Incendiul de Edmondo De Amicis

Azi dimineață sfârșisem de copiat partea mea din povestirea: „De la Apenini până la Anzi”, și stăteam căutând un subiect pentru compoziția liberă ce profesorul ne-o dăduse să o facem, când auzii pe scară un glas necunoscut, și puțin după aceea intrară în odaie doi pompieri, pentru că ieșea fum mult pe acoperiș, și nu se știa de unde provine. Tata le zise:
— Uitați-vă! și măcar că nu ne aprinsesem focul încă nicăieri, ei începură să cutreiere odăile și să pună urechile la pereți, ca să audă de nu cumva urlă focul în oloanele care se suie în celelalte etaje ale casei.
Pe când ei cutreierau odăile, tata îmi spuse:
— Enrico, iată un subiect pentru compoziția ta: „Pom-pierii’’”, încearcă să scrii ceea ce-ți voi povesti. Eu i-am văzut la lucru acum doi ani într-o noapte, târziu, când ieșeam de la teatrul Balbo. Apucând pe strada Romei, văzui o lumină neobișnuită și o mulțime de lume, care alerga într-acolo: o casă era în flăcări. Limbi de foc și nori de fum izbucneau pe ferestre și pe acoperiș. Bărbați și femei apăreau la ferestre și dispăreau scoțând strigăte sfâșietoare. În gang era o învăl-mășeală cumplită. Lumea striga:
— Ard de vii! Ajutor! Pompierii!
Tocmai atunci se opri o trăsură, săriră din ea patru pompieri, cei dintâi găsiți la pri-mărie. Se repeziră înăuntru și abia intraseră, când văzurăm ceva îngrozitor: o femeie ieși țipând la o fereastră de la etajul al treilea, se apucă de balustrada ferestei, sări peste ea și ră-mase agățată de drugi, atârnată în aer, cu spatele încovoiat sub fumul și flăcările care, ieșind din odaie, erau cât p-aici să-i atingă capul. Mulțimea scoase un țipăt de groază. Pom-pierii, oprindu-se din greșeală la al doilea etaj, unde chiriașii erau înspăimântați, dărâmaseră aproape un zid și pătrunse-seră într-o odaie, când o mie de glasuri izbucniră strigând:
— La etajul al treilea! La etajul al treilea!
Alergară la etajul al treilea. Acolo, un adevărat iad: grinzile se surpau din acoperiș, sălile erau pline de flăcări, fumul te îneca. Pentru ca să ajungă la odăile unde se aflau închiși chiriașii, nu era alt drum decât acoperișul. Se urcară numaidecât și un minut după aceea văzurăm un fel de stafie neagră sărind pe olane prin fum. Era caporalul care se urcase cel dintâi. Dar ca să ajungă în partea acoperișului, care corespundea cu partea de casă închisă de foc, trebuia să treacă printr-un loc îngust, cuprins între o ferestruie și un jgheab; toate celelalte părți erau în flăcări și locul acela strâmt era acoperit cu zăpadă și cu gheață. Bietul om nu avea de ce să se sprijine.
— E cu neputință să treacă pe acolo! striga lumea de jos.
Caporalul însă înainta spre jgheabul acoperișului. Toți se înfiorară și se uitară la el, oprindu-și răsuflarea. Trecu! Un strigăt:
— Bravo! Să trăiești! ieși din toate piepturile și se ridică la cer.
Caporalul își urmă calea, și ajungând la locul amenințat, începu să spargă cu barda: țigle, bârne, căpriori, ca să-și deschidă un drum spre a pătrunde înăuntru. În acest timp, femeia stătea tot atârnată de drugii balustradei. Limbile de foc o amenințau din ce în ce mai mult; un minut încă și totul era sfârșit. Drumul se deschise. Văzurăm pe caporal scoțân-du-și cureaua și lăsându-se în jos; ceilalți pompieri îi urma-ră. În același minut, o scară foarte înaltă, adusă înadins, fu proptită de pereții casei, dinaintea ferestrelor din care ie-șeau flăcări și strigăte înfiorătoare. Toți însă credeau că era târziu. Se auzea din toate părțile:
— N-o să mai scape nimeni! Ard pompierii! S-a sfârșit! Au și murit!
Deodată apăru la fereastra cu balustradă, figura neagră a caporalului, luminată de flăcări. Femeia îl apucă de gât; el o luă de mijloc cu amândouă mâinile și o trase de gât. Mulțimea scoase un strigăt de mii de glasuri, care acoperi trosnetele incendiului. Dar unde sunt ceilalți? Cum o să coboare? Scara proptită de casă, în fața unei ferestre, era prea mult depărtată; cum ar putea ei, să ajungă la ea? Pe când lumea șoptea acestea, un pompier ieși la fereastră, puse piciorul drept pe ciubucele ferestrei, cel stâng pe scară și, stând astfel ca și în aer, apucă rând pe rând pe chiriașii ce îi treceau pompierii dinăuntru, iar el îi trecea altor pompieri care se urcaseră de jos pe scară. Aceștia, legându-i bine de stâlpii scării, îi lăsau jos sprijiniți de alți pompieri. Femeia de la balustradă fu salvată mai întâi, pe urmă o fetiță, apoi o altă femei și un bătrân. Toți fură mântuiți. La urmă coborâră și pompierii care rămăseseră înăuntru. Caporalul, care aler-gase cel dintâi, coborâse cel din urmă.
Mulțimea îi primi pe toți cu un sfert de aplauze; dar când apăru cel din urmă, avangarda mântuitorilor, cel care înfruntase mai înainte de toți prăpastia, cel care ar fi murit, dacă ar fi fost scris vreunuia să moară, mulțimea îl salută ca pe un biruitor, strigând și întinzând mâinile cu un avânt de admirație și de recunoștință: în câteva minute numele lui neștiut Giuseppe Robbino, trecu din gură în gură… Ai înțeles? Aceasta e bărbăție, bărbăția inimii care nu judecă, care nu șovăie, care merge ca fulgerul, unde aude vaietul celui care moare. O să te duc odată la manevrele pompie-rilor și o să-ți arăt pe caporalul Robbino. Cred că vei fi foarte mulțumit sâ-l cunoști!
Răspunsei că da.
— Uite-l! zise țața.
Mă întorsei deodată. Cei doi pompieri sfârșiseră cerce-tarea lor și treceau prin odaie, ca să plece. Tata îmi arătă pe cel mai scund, care avea fireturi de aur, și-mi zise:
— Strânge mâna caporalului Robbino!
Caporalul se opri și-mi întinse mâna zâmbind. Eu i-o strânsei; el mă salută și ieși.
— Ține bine minte, îmi zise tata, că din mii și mii de mâini pe care le vei strânge în viața ța, nu o să fie poate nici zece, care să prețuiască ațât cât a lui.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns