Insula Paştelui de Al Morrison

 

Cuvânt înainte

Din ziua descoperirii de către olandezi, Insula Paştelui, această oază pierdută în „imensele pustietăţi marine” ale Pacificului de Sud, a fost înconjurată de un halo de mister şi legendă. Statuile ei uriaşe i-au adus o celebritate care nu s-a dezminţit timp de două veacuri. Ceea ce se vorbeşte despre insulă, chiar în cercurile cultivate, poate fi considerat de domeniul folclorului. Se crede despre ea că ar fi ultimul vestigiu al unui continent scufundat, locul unei civilizaţii odinioară strălucitoare. Se vorbeşte chiar despre „căi triumfale” care traversează insula şi se pierd în mare. Locuitorii pe care europenii i-au găsit sunt clasaţi, în general, ca „sălbatici” sau „degeneraţi”, incapabili să fi ridicat monumentele în mijlocul cărora îşi duceau o viaţă nenorocită. S-a stabilit adeseori o legătură între această insulă şi vechile civilizaţii ale Americii Centrale şi de Sud, statuile sale păstrând – se zice – secretul unor migraţii milenare, în Statele Unite, Insula Paştelui a fost legată de un anume continent Mu, al cărui fast dispărut este chiar descris într-o carte de mare succes la public.

Lucrări având un caracter mai ştiinţific vorbesc despre o civilizaţie megalitică ce s-ar fi întins din Asia până la Insula Paştelui şi ale cărei vestigii impunătoare s-ar mai afla prin indonezia şi Micronezia. Uriaşa construcţie din Tinga, replică îndepărtată a dolmenelor din Cornwall, ar fi una din martorele mute ale trecerii prin insulele Polineziei a acestui popor de constructori. Pentru aceşti oameni îndrăgostiţi de dimensiuni colosale, Insula Paştelui n-ar fi fost decât o etapă. Ei s-ar fi dus şi pe continentul american unde poarta monolită de la Tia-huanaco şi palatele de la Cuzco le-au păstrat memoria.

Aceste interpretări ale monumentelor din Insula Paştelui implică un fel de credinţă mistică într-o vârstă de aur a omenirii şi trădează dorinţa de a da trecutului îndepărtat o aureolă de mărire şi mister, dar nu prea iau în seamă datele precise ale arheologiei şi etnografiei. Statuile şi alte ruine ale insulei nefiind din domeniul mitic, ci din cel al realităţii, problemele pe care le pun cereau un studiu la faţa locului şi după metode ştiinţifice. Lucrările expediţiei engleze conduse de doamna Rout-ledge au ajutat la îndepărtarea mai multor legende şi erori.

Cu toate rezultatele importante obţinute de doamna Routledge, a rămas o enigmă, cu mult mai tulburătoare decât greutatea sau înălţimea statuilor uriaşe cu feţe dispreţuitoare. Câţiva ani după catastrofa care a distrus civilizaţia insulei, misionarii au găsit nişte tablete de lemn acoperite de semne ciudate. La prima vedere, acele şiruri de simboluri complicate aveau aparenţa unui sistem hieroglific. Dar nici o insulă polineziană nu pare să fi avut vreun sistem de scriere. Dacă, singurii din Polinezia, locuitorii acestei „Ultima Thule” au cunoscut arta de a scrie şi dacă tot ei au fost singurii care au ştiut să cioplească şi să ridice statui atât de mari – atunci au tot dreptul de a se proclama reprezentanţii unui trecut grandios şi fiii unei rase privilegiate. Aburul de mărire şi de glorie care plutea în jurul insulei lor nu era, poate, doar produsul unor imaginaţii înflăcărate.

Această ipoteză a unei Insule a Paştelui cu o civilizaţie legată de aceea a popoarelor vechi din Asia, a părut să se confirme, cu câţiva ani în urmă, când un cercetător maghiar, domnul Wilhelm de Hevesy, a semnalat asemănări evidente între simbolurile de pe tabletele din Insula Paştelui şi elementele unei scrieri descoperite pe valea Indului şi datând de aproape 2500 de ani înaintea erei noastre. Aceste analogii păreau să arunce o lumină nouă asupra originii culturilor din Oceania şi asupra factorilor care au contribuit la răspândirea lor.

Teoria a luat un nou avânt. Nu mai era doar India care era legată de Polinezia printr-o asemănare de scriere, ci şi China preistorică. Doctorul Heine-Geldern a atras atenţia asupra unor similitudini între anumite caractere chinezeşti arhaice din epoca Ciang şi „scrierea” din Insula Paştelui. Aceste apropieri lăsau să se presupună un centru comun, situat în Asia, de unde se desprinseseră, răspândindu-se prin Pacific, diverse elemente de civilizaţie, dacă nu chiar popoare întregi.

Reconstituirea unor migraţii ipotetice s-a extins şi la America precolumbiană care, şi ea, a fost adusă în orbita vechilor civilizaţii asiatice.

Soluţiile îndrăzneţe propuse pentru rezolvarea problemelor Insulei Paştelui dau o idee despre importanţa pe care acest teritoriu a luat-o în istoria civilizaţiei. La iniţiativa doctorului Paul Rivet, directorul Muzeului Omului, s-a organizat o misiune ştiinţifică sprijinită de guvernele francez şi belgian şi având ca scop lămurirea, pe cât posibil, a enigmei Insulei Paştelui. Domnul Charles Watelin şi doctor Henri Lavacherie au condus cercetările arheologice. Autorul acestor rânduri a avut ca sarcină anchetele etnografice şi lingvistice.

Domnul Watelin avea speranţe pe care eu nu le împărtăşeam. Nepăsător faţă de pascuanii moderni şi faţă de tradiţiile care ar mai fi putut supravieţui în insulă, el speră să descopere zidurile unor cetăţi vechi, asemănătoare celor de la Mohenjo-daro. Avea certitudinea că săpăturile pe care urma să le înceapă la piciorul vulcanilor îi vor dezvălui o civilizaţie necunoscută, în ceea ce mă priveşte, eram mai atras de cele câteva sute de polinezieni care supravieţuiseră atâtor dezastre şi care continuau să vorbească vechea lor limbă şi să-şi transmită legendele şi povestirile strămoşilor îndepărtaţi. Nu le ignorăm decăderea, uitarea religiei şi a obiceiurilor trecute, dar sperăm să mai pot prinde o şoaptă slabă venită din vremurile de demult şi să mă pot ajuta de câteva amintiri ale unor bătrâni pentru a relua studiul „misterelor” insulei.

Marina franceză şi-a dat concursul autorizând ambarcarea membrilor expediţiei pe vasul colonial Rigault-de-Genouilly care era la primul său drum.

Călătoria noastră a durat cinci luni şi s-a făcut în mai multe etape, întâi a fost plecarea din Lorient, pe ploaie şi în sunet de fanfară şi de clopote, în mijlocul salvelor de tun. Un preot ne-a binecuvântat croaziera. Toţi şi-au luat rămas bun de la noi după vechile tradiţii ale marinei regale, încă la mare preţ în acel port breton. Nu este de mirare că m-am gândit la domnul de de La Perouse care, la fel ca noi, plecase odinioară spre Insula Paştelui pe un vas de război cu pânzele în vânt.

Am vizitat întâi porturile din Africa occidentală, apoi pe cele din America de Sud. Timp de patru luni am trecut din Gabon la gheţarii din Ţara de Foc. Acolo l-am pierdut pe Charles Watelin. Cu toată vârsta lui înaintată, el păstrase un suflet tânăr şi vioi. Dorea să vadă totul, să cunoască totul. A contractat o pneumonie în timpul unei vânători în Patagonia şi s-a stins în dreptul coastei chiliene, după traversarea Golfului Panaş.

Colegul meu, domnul Henri Lavacherie, astăzi director al Muzeelor Regale de Artă şi Istorie, mi s-a alăturat la Lima. Cu începere de la acea dată, munca noastră a devenit un obiectiv comun, urmărit cu o camaraderie perfectă care rămâne pentru mine cea mai frumoasă amintire din această expediţie.

Am ajuns în Insula Paştelui la 27 iulie 1934 şi am părăsit-o la 2 ianuarie 1935, la bordul navei-şcoală belgiene, Mercator, care ne-a dus la Pitcairn, în Tahiti, în insulele Tuamotu, Marchize şi Hawai.

Scopul acestei lucrări este să ofere un tablou al civilizaţiei pascuane de odinioară, cu ajutorul materialelor culese de către expediţia noastră. Acest trecut nu s-ar fi putut reconstitui fără elementele de comparaţie, etnografice şi arheologice, ale arhipelagurilor vecine care au fost locuite de popoare cu aceeaşi limbă şi de aceeaşi rasă.

Pentru a evoca această civilizaţie dispărută de aproape un secol, n-am avut la dispoziţie decât epave, în interpretarea unor documente disparate şi mediocre, am fost ajutat de doi specialişti eminenţi în problemele Polineziei: Dr. Peter Buck şi Dr. Kenneth Emory. În timpul şederii mele la Muzeul din Honolulu, aceşti doi specialişti se ocupau de civilizaţia Mangareva (Insulele Gambier) ale cărei tradiţii şi istorie ne sunt mult mai cunoscute decât cele ale Insulei Paştelui.

În această carte vor apărea adesea numele a doi indigeni care au fost sursele noastre de informaţie cele mai importante: Juan Tepano şi Victoria Rapahango. Tepano n-a cunoscut civilizaţia strămoşilor săi decât prin intermediul unor amintiri din copilărie şi ale unor povestiri spuse de bătrâni. Victoria Rapahango, femeie de vreo treizeci şi şase de ani, ne-a iniţiat în lumea măruntă şi închisă a satului modern Hanga-roa.

Această carte nu se adresează nici arheologilor, nici etnografilor. Ei pot găsi datele care îi interesează într-o monografie voluminoasă publicată sub titlul Etnologia Insulei Paştelui.

Dacă m-aş fi resemnat să privesc problemele Insulei Paştelui ca fiind de nerezolvat, aş fi fost învinovăţit, pe drept cuvânt, de alegerea unei căi facile şi indolente. Soluţia multor „mistere” pe care noi o propunem, s-ar putea să displacă celor dornici de farmecul enigmelor. Trebuie să am totodată curajul de a declara că unele probleme ale Insulei Paştelui nu sunt lămurite decât pe jumătate şi vor rămâne, poate, pentru totdeauna de nedescifrat.

Pentru a explica energia de care au dat dovadă pascuanii, am recurs uneori la argumente psihologice. Miracolul Insulei Paştelui stă în îndrăzneala cu care locuitorii unei insule mici, lipsită de resurse, au ridicat la orizontul Pacificului, nişte monumente demne de un mare popor.

Insula Paştelui ne-a apărut la orizont într-o zi ploioasă a iernii australe de la sfârşitul lunii iulie 1934. Revăd încă falezele înalte ale Peninsulei Poike estompate în ceaţă, rotunjimile vulcanilor şi reciful întunecat, răsucit, răvăşit de muchii stâncoase ascuţite de care se sfărâmau valurile. Câmpiile care se întindeau, departe, spre interior, colinele cu linii dulci, line aveau ceva nespus de paşnic. Pe alocuri, verdele lor fraged, ca spălat, te făcea să te gândeşti la coasta scandinavă. Asemănarea cu Suedia ar fi fost perfectă – dacă n-ar fi existat acel prim plan de stânci fioroase, stranii, diabolice.

Comandantul vasului ne convocase pe dunetă pentru a ne împărtăşi o veste proastă: marea dinspre Hanga-roa era teribil de agitată şi nu se putea garanta debarcarea în siguranţă a celor 90 de lăzi din cală. Întrucât în instrucţiunile sale nu se specifică locul de pe insulă unde trebuia să ne lase, comandantul a hotărât să ne depună, pe noi şi proviziile noastre, într-un punct oarecare al ţărmului.

Vasul Rigaull-de-Genouilly s-a oprit în faţa micului golf Hanga-roa, singurul sat din insulă unde mai locuiesc pascuanii. Cu puţin timp în urmă, în faţa falezelor şi a litoralului sfârtecat al coastei de nord, mă gândisem la Suedia; acum, acea primă impresie era accentuată de către casele indigene pe care le puteam distinge cu binoclul, case dispersate nu departe de mâl şi prea puţin ascunse de smochini. Dacă ne-am fi aşteptat să găsim silueta clasică a unei plaje polineziene, am fi fost foarte dezamăgiţi. Capitala legendarei Insule a Paştelui ni s-a înfăţişat ca un umil cătun european, într-o zi ploioasă de toamnă.

Acea primă zi pe Insula Paştelui a rămas pentru totdeauna în amintirea noastră. Vântul care bătea în rafale împingea spre ţărm valuri mari, care formau lângă recife o barieră tot mai îngrijorătoare. La prima vedere, indigenii îngrămădiţi pe mal nu păreau dispuşi să ne iasă în întâmpinare. Vestea sosirii noastre se răspândise în sat şi, pe toate potecile care duceau spre mare, oamenii veneau în goană. Pe plajă avea loc o discuţie pe care noi o urmăream nerăbdători şi alarmaţi. Dacă indigenii renunţau să vină spre noi, nu ne mai rămânea decât să ne întoarcem în nordul insulei, la adăpost de vânt, dar departe de orice aşezare omenească. Aşa că, am văzut cu cea mai mare uşurare cum se apropiau de noi, întâi una, apoi două, apoi trei bărci indigene, în prima, condusă de către guvernatorul insulei, pascuanii îmbrăcaţi în chip de marinari chilieni vâsleau cadenţat. Celelalte bărci aveau un aspect mai colorat. Erau arhipline de indigeni purtând, aproape toţi, haine europene zdrenţuite. Singură notă exotică era dată de câteva căşti de pene care, departe de a fi reminiscenţe din alte vremuri, constituiau obiecte de troc, aproape de bazar, destinate a fi râvnite de marinari şi a impulsiona vânzarea „curiozităţilor” care supraîncărcau ambarcaţiunile.

De câte ori folosesc denumirea de „indigeni” pentru a-i desemna pe locuitorii actuali ai Insulei Paştelui încerc aceeaşi ezitare pe care am avut-o când i-am privit pentru prima dată, de pe puntea vasului. Acest cuvânt care sugerează un ten întunecat, trăsături mai neobişnuite, nu se potriveşte deloc acelor feţe atât de europene. Câte naţiuni n-au amestecat oare sângele lor cu acela al vechilor maori! Pe chipurile întoarse spre noi se putea citi istoria multor escale. Unde era vechea Polinezie, vechea rasă de marinari şi preoţi învăţaţi? Se mai regăsea desigur în naşul coroiat al unui bărbat, în bărbia ascuţită a unui tânăr cu faţa îngustă, în fruntea bombată a unui vânzător de statuete. Mai era şi în moliciunea graiului, în privirile maliţioase, în animaţia şi veselia spontană. Ne interpelaseră în engleză, în spaniolă, în franceză. „Săpun, săpun, căpitane, locotenente, săpun.” „Două bucăţi de săpun pentru statueta mea şi mai adăugaţi şi o pâine.” „Săpunul tău e prea mic, săpunul chilian e mai mare. Mai pune un săpun. Sunteţi nişte rakerake, nişte cărpănoşi. Când veţi debarca, amintiţi-vă de mine, am un cal foarte bun pentru a vă conduce la vulcan!”

M-a cuprins o mare melancolie în mijlocul acelei zarve. Sculptorii statuilor uriaşe, preoţii care umpluseră cerul şi pământul cu divinităţi şi simboluri subtile se perpetuaseră în acea lume decăzută?

Pe punte s-au îngrămădit statuete groteşti, bastoane şi săbii de lemn. Aceste obiecte mă dezamăgeau, înlocuiseră frumoasele obiecte de altădată, cioplite cu meşteşug şi răbdare în bucăţi de lemn. Nu mai erau decât nişte marionete ridicole care erau schimbate pe săpunuri şi pantaloni, în mijlocul unor râsete amuzate.

Aflând că aveam de gând să rămânem pe insulă, Pedro Atam, un băiat destul de chipeş, ne-a întrebat care era motivul venirii noastre, l-am explicat că eram arheologi, în căutare de lucruri vechi. Ne-a înţeles imediat şi ne-a declarat pe un ton firesc: „Obiecte vechi nu prea mai sunt şi v-ar trebui mult timp să le găsiţi. Dar, fiţi fără grijă, vă vom face noi câte doriţi. Tot ce vreţi vă vom da. La voi nimeni nu va vedea vreo diferenţă”. Cu mustaţa şi prestanţa lui, Pedro ni s-a părut un fel de Să-tan, în pragul acestei noi lumi, venit să ne tenteze, l-am mulţumit şi i-am spus totodată că am dori ca toate piesele oferite de compatrioţii săi să fie cu adevărat vechi. Lăsându-i pe pascuani să se descurce cu marinarii, ne-am dus să facem cunoştinţă cu guvernatorul sau „subdelegado”, pentru a-l numi după adevăratul său titlu. Era în uniformă de gală şi părea foarte nedumerit de vizita noastră. L-am înştiinţat în câteva cuvinte despre refuzul comandantului vasului Rigault-de-Genouilly de a debarca lăzile noastre la Hanga-roa. Ne-a promis că va rezolva totul cu ajutorul indigenilor şi ne-a invitat să luăm loc în barca să.

De îndată ce am coborât, ne-am dat seama de starea mării. Am fost azvârliţi de colo-colo şi udaţi de valurile care se năpusteau asupra noastră. Este adevărat că siguranţa şi calmul vâslaşilor ne îndepărta orice spaimă, dar situaţia s-a înrăutăţit în apropiere de mal. Am avut brusc senzaţia că am fost ridicaţi deasupra valurilor, apoi împinşi într-o coborâre vertiginoasă pe un tobogan, în câteva minute am fost, totuşi, la adăpost, pe mal. Neliniştea noastră s-a risipit şi am examinat zidăria care apăra intrarea în port, făcută din rămăşiţe ale vechilor monumente. Era tot ce mai rămăsese din construcţiile descrise de Cook şi de La Perouse. Braţe viguroase ne-au împins pe ţărm şi de îndată am fost înconjuraţi de o mulţime formată mai ales din femei şi copii care ni se adresau în pascuană, spaniolă şi în engleză. Nu mai ştiam nici ce să zicem, nici ce să facem, căci eram uzi până la piele de valuri şi de ploaie. Eram totodată şi emoţionaţi, călcând pe pământul insulei la care ne gândisem atâta în timpul călătoriei.

Aflându-ne în acea învălmăşeală de femei, cele mai multe urâte, cu veşminte decolorate, lipite de corpuri lipsite de graţie, am refuzat gândul că ne-am afla în Polinezia.

Momentele de nesiguranţă au fost întrerupte de un incident. O tânără se apropiase de colegul meu şi îi ceruse o ţigară. Automat, acesta i-a întins un pachet pe care ea I-a înhăţat cu o mişcare bruscă şi a luat-o imediat la goană. Acest furtişag ne-a făcut plăcere. Ne aflam, deodată, în vechea atmosferă a Insulei, aşa cum apare ea din povestirile primilor navigatori. Asemenea marinarilor lui Cook şi ai lui de La Perouse trebuia ca şi noi să fim atenţi la înclinaţia spre furt pe care pascuanii au arătat-o încă de la primul lor contact cu albii. Am privit incidentul ca fiind de bun augur şi am fost mai dispuşi să ne împăcăm cu oamenii şi cu lucrurile acestui mic univers în care apărusem atât de neaşteptat. Aveam neîndoielnic mare succes, după curiozitatea cu care femeile şi copiii se înghesuiau în jurul nostru. Viaţa e monotonă pe insulă şi venirea unui vapor reprezintă un eveniment despre care se vorbeşte luni de zile.

Am văzut un fel de pitic posac, în haine prea mari pentru el, care se apropia de noi. Acea fiinţă ciudată ne-a întins o biată mână muncită, de bătrân, şi ne-a spus în franceză: „Bună ziua, domnilor.” L-am recunoscut atunci pe Vincent Pons, de care mi se vorbise în Chile, pe care şi alţi călători îl menţionaseră în povestirile lor. După ce navigase pe diverse goelete în toate mările Sudului, cu şaizeci de ani în urmă, Pons se stabilise în Insula Paşteiui unde îşi găsise şi o femeie. El este astăzi străbunul unui şir întreg de băieţi zdraveni care trec drept cei mai îndărătnici din insulă. Din păcate, bătrânului Pons puţin i-a păsat de obiceiurile familiei sale indigene şi nu ne-a fost de prea mare ajutor în căutările noastre.

Urmaţi de cortegiul nostru de femei şi copii, ne-am îndreptat destul de anevoios spre casa guvernatorului, numită Subdelegacion. În mijlocul învălmăşelii, am zărit un chip acoperit cu un strat gros de pudră de orez: era acela al uneia dintre cele mai frumoase fete din insulă.

Doi bărbaţi ne aşteptau lângă „reşedinţa” guvernatorului: domnul Morisson şi domnul Smith, administratorii Companiei. Foarte politicoşi, ne-au invitat să ne instalăm la Mataveri, ferma Companiei Williamson şi Balfour în a cărei stăpânire se afla insula. Am acceptat cu recunoştinţă, ştiind cât confort şi siguranţă ne putea asigura această ospitalitate. La intrarea în casa guvernatorului, ne aştepta doamna guvernator, o femeie tânără destul de frumoasă dar cu faţa obosită şi care ţinea în braţe un copilaş slăbuţ. Ne-a zâmbit vag, total indiferentă la intrarea în casa ei a unui grup de oameni uzi leoarcă. Un bărbat puhav, neras, în pijama şi papuci, ne-a ieşit în întâmpinare. Acest personaj neplăcut era un comerciant chilian care dăduse faliment şi care se refugiase pe insulă unde exercita dubla funcţie de învăţător şi scriitor public, pentru neştiutorii de carte. Cât timp am stat în insulă, l-am văzut cu aceeaşi pijama şi aceeaşi faţă ursuză.

Fot mai uzi şi disperaţi din cauza debarcării lăzilor noastre care ne dădea bătaie de cap, simţeam cum ne părăsea curajul. Aceasta era faimoasă Insulă a Paştelui? Feţele acestea puţin vulgare, aerele acestea politicoase, dar întrucâtva obraznice?

Atmosfera polineziană de care ne simţeam tot mai departe, a reapărut odată cu venirea Victoriei Rapa-hango, îmbrăcată în alb, cu părul lung, ondulat, revărsat pe umeri. Această femeie din tribul regal Min, cu manierele ei distinse, firea plăcută, blândeţea puţin tristă, făcea să dăinuie farmecul vechilor aristocraţii din Oceania, în mijlocul culturii decadente a anturajului ei.

După o scurtă acalmie, ploaia s-a înteţit. Insula a dispărut într-o ceaţă deasă şi nu mai vedeam decât plaja noroioasă şi stâncile ameninţătoare. Lăzile noastre au fost purtate prin mulţimea care nu părăsise ţărmul. Ni se tot repeta că trebuia să fim atenţi, căci „aceşti oameni sunt atât de hoţi”. Asigurările neîncetate de cinste ale indigenilor nu erau în măsură de a ne linişti. Am rămas de veghe, observându-i atât pe oamenii din echipa noastră cât şi pe spectatori.

Câteva femei s-au apropiat de noi şi ne-au întrebat, jenate, dacă nu aveam săpun, încurajate de răspunsul nostru prietenos, ne-au întrebat şi despre ţesături imprimate şi despre Pompe/a, parfumul ieftin atât de apreciat pe insulă.

Pe înserat, ne-am îndepărtat spre Mataveri, ferma administratorului englez, pe un drum mărginit de un zid scund din pietre şi de un şir de duzi. Această alee pe care în timp am îndrăgit-o, ne-a dezamăgit la început, prin aspectul ei prozaic european. Când am ajuns pe platoul Mataveri, o umbră s-a apropiat de noi: o făptură cu mers şovăielnic care ne-a strecurat în mână câteva obiecte din piatră. Le-am recunoscut imediat: erau vârfuri de lance, din obsidian. Dându-ni-le, ni s-a spus pe un ton misterios: Regală (Cadou). Acesta a fost primul nostru cadou, intrarea noastră într-un ciclu din care n-aveam să mai ieşim. Acceptând aceste atenţii modeste, am pus bazele unei reţele subtile de obligaţii reciproce care, în timpul şederii noastre acolo, avea să ne lege de o mulţime de necunoscuţi.

Am intrat într-o pădure de eucalipţi spectaculos! Care dădeau fermei umbra atât de greu de găsit pe această insulă dezolată. Doamna Smith, aferată şi încântătoare, ne-a primit într-o sufragerie mare. Am făcut cunoştinţă cu un bebeluş blond care tocmai se născuse în mijlocul Pacificului şi care era, fără îndoială, primul alb care văzuse lumina zilei în apropierea marilor statui. Acele voci vorbind engleza, lampa de pe masă, bebeluşul blond, Doamna Smith formau o lume deosebită, tot atât de departe de Insula Paştelui pe cât de departe este Scoţia de mările Sudului. Între aceste două universuri nu există nici o legătură de simpatie, înţelegere sau de interes. Aici era un loc simplu şi cinstit, acolo o forfotă de oameni întrucâtva îngrijorători.

Eram dornic să aflu exact care erau relaţiile dintre Companie şi indigeni. În timpul cât am stat în Chile, fuseserăm înştiinţaţi despre brutalitatea şi egoismul ei faţă de pascuani. Mai mulţi chilieni ne descriseseră, în termeni patetici, soarta indigenilor îngrămădiţi într-un colţ al insulei lor şi cărora nu li se permitea să parcurgă în voie pământul strămoşilor. Aflasem şi despre salariile de mizerie plătite puţinilor indigeni angajaţi de Companie. O îndelungată experienţă din America de Sud mă familiarizase cu reaua voinţă sistematică a oricărei întreprinderi anglo-saxone, cu lipsa de generozitate a companiilor faţă de mâna de lucru indigenă. Domnul Smith m-a informat că lucrătorii primeau de la Companie patru pesos pe zi şi o raţie de carne. La vremea tunsului, femeile şi tinerii angajaţi în acest scop, sunt plătiţi la bucată, adică după numărul de miei care le trec prin mâini.

Valoarea acestor salarii era în 1934, superioară celei a peonilor chilieni. Când i-am relatat gazdei mele cele auzite referitor la beneficiile realizate de magazinul Companiei, el a fost indignat şi m-a asigurat că produsele erau vândute „en gros”, cu toate cheltuielile de transport şi că marfa era mai ieftină decât pe Continent.

De aceasta profitau şi echipajele vapoarelor chiliene, când se opreau pe insulă.

Indigenii se plângeau, totuşi, de preţurile impuse de Companie şi de scumpirea neîncetată a lucrurilor pe care ei le cumpărau. Fără să ştie, erau victimele crizei economice din Chile.

Făcând aluzie la menţinerea forţată a indigenilor în satul Hanga-roa şi în împrejurimile imediate, administratorul insulei mi-a dat următoarele explicaţii: „Insula Paştelui aparţinea statului Chile, dar, în fapt, este proprietatea privată a Companiei Williamson şi Balfour care creşte oi şi în mai mică măsură vite şi porci. Păşunile şi clima insulei sunt foarte favorabile oilor care se înmulţesc şi au ajuns astăzi la circa 40. 000. Nu se pot compara cu oile din Noua Zeelandă, dar produc o lână de calitate destul de bună. Îngrijirea turmelor ar fi uşoară dacă indigenii n-ar fura atâta. Ei au luat pur şi simplu primii miei aduşi de misionarii noştri şi ar fi continuat să facă la fel, dacă nu ne-am fi luat măsuri de precauţie. Astfel, am delimitat cu o reţea de sârmă ghimpată satul şi zonele învecinate şi am organizat o poliţie indigenă formată din elementele cele mai cinstite şi devotate. După apusul soarelui, nimeni nu poate trece dincolo de bariere fără autorizaţie specială. Cu toate acestea, anul trecut am pierdut 3000 de oi. Cu două zile înainte de sosirea dumneavoastră, ei au intrat în fermă şi au furat toţi berbecii, îi cunoaştem pe vinovaţi, poliţia este informată asupra tuturor detaliilor furtului, dar nimeni n-a fost prins asupra faptului. Toţi poliţiştii noştri sunt rude mai apropiate sau mai îndepărtate cu hoţii şi legăturile de sânge îi împiedică să-i denunţe pe vinovaţi sau să-i prindă la momentul oportun. Dacă ne plângem la guvernator, acesta se înfurie, ameninţă, promite să-i pedepsească pe vinovaţi, dar nu face nimic. De fapt, el este încântat de necazurile noastre şi nu face nimic pentru a le evita. Indigenii sunt nişte şmecheri fără leac. La începutul anului, au deschis uşa magazinului nostru şi l-au jefuit. Nu mai avem nici zahăr, nici tutun, nici săpun şi suntem nevoiţi să aşteptăm şase luni, până la sosirea următorului vapor. Toţi din sat, până la ultimul copil, îi cunosc pe făptaşi, dar cum să pui capăt furturilor? Nu avem nici o dovadă şi chiar cei care ar veni să-i denunţe pe hoţi, vor jura că nu ştiu nimic, n-au văzut nimic. De data aceasta guvernatorul a fost oarecum alarmat, căci avea şi el nevoie de produsele noastre dar, după ce a strigat şi a ameninţat, a amânat luarea de măsuri.” „Ceea ce ne revoltă, a spus domnul Smith, nu este atât atitudinea indigenilor faţă de noi, cât ipocrizia ale cărei victime suntem. Chile nu se sinchiseşte de indigeni. Noi încercăm să ne îndeplinim angajamentele, să fim umani şi rezultatul este că suntem acuzaţi de abuzuri.”

În dimineaţa următoare am coborât spre satul Hanga-roa. Pe drum am întâlnit grupuri care ne salutau cu tahitianul ia-o-rana. Ne-am întâlnit şi cu marinarii noştri care călăreau nişte mârţoage nenorocite, închiriate pe o cămaşă şi o bucată de săpun. Lângă locul de acostare al vaselor, l-am cunoscut pe cel care avea să devină pentru noi legătura între prezent şi trecut, oracolul pe care l-am interogat neîncetat, timp de cinci luni, pe informatorul nostru, Juan Tepano. Aerul lui şiret ne-a impresionat imediat. Era aşezat pe o stâncă, cu o bonetă de bumbac pe cap, cu pipa în colţul gurii, asemenea unui marinar dintr-o stampă romantică. Nimic polinezian pe chipul lui. L-am găsit o oarecare asemănare cu unii artişti parizieni, bătrâni. De altfel, Tepano se considera sculptor iscusit, cu toate că operele sale erau bizare şi destul de îndepărtate de tradiţiile poporului său.

Reputaţia de autoritate în etnografie a lui Juan Tepano ajunsese în Chile, unde mi se spusese că el ar putea fi cea mai bună sursă de informaţii pentru mine. Doamna Routledge vorbeşte despre el cu multă stimă şi Macmillan Brown mărturiseşte că îi datorează cea mai mare parte a cărţii sale, destul de naive, privind Pacificul. Cu o seară în urmă, indigenii care aflaseră intenţiile noastre nu încetaseră să tot repete numele lui Tepano. El era istoria vie, Baedekerul insulei.

După ce a ascultat cu un zâmbet larg de mulţumire complimentele pe care i le-am adresat, Tepano ne-a spus, cu vocea lui sentenţioasă: „Voi veţi cunoaşte totul despre insulă şi trecutul ei. Cei care au venit înaintea voastră n-au ştiut să păstreze cuvintele, dar voi le veţi primi pe toate. Eu ştiu.” A mai continuat: „Cuvintele celor din vechime au fost întortochiate, dar voi le veţi primi drepte.” în timp ce vorbea, l-am privit şi ne-a izbit înfăţişarea lui relativ tânără şi viguroasă. Ne-am interesat de vârsta lui, lucru greu de aflat într-o comunitate unde starea civilă era abia introdusă. Tepano s-a lansat într-o explicaţie confuză din care rezultă că ar fi aproape octogenar. Nu înceta să repete: „Sunt omul cel mai în vârstă din insulă.” Mai târziu am aflat că Tepano se apropia doar de şaizeci de ani dar că, în prima zi, avea tot interesul să pară bătrân, la fel de bătrân ca sculptorii statuilor.

Ne-a invitat să-i vizităm casa şi am intrat împreună cu el în satul Hanga-roa. Pentru a ajunge în piaţa din faţa bisericii, am luat-o pe o alee mărginită de duzi. Majoritatea caselor erau din lemn şi acoperite cu tablă ondulată. Pretutindeni, acelaşi aspect sărăcăcios şi banal. Dacă n-ar fi plouat, ne-am fi putut crede într-un port din sudul Chile-ului. Am ajuns în faţa casei lui Tepano care, spre deosebire de celelalte avea pereţii din piatră, „ca şi colibele din vechime” ne-a spus el, nu fără mândrie. La drept vorbind, dacă pereţii erau din piatră, aceasta se datora faptului că Tepano era prea leneş pentru a-şi procura scândurile din care să-şi ridice o casă de lemn. Ne-a poftitjntr-o cameră banală, cu două paturi din fier şi o masă. În camera alăturată ne aştepta un spectacol mai pitoresc, în jurul unui foc aprins, chiar pe jos, femei şi copii gălăgioşi îşi făceau de lucru cu oale şi crătiţi. Într-un colţ am desluşit o formă omenească. Era o fiinţă ciudată.

— Un fel de monstru cu multe riduri, ghemuit pe paie şi care întindea spre noi o mână ca o gheară. Această mumie vie era Viriamo, mama lui Tepano, născută „pe vremea regilor” şi căzută în mintea copiilor. Fiul ei, care ne-a prezentat-o ca şi când ar fi fost o piesă de muzeu sau un animal într-o grădină zoologică, ne-a informat că ea era deja măritată în anul 1864 când au sosit misionarii în insulă. Ne-a obligat să-i admirăm pulpele tatuate în întregime şi ne-a asigurat că odinioară avea obiceiul de a discuta cu „dracii.” în fine, ne-a declarat că de la ea avea cele mai multe din cunoştinţele sale.

Dacă am fi sosit cu vreo douăzeci de ani în urmă, acea femeie ar fi putut încă să ne povestească despre viaţa de zi cu zi în colibele de răchită. Ne-ar fi descris serbările, ritualurile omului-pasăre şi poate şi-ar fi amintit şf cântecele murmurate de preoţi. Dar biata femeie era acum la fel ca Insula Paştelui, un corp fără suflet.

Vestea sosirii noastre răspândindu-se în sat, camera în care ne aflam a fost invadată de un grup de tineri care râdeau şi îşi dădeau coate, ca nişte săteni timizi dar ironici. Am fost întrebaţi ce fel de mărfuri am adus. Sosise momentul să anunţăm intenţia de a oferi haine pentru orice obiect vechi care ni s-ar aduce. Imediat, au venit câţiva cu cârlige de pescuit făcute din os. În aceeaşi seară, în cel mai mare secret, o femeie ne-a strecurat în mână un cârlig splendid din piatră, pentru care a cerut o bucată de stofă. ‘ Mai târziu ne-am dat seama că frumosul obiect era un fals. Incidentul ne-a servit ca lecţie căci, pe toată durata şederii noastre, pas-cuanii ne-au oferit obiecte contrafăcute cu atâta dibăcie încât, cu toată atenţia noastră, am fost adeseori păcăliţi. Aceste imitaţii de piese vechi erau, de cele mai multe ori, atât de fidel redate, patina lor atât de autentică, încât meritau plata pe care falsificatorii o primeau pentru truda lor.

Acesta a fost primul nostru contact cu Insula Paştelui. O intimitate mai îndelungată cu ea nu a modificat mult prima impresie. Câteva zile mai târziu, împreună cu Tepano şi familia sa, cu Pacomio, am instalat primul nostru sediu la Te-Peu. Ne deplasăm încet, cu opriri de mai multe săptămâni în fiecare punct al insulei unde monumentele erau mai numeroase, în timp ce colegul meu, doctorul Lavacherie, măsura şi descria ruinele, Tepano îmi dicta legendele şi tradiţiile legate de diversele situri pe care le explorăm. Ultimele două luni le-am petrecut în apropierea satului Hanga-roa, pentru a completa documentarea noastră etnografică. Doctorul Drapkin, medicul expediţiei noastre, s-a consacrat îngrijirii indigenilor şi adunării datelor demografice sau de antropologie fizică.

După câteva săptămâni, i-am cunoscut pe aproape toţi indigenii şi eram ţinuţi la curent cu toate bârfele din insulă. Informatorii noştri vorbeau spaniolă, dar după vreo două luni am fost în stare să-i înţelegem când ni se adresau în pascuană. Cercetarea trecutului, care era scopul principal al misiunii noastre, nu ne-a lăsat răgazul de a face un studiu exhaustiv al populaţiei actuale din Hanga-roa. Un astfel de studiu se va dovedi foarte important, căci va permite determinarea a ceea ce este moştenire culturală polineziană şi a ceea ce este adus de contactele cu elementele din Europa şi Chile în viaţa modernă a insulei. O astfel de anchetă trebuie făcută de un etnograf familiarizat cu Polinezia şi care va şti să descopere adevăratul, vechiul fond indigen sub lustrul european.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns