Infirmierul Tatii de Edmondo De Amicis

În dimineața unei zile ploioase de martie, un băiețel îm-brăcat țărănește, ud până la piele și stropit de noroi, cu o le-gătură de rufe la subțioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, gânditori, și printre buzele lui groase și puțin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de dinți albi ca laptele.
Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franța, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole și se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înștiințeze familia despre întoarcerea și intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de știri, neputând să se miște de acasă, pentru că avea o copilă bol-navă și da să sugă unui băiețel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca și noi, românii.
Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un infirmier și-i zise să ducă pe băiat la tatăl său.
— Ce tată? întrebă infirmierul.
Băiatul, de frică să nu-i spu-nă vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu-și aducea aminte de nume.
— Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? întrebă el.
— Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da!
— Când a intrat în spital? întrebă infirmierul.
Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.
— Sunt vreo cinci zile, mi se pare!
Infirmierul stătu puțin pe gânduri; pe urmă, ca și cum și-ar fi amintit, așa deodată zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
— E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul.
Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise:
— Vino cu mine!
Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung și intrară într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi.
— Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă și intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi și ofiliți. Unii din ei țineau ochii închiși, parcă ar fi fost morți; alții priveau în sus cu niște ochi mari, deschiși, ca aiuriți; mulți din ei se văitau ca niște copii. Odaia era întunecoasă și aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluțe în mâini.
Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpă-tâiul unui pat, deschise perdelele și zise:
— Uite, aici e tatăl tău!
Băiatul izbucni în plâns și lăsând jos legătura ce o avea, plecă ușor capul pe umărul bolnavului și-l luă de mâna ce stătea întinsă și nemișcată peste plapumă. Bolnavul nu se mișcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său și începu să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii și-l privi lung, ca și cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mișcară.
Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recu-noscut niciodată.
Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat și roșu ca ficatul, pielea întinsă și lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea și arcul sprâncenelor. Răsufla greu.
— Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cu-noști? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la țară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită-te bine la mine, nu mă mai cunoști? Spune-mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.
— Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!
Bolnavul nu se mișcă deloc și răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se așeză în fața bolnavului și nu-și mai ridică ochii de pe chipul tatălui său.
El se gândea:
— Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Și rămase pe gânduri, foarte trist, aducându-și aminte o mulțime de lucruri despre bunul său tată.
Își aminti ziua plecării lui spre Franța, cea din urmă sărutare pe vapor, speranțele ce toată familia pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gân-di la moarte, își închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână ușoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.
— Ce are tata? întrebă el, pe dată.
— Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândețe.
— Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are?
— Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi răspun-se sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel.
Doctorul intră îndată, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se părea veșnică băiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit și cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, și când medicul se apro-pie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
— Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineață de la țară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bol-nav, îi pipăi pulsul, fruntea și puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
— Nici o schimbare, tot așa!
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
— Mă rog, domnule doctor, ce are tata?
— Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dânsul, prezența ta poate să-i aducă ceva ajutor.
— Dar nu mă mai cunoaște! strigă băiatul, disperat.
— O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muștele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, și, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaște.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul își punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colț al odăii, și dimineața își lua iarăși slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoștință.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licărește în ochi o rază de recunoștință, și într-un rând își mișcă puțin buzele, ca și cum ar fi vrut să zică ceva.
După o scurtă ațipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbu-nătățire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu și el, sărăcuțul, să mai prindă inimă, și cu speranța de a fi câtuși de puțin înțe-les, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.
Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înțelege, totuși îi vorbea, căci i se părea că deși nu-l pricepe, cel puțin tot credea că simte plăcere să-i audă glasul trist și mângâios.
Astfel trecu a doua, a treia și a patra zi: când mai bine, când mai rău.
Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucățică de pâine și de brânză, ce-i aducea sora, și mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele și suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase și triste ale vieții de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.
Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare sus-pin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără în-cetare de o mică rază de speranță, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău.
Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis că s-a sfârșit, și băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate aces-tea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se pă-rea că totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blândețe și de înduioșare.
Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână și se silea me-reu să vorbească, căci buzele i se mișcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise:
— Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puțin, tată dragă!
Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeșteptase în inima băiatului acea rază de speranță. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o ușă alăturată, un zgomot de pași și un glas tare, zicând:
— Rămas bun, soră dragă!
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușă și scoase un țipăt înăbușit. În aceeași clipă intră în odaie, un om ținând în mână, o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă;
— Francisco! Și se repezi cu brațele deschise către dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în brațele tatălui său. Sora, infir-mierul, internul: toți alergară acolo și rămaseră uimiți.
Băiatul nu putea să vorbească.
— Dragul meu copil! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În același timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? Și eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese:
— Ți-am trimis pe Francisco. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva. Bietul meu băiețel! Și cum s-a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara și amândoi micuții: sunt sănătoși? Hai să plecăm? Mare ești, Doamne! Cine și-ar fi închipuit una ca asta?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; min-tea îi era buimăcită.
— Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai ști ce zile îngrijorate am petrecut! și săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mișca.
— Haide acum, îi zise iarăși, tatăl său. Dacă plecăm numai-decât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! și îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
— Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschi-sese ochii și-l privea cu blândețe.
— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s-a obișnuit cu mine; voiește să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc așa. Nu știu cine este, dar se vede că ține la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el!
— Bravo, micuțule! strigă internul.
Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârșit întrebă:
— Cine este?
— Un țăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la țară și a intrat în spital tot în aceeași zi. Când l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut să ne spună nimic. Cine știe, poate că are și el, săracul, familie, copii, și își închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său!
Bolnavul se uita mereu la băiat Tatăl zise atunci copilului:
— Rămâi! Nu te teme, n-are să stea mult aici! șopti inter-nul.
— Rămâi aici, drăguțule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă așa de bună. Rămâi, drăguțule, eu mă duc acasă, ca să liniștesc pe mama ta. Iacă, îți dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată și plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se liniștește. Francisco își luă iarăși slujba de infirmier, îngri-jind de bolnav cu aceeași iubire și răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna și îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranță. Îl păzi toată ziua și toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă și mai rău; obrazul i se făcuse roșu-vișiniu, răsuflarea i se în-greuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gură cuvinte neînțelese. Umflătura devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el și nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusă. În acea noapte, bă-iatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. So-ra de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el și plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul și cu infir-mierul; acesta ținea în mână o lumânare.
— Moare! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul des-chise ochii, se uită lung la el și îi închise iarăși.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
— M-a strâns de mână! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puțin și se ridică fără să zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiță și o așeză pe pieptul mortului.
— A murit! strigă copilul.
— Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, căci o meriți. Dumnezeu să te păzească! Umblă sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ținând în mână un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i:
— N-am nimic altceva să-ți dau. Primește floricelele aces-tea drept amintire de la spital!
— Mulțumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână și cu cealaltă ștergându-și ochii: dar am un drum așa de lung de făcut pe jos!… S-ar veșteji!
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul și împrăștie micșunelele pe patul mortului, zicând:
— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulțumim, bună soră! Mulțumim, domnule doctor!
Pe urmă, întorcându-se spre mort:
— Dumnezeu să te odihnească! și, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile:
— Adio tată! îi zise cu mâhnire. Apoi își luă pachetul în mână și plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns