Inmormantarea Regelui Victor Emanuel de Edmondo De Amicis

Cum intră în clasă, profesorul, azi, la orele două, chemă pe Derossi și-i spuse să înceapă cuvântarea. Acesta, stând în picioare lângă catedră, cu fața către noi, începu să rostească cuvântarea, roșindu-se la față și ridicând din ce în ce glasul său cel limpede și răsunător:
„Sunt acum patru ani de când, în ziua și în ora aceasta, sosea în fața Panteonului, la Roma, carul mortuar cu rămă-șițele lui Victor Emanuel, cel dintâi rege al Italiei unite!
El a murit după douăzeci și nouă de ani de domnie, în cursul cărora scumpa patrie, zdrobită și ruptă în șapte state, apăsată de străini și de tirani, reînvie într-un singur stat liber și neatârnat, după o domnie pe care el a știut s-o mărească: prin faceri de bine și prin vitejie, prin lealitate și bărbăție în primejdie, prin chibzuială în izbânzi și prin statornicie în ne-norociri. Carul funebru sosea sub o povară de coroane, du-pă ce străbătuse străzile Romei sub o ploaie de flori, în mijlo-cul unei nenumărate mulțimi jalnice și tăcute, care sosise din toate unghiurile Italiei, precedat de o armată de gene-rali, de o mulțime de principi și de miniștri, urmat de un cor-tegiu întreg de veterani, de o pădure de steaguri, de repre-zentanți a trei sute de orașe, de tot ce înfățișează puterea și gloria unui popor. Carul sosea la poarta marelui templu, unde îl aștepta mormântul.
Doisprezece soldați cuirasieri ridicară sicriul de pe dric. Italia dădea ultimul adio regelui mort, bătrânului său rege, care o iubise atât de mult, ultimul adio soldatului, tatălui ei, precum și celor douăzeci și nouă de ani, cei mai frumoși și mai binecuvântați din istoria sa. Minutul acela fu măreț și solemn! Toți tremurau de emoție și privirea tuturor mergea de la car la steagurile cernite ale celor optzeci de ofițeri înși-rați pe drumul său. Italia întreagă era aici de față, repre-zentată prin acele steaguri, care aminteau nenumărații morți, valurile de sânge, gloriile noastre cele mai sacre, jertfele cele mai sfinte și durerile cele mai sfâșietoare. Sicriul, dus de soldați, trecu; toate steaguri zdrențuite în bătăliile de la Goito, de la Pastrengo, de la Santa-Lucia, de la Novara, de la Palestro, din Crimeea, de la San-Martino, de la Castelfidardo; optzeci de văluri negre, se plecară, sute de medalii izbiră sicriul și zgomotul acela înăbușit care tulbură sângele tuturor, fu ca răsunetul a o mie de voci omenești, care cu toate strigau deodată:
— Adio, bun, viteaz și binecuvântat rege al nostru! Ai să viețuiești în inima poporului tău, cât timp soarele va străluci asupra Italiei!
Steagurile se ridicară cu mândrie către cer și regele Victor intră în gloria nepieritoare a mormântului!”

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns