Imperiul atomului de A. E. Van Vogt

IMPERIUL ATOMULUI

UN NOU PROMETEU VA FURA SECRETELE ZEILOR NUCLEARI

CAPITOLUL I.

SAVANŢII JUNIORI vegheaseră toată ziua lângă funiile clopotelor, pregătiţi în orice clipă să vestească evenimentul. Veni însă noaptea, aşa că schimbară câteva glume răutăcioase pe seama presupuselor motive pentru care naşterea întârzia. Avură totuşi grijă să nu fie auziţi din întâmplare de vreun senior sau un iniţiat.;

De fapt, copilul mult aşteptat venise pe lume la câteva ore după revărsatul zorilor. Era un băiat plăpând şi bolnăvicios; în plus, mai avea câteva trăsături care o îngroziseră pe Camerista Şefă. După ce mama lui, Lady Tania, se trezi şi ascultă scâncetele jalnice, comentă cu acrime:

— Cine-a speriat stârpitura asta mică? Se pare că nici n-a făcut bine ochi şi se şi teme de viaţă.

Savantul Joquin, cel care asistase la naştere, socoti vorbele ei rău-prevestitoare. Hotărâse să nu o lase să vadă micul monstru până a doua zi, aşa că trebuia să acţioneze rapid pentru a preveni un dezastru. Trimise în grabă mai multe sclave să facă roată în jurul copilului, poruncindu-le să stea cât mai aproape una de alta, ca un paravan împotriva radiaţiilor nefaste din dormitor.

Aflată în pat, cu trupul firav rezemat de perne, Lady Tania privi cu surprindere – apoi cu îngrijorare – alaiul straniu ce înainta cu greu spre uşă. Mai născuse patru copii, aşa că îşi dădea seama că ceea ce vedea era cu totul neobişnuit în astfel de ocazii. Era o fiinţă cu limba ascuţită, iar prezenţa unui savant în încăpere nu o impresiona. Spuse furioasă:

— Ce se întâmplă aici, Joquin?

Savantul se întoarse neliniştit spre ea. Oare chiar nu înţelegea că orice vorbă nesăbuită rostită în acele momente nu putea decât să-i aducă micuţului alte nenorociri? Observă cu groază că femeia se pregătea să vorbească din nou; atunci îşi luă inima în dinţi, implorând în gând zeii atomici.

Din trei paşi ajunse lângă pat şi acoperi gura Taniei cu palma. După cum era de aşteptat, uimită de ceea ce i se întâmpla, femeia nu reacţionă imediat. Îşi reveni însă în câteva clipe şi începu să se zbată fără convingere; tocmai atunci coşul se înclină şi, peste braţul lui Joquin, Tania îşi văzu pentru prima oară copilul.

Furtuna din privirile azurii se stinse. Abia atunci bărbatul îşi ridică cu blândeţe palma de pe buzele ei şi se retrase încet în spatele coşului. Rămase acolo, înfricoşat de propria lui îndrăzneală. Cum dinspre pat nu porni nici un fulger verbal, avu din nou sentimentul că procedase în modul cel mai potrivit. O plăcută căldură interioară puse stăpânire pe el şi din acel moment deveni convins că intervenţia lui salvase situaţia – în măsura în care mai putea fi salvată. Copleşit de autoadmiraţie, aproape că uită de copil.

Se dezmetici atunci când Lady Tania întrebă cu o voce primejdios de calmă:

— Cum s-a întâmplat?

Joquin se stăpâni la timp să nu ridice nedumerit din umeri, ceea ce ar fi fost o greşeală de neiertat. Înainte de a apuca să spună ceva, femeia vorbi din nou, de această dată ceva mai tăios:

— Desigur, ştiu că zeii atomici sunt cauza. Dar când s-a întâmplat?

Joquin era prudent. Savanţii templieri aveau o bogată experienţă în privinţa mutaţiilor atomice; suficientă ca să ştie că zeii acţionau la întâmplare şi că nu putea fi stabilită nici o regulă pe baze statistice. Totuşi, mutaţia nu putea avea loc după ce embrionul împlinea o lună în pântecele mamei, aşa că momentul transformării putea fi delimitat cu aproximaţie. Asta însemna că totul se petrecuse până în ianuarie 533 D. B., dar în nici un caz mai devreme de…

— Făcu o pauză, încercând să-şi amintească data naşterii celui de-al patrulea copil al Lady-ei Tania; termină calculul cu voce tare:

— Cu siguranţă nu înainte de 529 După Barbarism!

Femeia privi copilul, de data aceasta cu mai multă atenţie.

Joquin i se alătură fară să scoată un cuvânt. Constată surprins cu câtă superficialitate îl cercetase prima oară. Acum impresia lui era şi mai proastă. Băiatul avea un cap enorm pentru trupul debil, dar cele mai vizibile diformităţi le prezentau umerii şi braţele. Umerii coborau de la gât într-un unghi ascuţit, în aşa fel încât trunchiul era aproape triunghiular. Braţele arătau torsionate, ca şi cum oasele – împreună cu muşchii şi pielea – ar fi fost complet răsucite. Se părea că, pentru a arăta cum se cuvine, ar fi trebuit ca fiecare mână să fie mai întâi descolăcită. Pieptul copilului era turtit de-a binelea, iar sub pielea întinsă se ghiceau toate coastele. Din coşul pieptului pornea o ţesătură de oase care cobora mult mai jos decât ar fi fost normal.

Asta era tot. Dar era destul pentru Lady Tania, care abia îşi stăpânea emoţia. Joquin îi ocoli privirea, bănuind la ce se gândea. Cu câteva zile înainte de naştere ea făcuse greşeala să se laude într-o publică adunare că cinci copii îi vor asigura un ascendent atât asupra surorii sale, Chrosone – care avea doar doi – cât şi faţă de fratele vitreg, Lord Tews, căruia acritura de nevastă-sa îi dăruise trei urmaşi. Acum însă avantajul va fi de partea lor, pentru că celelalte o vor ajunge din urmă sau chiar o vor depăşi în tihnă, de vreme ce ea nu va mai putea avea copii normali.

Desigur, vorbele răutăcioase pe seama ei nu vor întârzia să apară, iar riscul unor complicaţii era imens.

Joquin citea toate acestea pe chipul femeii, în timp ce Lady Tania continua să privească cu înverşunare copilul. Spuse grăbit:

— Acesta este stadiul cel mai rău, Lady. Adeseori, după câteva luni sau caţiva ani, rezultatul este considerabil mai… Satisfăcător.

Fusese cât pe ce să zică „omenesc”. Aşteptă înfrigurat ca ea să-şi ridice ochii asupra lui. Într-un târziu, femeia întrebă:

— Bunicul copilului a fost pe aici?

— Lordul Conducător a văzut copilul la câteva minute după ce s-a născut, încuviinţă Joquin. Singura lui observaţie a fost că ar trebui să mă feresc pe cât posibil din calea excelenţei voastre atunci când veţi fi afectată.

Ea nu se grăbi să răspundă, dar ochii i se îngustară şi mai mult. Chipul^uscăţiv se înăspri, apoi deveni de-a dreptul ameninţător. In cele din urmă îl fixă cu privirea pe savant.

— Cred că îţi dai seama că numai o neatenţie într-unul dintre temple este de vină.

Joquin se gândise deja la această posibilitate. O privi îngrijorat. Niciodată nu se făcuse nimic pentru „copiii zeilor”, dar devenea clar că cei din familia Linn vor privi ceea ce se întâmplase acum drept un caz special.

— Zeii atomici sunt de nepătruns, rosti încet savantul.

Se părea că femeia nu-l auzise, pentru că vocea ei tăioasă continuă:

— Bănuiesc că acest copil va trebui nimicit. Dar te asigur că în cel mult o lună vor cădea mai multe capete „savante” decât a văzut cineva vreodată.

Lady Tania Linn, nora Lordului Conducător, nu era deloc o persoană plăcută atunci când se înfuria.

Nu a fost deloc greu să se descopere cauza mutaţiei. In vara precedentă, plictisită de vacanţa petrecută la una dintre moşiile familiei de pe coasta de vest, Tania revenise pe neaşteptate în capitală. Soţul ei, Generalul Imperiului, Creg Linn, tocmai începuse lucrările de extindere a Palatului Hill. Cum nici sora ei, care locuia în celălalt capăt al oraşului, şi nici soacra sa vitregă, aroganta soţie a Lordului Conducător, nu catadicsiră să-i facă vreo invitaţie, Tania se văzuse nevoită să se mute într-unul dintre apartamentele Palatului Municipal.

Clădirea, deşi aflată în proprietatea statului, nu mai servise ca reşedinţă de mulţi ani. De pe vremea ridicării construcţiei, oraşul se întinsese tot mai mult, astfel că în jurul palatului începuseră să se înghesuie o puzderie de case de negustori şi magazine. Din cauza lipsei de prevedere a generaţiilor anterioare, proprietatea nu includea şi terenurile din jurul palatului, iar confiscarea lor ar fi fost considerată o măsură lipsită de înţelepciune. Dar cea mai supărătoare urmare a neînţelegerii la timp a importanţei deosebite a acelui teritoriu era alta: existenţa templului savanţilor, care se înălţa la adăpostul uneia dintre aripile palatului. Vecinătatea lui îi pricinuise Lady-ei Tania multe necazuri cu o vară înainte. La preluarea reşedinţei constatase că singurul apartament locuibil se găsea pe aceeaşi parte cu templul, iar trei dintre cele mai frumoase ferestre dădeau spre zidurile oarbe, plumburii, ale edificiului.

Savantul fondator al templului făcuse parte din grupul Raheinl, ostil familiei Linn. Anunţarea amplasării templului în apropierea palatului iscase multe controverse în oraş. Faptul că cei trei acri de teren erau disponibili făcea ca afrontul să fie şi mai evident, iar acest lucru nu a fost uitat niciodată.

Oamenii Lordului Conducător au descoperit, după o primă investigaţie, că o mică porţiune a peretelui de plumb al templului era radioactivă. Nu au reuşit însă să determine cauza acestor scurgeri, pentru că, în punctul respectiv grosimea peretelui era cea prescrisă. Cert este că l-au informat pe stăpânul lor de cele constatate. Înainte ca cea de a doua zi de la naşterea copilului să se fi încheiat, se pregătea luarea unei hotărâri importante.

Cu puţin înainte de miezul nopţii, savantul Joquin a fost convocat şi pus la curent cu desfăşurarea evenimentelor. Fu nevoit din nou să-şi ia inima în dinţi.

— Stăpâne, se adresă el direct Lordului Conducător, eşti pe cale să faci o mare greşeală, mânat de o supărare pe care, o înţeleg. Savanţii alcătuiesc un grup care, având întregul control al distribuirii energiei atomice, şi-a dezvoltat propriul mod de gândire; de aceea nu vor vedea cu ochi buni pedepsirea unor greşeli întâmplătoare. Părerea mea este că ar trebui să laşi băiatul în viaţă şi să te sfătuieşti cu Consiliul Savanţilor. Eu le voi recomanda să demoleze templul din proprie iniţiativă şi sunt convins că vor fi de acord.

După ce-şi termină pledoaria, Joquin privi cu atenţie figurile din faţa lui. Şi „înţelese că greşise dând dovadă de atâta îndrăzneală. În încăpere se aflau doi bărbaţi şi trei femei. Bărbaţii erau Lordul Conducător – grav şi uscat, şi rotofeiul Lord Tews – singurul fiu al Lady-ei Lydia din prima căsătorie. Lordul Tews îndeplinea funcţia de General al Imperiului în absenţa lui Lord Creg, soţul Taniei, plecat pe Venus să se războiască cu venusienii.

Femeile de faţă erau Lady Tania, aflată încă în pat, sora ei, Chrosone, şi soţia Lordului Conducător, Lady Lydia, soacra vitregă a celor două femei mai tinere. Lady Tania şi sora ei erau certate, deşi păstrau indirect legătura prin Lord Tews. Acest individ reuşea să-şi îndeplinească rolul de intermediar cu multă naturaleţe, inteligenţă şi – cel puţin aşa i se părea lui Joquin – cu adevărată plăcere.

Plin de speranţă, Joquin privi spre Lady Lydia, căutând pe chipul şi în atitudinea ei un semn cât de mic al intenţiilor sale. O considerase întotdeauna drept o femeie cu un potenţial nefast imens. Datorită ei întregul comportament al familiei Linn se modificase. Era o femeie de vârstă mijlocie, distinsă şi cu trăsături plăcute, dar mai primejdioasă decât un şarpe. Pe măsură ce intrigile ei perfide se întinseseră ca o caracatiţă, cuprinzând treptat întreaga clasă conducătoare, fiecare dintre persoanele cu care avusese de-a face învăţase, în felul ei, cum să-i ţină piept. Contra-intrigi, planuri, vigilenţă permanentă, conştiinţa pericolului nebănuit care poate ameninţa sau lovi în orice clipă – acesta a fost preţul. Starea de încordare continuă a dăunat mult familiei Linn. Cu timpul, otrava a pătruns şi în ceilalţi. Crispaţi şi furioşi, nemulţumiţi şi răzbunători, se aflau cu toţii în această încăpere, cu gânduri ascunse, dar urmărind scopuri previzibile; şi aceasta numai din cauza femeii mai în vârstă.

Şi totuşi, de la soţia Lordului Conducător nădăjduia Joquin să obţină un indiciu despre finalitatea hotărârilor luate. Înaltă şi zveltă, arătând deosebit de bine pentru vârsta ei, femeia se afla la originea oricărei nenorociri. Dacă avea o părere – şi ea avea întotdeauna o părere – însemna că începuse deja jocurile de culise. Presupunând că reuşise să-şi convingă soţul – înclinat întotdeauna spre compromis – să ia hotărârea dorită de ea, se putea spune că scena era pregătită pentru dezastru.

Deşi presimţea după comportarea lor că fusese convocat doar din raţiuni psihologice, Joquin încerca să ia în serios faptul că fusese consultat. Amăgirea lui nu dură însă mult. Avea impresia că îi ascultaseră pledoaria doar pentru a îndeplini o simplă formalitate, fără a acorda cât de cât atenţie vorbelor lui. Lord Tews îşi privi mama. Pe chipul lui bucălat era întipărit un zâmbet vag. Femeia îşi coborî pleoapele pe jumătate, ca şi cum nu ar fi dorit să i se citească gândurile. Cele două surori se uitau la Joquin cu feţele încremenite. Lordul Conducător puse capăt încordării, expediindu-l pe savant cu un gest scurt.

Joquin părăsi înfiorat încăperea. Pentru o clipă se gândi să-i prevină pe savanţii templieri, aflaţi în pericol. Abandonă repede această idee, considerând-o lipsită de sorţi de izbândă. Bănuia cănu i se va permite să trimită nici un mesaj în afara palatului. In cele din urmă se retrase în camera lui, dar nu reuşi să adoarmă. Când se trezi, temutul petic de hârtie pe care şi-l imaginase toată noaptea se şi afla afişat în faţa consiliului militar, pentru a fi citit de toată lumea. Palid, Joquin îl citi dintr-o răsuflare. Formularea era simplă şi fără rezerve. *

Se stipula că toţi savanţii de la templul Raheinl urmau să fie spânzuraţi înainte de apusul soarelui. Proprietatea avea să fie confiscată, iar clădirea rasă de pe faţa pământului. Cei trei acri de teren ocupaţi de templu – preciza decretul – vor fi transformaţi într-un parc.

Nu era foarte clar dacă acest parc va fi adăugat proprietăţilor Palatului Municipal al familiei Linn, deşi desfăşurarea ulterioară a evenimentelor avea să confirme acest lucru. Decretul purta semnătura inconfundabilă a Lordului Conducător. Joquin înţelese, citindu-l, că din acel moment se declarase un veritabil război împotriva savanţilor templieri.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns