, pentru ce?

Privindu-l pe celălalt i se păru că discuţia era pe cale să ajungă la subiect.

Bărbatul mai vârstnic îşi drese glasul şi spuse:

— Domnule Craig, puteţi să-mi spuneţi care sunt invenţiile importante puse la punct după cel de-al doilea război mondial?

Se opri. Craig îl aşteptă să continue. Dar tăcerea se prelungi şi preşedintele continuă să se uite la el cu răbdare. Craig fu uimit. Se părea că fusese o întrebare veritabilă, nu una retorică. Ridică din umeri şi spuse:

— Ei bine, n-au fost prea multe. Desigur, nu sunt la curent cu aceste lucruri, dar aş pune pe listă racheta ajunsă pe lună, nişte perfecţionări ale lămpilor radio şi… Se întrerupse brusc. Dar ia stai? Şi ce-i cu asta? Ce…

Vocea fermă a celuilalt se legase de una din frazele lui.

— N-au fost prea multe, spuneţi. Această afirmaţie, domnule Craig, este cel mai tragic comentariu care se poate imagina în legătură cu starea lumii noastre. N-au-fost-prea-multe. Aţi menţionat rachetele. Omule, noi nu îndrăznim să spunem lumii că racheta, cu excepţia unor detalii minore, a fost pusă la punct în timpul războiului şi că ne-au trebuit treizeci de ani ca să rezolvăm aceste detalii minore.

Se aplecase înainte, în focul discuţiei. Acum se lăsă din nou pe spate cu un oftat.

— Domnule Craig, unii spun că motivul acestei incredibile stagnări a mintii omeneşti este rezultatul direct al societăţii apărute după al doilea război. Consider că, parţial, şi societatea este vinovată. O atmosferă morală viciată oboseşte mintea într-un fel curios, constant; greu de descris. Este ca şi cum creierul s-ar uza singur, luptând cu mediul intelectual care-l înconjoară.

Făcu o pauză şi se aşeză încruntându-se, ca şi cum căuta o descriere mai completă. Craig avu timp să se întrebe, uimit, de ce i se dădeau asemenea explicaţii amănunţite.

Şeful executivului privi în sus. Părea să nu-şi dea seama că se oprise. Continuă:

— Dar asta este doar o parte din explicaţie. Dumneavoastră aţi menţionat lămpile radio. Repetă pe un ton descurajat: Lămpile radio! Zâmbi obosit. Domnule Craig, una din diplomele mele este de inginer şi asta m-a făcut să fiu conştient de teribila problemă cu care se confruntă tehnologia modernă, problema imposibilităţii ca un singur om să înveţe tot ce trebuie ştiut într-o anumită ştiinţă.

Dar, ca să ne întoarcem la lămpile radio — nu este cunoscut, în general, că de câţiva ani, un număr de laboratoare faimoase au recepţionat semnale radio slabe, care se consideră că provin de pe Marte. Acum şase luni m-am hotărât să aflu de ce nu se face nici un progres în sensul amplificării acestor semnale. Am invitat trei dintre cei mai mari savanţi din domeniul radiofoniei pentru a-mi explica ce nu-i în regulă.

Unul dintre aceşti oameni proiectează lămpi, altul, circuite şi al treilea încearcă să obţină un produs final din componentele primilor doi. Problema este aceasta: lămpile sunt un obiect care poate fi studiat o viaţă întreagă. Proiectantul lor are doar o idee vagă în ce priveşte circuitele, deoarece şi acestea sunt de studiat toată viaţa. Cel cu circuitele trebuie să accepte ce lămpi are la îndemână, deoarece, având doar cunoştinţe teoretice despre ele, nu poate spune sau măcar imagina cum ar trebui să fie o lampă pentru a îndeplini scopul pe care îl are el în cap. La aceşti trei oameni există cunoştinţele necesare pentru a construi radiouri noi şi uimitor de puternice. Dar ei eşuează mereu şi mereu. Ei nu-şi pot conexa cunoştinţele. Ei…

Probabil că observă expresia de pe chipul lui Craig. Se opri şi întrebă cu un zâmbet slab:

— Mă urmăriţi, domnule Craig?

Craig se înclină în faţa rictusului ironic al celuilalt. Lungul monolog îi dăduse timp să-şi adune gândurile. Spuse:

— Imaginea pe care o am în faţa ochilor este aceasta: un mic om de afaceri a fost ridicat de pe stradă şi adus în faţa preşedintelui Statelor Unite. Preşedintele s-a lansat imediat într-o prelegere despre lămpile radio. Domnule, nu înţeleg nimic! Ce doriţi de la mine?

Răspunsul veni încet:

— În primul rând, voiam să vă văd. În al doilea rând — Jefferson Dayles făcu o pauză, apoi continuă — care este grupa dumneavoastră sanguină, domnule Craig?

— De ce, eu… Craig se opri apoi privi la celălalt. Care este ce?

— Doresc o probă din sângele dumneavoastră, zise preşedintele. Se întoarse spre fată: Kay, recoltează proba, te rog. Sunt sigur că domnul Craig nu se va opune.

Craig nu se opuse. Lăsă să-i fie luată mâna, acul îi perforă degetul mare, provocându-i o senzaţie slabă de durere. Privi curios sângele roşu care se prelingea.

— Asta-i tot, rosti preşedintele. La revedere, domnule Craig. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Kay, cheam-o, te rog, pe Mabel ca să-l conducă pe domnul Craig înapoi la birou.

Se pare că Mabel era numele comandantei gărzii preşedintelui, căci ea intră în cameră, urmată de femeile înarmate. Într-un minut Craig a fost scos afară şi apoi în lift.

 

 

 

După plecarea lui Craig, marele om se aşeză cu un zâmbet împietrit pe chip. Se uită încă o dată la femeie, dar secretara privea în jos la biroul ei. Încet, Jefferson Dayles se întoarse şi privi la un paravan care se afla în colţul de lângă fereastra din spatele lui.

Spuse încet:

— În regulă, domnule Nypers, puteţi ieşi.

Nypers trebuie să fi aşteptat semnalul. Ieşi la iveală înainte ca Dayles să-şi sfârşească vorba şi merse sprinten către scaunul pe care i-l indicase preşedintele. Jefferson Dayles aştepta până ce degetele bătrânului se aşezară calm pe ornamentele metalice ale braţelor fotoliului, apoi spuse blând:

— Domnule Nypers, juraţi că ceea ce ne-aţi spus este adevărat?

— Fiecare cuvânt. Bătrânul vorbi apăsat. Lesley Craig,: deşi nu are cunoştinţă despre aceasta, este din nou pe cale să intre în faza lui de „totipotenţă”. Am venit la dumneavoastră fiindcă aveţi grupa lui sanguină, AB sau grupa IV, după clasificarea lui Jansky. Asta este grupa dumneavoastră de sânge, nu?

Jefferson Dayles nu răspunse. Impulsul lui fu să-şi închidă ochii, ca orbit de lumină. Dar lumina venea din mintea lui, nu de afară; iar el căpătase convingerea înfiorătoare că ar putea să-i ardă creierul dacă nu era atent. În cele din urmă, reuşi să se întoarcă spre Kay. Uşurat, văzu că ea ridicase privirea de pe detectorul de minciuni aflat pe birou. Detectorul era conectat la ornamentele metalice de pe braţele fotoliului pe care stătea Nypers. Când Preşedintele privi spre ea, Kay încuviinţă din cap, cât se poate de discret.

Jefferson Dayles îngheţă. Strălucirea ajunsese ca un foc alb; şi el trebuia să lupte, să şadă acolo rigid, încordându-şi mintea împotriva bucuriei de nedescris care îi ameninţa raţiunea. Îi veni dorinţa să se repeadă la biroul lui Kay, să privească la ecranul detectorului de minciuni şi să-l pună pe Nypers să-şi repete cuvintele. Dar alungă şi acest gând. Îşi dădu seama că Nypers vorbea din nou.

— Mai aveţi vreo întrebare, înainte să plec?

— Da. Vorbise Kay. Aş vrea să ştiu de ce faceţi aceasta?

Bătrânul ezită, apoi oftă.

— Nu sunt pregătit să răspund la asta. Motivele unui act de trădare nu sună întotdeauna bine când sunt rostite în public.

Ochii albaştri şi duri ai lui Kay sclipiră.

— Noi nu putem fi şocaţi, vă asigur.

Nypers ridică din umeri.

— Continuaţi cu întrebarea următoare, vă rog.

— Nu răspundeţi?

— Aţi primit răspunsul meu.

Urmă o tăcere. Jefferson Dayles o văzu pe Kay încercând să-i prindă privirea. El ignoră încercarea ei. Ciudat, dar nu simţea nici un interes faţă de acest aspect. Principalul fapt era verificat. Detectorul de minciuni demonstrase tot ceea ce era nevoie. Se întrebă dacă acesta era un lucru atât de important pentru el personal, încât îşi pierduse toată obiectivitatea în legătură cu restul. Ascultă în tăcere, pe când Kay spuse cu venin:

— Am putea să vă forţăm să răspundeţi, domnule Nypers.

Bătrânul se ridică încet în picioare. Dayles văzu că avea o expresie stranie întipărită pe chip.

— Nu crezi, spuse el, că situaţia politică a preşedintelui Dayles este destul de precară şi fără evoluţii dramatice?

— Ce vreţi să spuneţi?

Kay greşise punând întrebarea aceasta, îşi dădu seama Jefferson Dayles. Nypers zâmbi şi spuse cu blândeţe:

— Există oameni care susţin că, acum douăzeci şi cinci de ani, Statele Unite au suferit un dezastru moral în urma războiului mondial. Un preşedinte cu ambiţii dictatoriale concurat de o candidată de sex feminin poate fi sau nu o dovadă a acestui fapt. Zâmbetul i se adânci într-un rânjet. Adevărata dovadă o vor constitui alegerile viitoare. Câte urne de vot aţi decis să îndesaţi cu buletine false pentru a asigura realegerea preşedintelui Dayles? Întrebă Nypers.

Preşedintele păli.

— Stai! Vocea bătrânului se ridică brusc la ţipăt. Îţi cer să te abţii să mă ameninţi sau să mă torturezi şi să ai grijă de mine conform înţelegerii noastre. Cer asta deoarece am pregătit o relatare foarte interesantă a acestei chestiuni, care va ieşi la iveală dacă mi se întâmplă ceva.

Se înclină şi termină pe o voce mai liniştită:

— Îmi pare rău că trebuie să fiu atât de direct, dar este bine să clarificăm situaţia. Iar acum, dacă nu aveţi alte obiecţii, mă voi retrage.

De data aceasta, Jefferson Dayles îi îngădui lui Kay să-i prindă privirea. Încuviinţă din cap cu un zâmbet strâmb:

— Lasă-l să plece, Kay.

La uşă, Kay îl întrebă pe Nypers:

— Cum se comportă Craig, când e în această stare de totipotenţă?

— Starea lui variază, veni replica rece. Dar — şi Nypers îşi arătă dinţii strălucitori şi albi — nu m-aş afla aici dacă el ar fi periculos.

— Ceea ce nu spune nimic, zise Kay furioasă după ce uşa se închise în urma lui Nypers. Moşul trece sub tăcere informaţii vitale. Pun pariu că grupul care se află în spatele lui ştie că a venit aici. Aş merge până acolo încât aş spune că l-au trimis. Care-i jocul lor?

Ochii i se îngustară, în timp ce rămase tăcută, chibzuind. De câteva ori păru pe cale să vorbească, dar de fiecare dată îşi opri cuvintele printr-o manevră ciudată, parcă-şi comprima buzele.

Jefferson Dayles privi jocul emoţiilor pe chipul ei frământat, captivat în treacăt de această femeie care trăia totul atât de violent. În final, el clătină din cap; vocea îi era puternică atunci când rosti:

— Kay, nu contează! Nu vezi? Jocul lor, aşa cum spun, nu înseamnă nimic. Nimeni, nici un individ, nici un grup, nu poate să stea împotriva comandantului suprem al Armatei, Marinei şi Aviaţiei Statelor Unite. Trase adânc şi încet aer în piept. Kay, nu vezi că lumea ne aparţine?

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns