Hoţu împărat de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunteţei dobândi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gând şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei.

Acest împărat puse de gând ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor.

Fiul împăratului creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când fu de opt ani, părea că este de optsprezece.

Dacă văzu aşa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăţă filosofia şi citirea pe stele, de la cei mai iscusiţi dascăli, îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor.

Văzând tată-său, împăratul, că fiu-său are ţinere de minte grozavă şi ia în cap uşor cele ce i se arată, se umplu de mulţumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gândul său.

Învăţând el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să înveţe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este câte vrun meşter mai dibaci şi că acea meserie nu se află pe la dânsul, îndată îl trimitea să înveţe şi acea meserie.

Astfel umblă fiul împăratului din ţară în ţară, ca şi un pribeag, până ce învăţă toate meseriile de pre pământ. Şi întorcându-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfârşit; are să se strângă de pre drumuri.

De bucurie că are un fiu aşa de procopsit şi de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toţi împăraţii, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala.

Însuşi fiul împăratului porunci la bucătari şi le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu ştiau cum să mai laude gustul acestor bucate. Când, iată că vine şi fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, şi ştii, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. Începură împăraţii a-şi povesti despre judecăţile şi dreptăţile ce făcuse fiecare în împărăţia sa. Între altele, unul spuse că se va căi cât va trăi el, pentru că a osândit pe un om drept, învinovăţit fiind că ar fi furat nişte lucruri, pe când altul a fost hoţul, precum se dovedi mai în urmă.

Cum auzi împăratul care dedese ospăţul, se întoarse către fiul său şi zise:

– Ştiu că, dacă un împărat voieşte să fie drept şi adevărat stăpânitor supuşilor săi, trebuie să ştie toate meseriile, ca să cunoască prin însuşi ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. Nu mi-a venit în gând că şi hoţia este un meşteşug. Aceasta îţi rămâne să mai înveţi, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat şi cum altul nu va mai fi pe lume.

– Ii! tată, răspunse fiul de împărat, carele se ruşină şi se roşise ca o sfeclă, cum de mă osândeşti astfel ca pe un vinovat de codru?

Şi sculându-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecât, peste aşteptarea tuturor, cu o slugă a lui credincioasă, aducând nişte scânduri, stinghii, drugi, odgoane şi pânze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foişor.

Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învârtind nişte şuruburi şi nişte vârtejuri la nişte meşteşuguri ce avea acest foişor, începu a pluti în vânt şi, pe când se tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţă, cari rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii bleojdiţi la dânsul. Mumă-sa cât p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară îşi ţinu firea.

După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară şi se împrăştiară ca puii de potârniche, nemaivoind a adăoga mâhnirea împăratului, care se vedea de pe faţă că era prea mare.

Fiul împăratului, după ce călători câtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orânda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios.

Era seara. Bătu la uşe. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriţi, întrebă:

– Cine e acolo?

– Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideţi, că sunt un călător.

Îi deschiseră. Când intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat.

– Dară ce vânt te aduce pe la noi?

– Sunt strein. Acum am sosit din alte împărăţii. Rogu-vă să mă găzduiţi.

– Bucuros, cu ce vom putea.

– Foarte vă mulţumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriţi din lucru? Lucraţi, nu vă opriţi pentru mine. Am băgat de seamă că făceaţi ceva când am venit!

Muierea vru să îndruge câteva minciuni. Dară bărbatul îi luă din gură şi zise:

– Să-ţi spunem drept. Dumneata eşti oaspetele nostru, şi crez că nu ne vei da pe mâna stăpânirei. Eu sunt hoţ. Meseria acesta nu mai are căutare, de când împăratul a pus nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ţinem zilele, cu câte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Şi tocmai jumulea o gâscă nevastă-mea când ai venit d-ta.

– Tocmai ce căutam şi eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateţi gâsca de sub pat şi face-vă-ţi meşteşugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveţi acest meşteşug.

Şi până jumuli şi găti gâsca, fiul împăratului ieşi afară, îşi strânse foişorul, desfăcându-l din toate încheieturile, şi-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dânsul.

Se puseră, deci, la masă şi se chefuiră, până ce cocoşii începură a vesti că vine alba în sat.

A doua zi se înţeleseseră ei la cuvinte, şi fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dânsul.

– Tot meşteşugul este, zise hoţul într-una din zile, să ciordeşti, fără să te prinză cineva; să buzunăreşti şi pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau altă gadină; să n-apuce să cază şi tu să găseşti; orice ţi s-o părea că nu este pus bine de altul, tu să iei şi să păstrezi; marghiolia, vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor, să fie uneltele tale.

Fiul de împărat asculta şi băga la cap.

După trecere de timp, în care fiul împăratului se îndeletnicise la meşteşugul hoţiei, văzând el că lucrurile îi merg strună, zise:

– Meştere, când ai de gând să mă scoţi calfă?

– Când mi-oi fura ipângeaua de pe mine.

După ce mai trecu, merseră într-o zi la vânat. Acolo în pădure, stând să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci şi la răcoare, ca să-şi aromeze oarecum. Hoţul îşi aşternuse ipângeaua.

Deodată hoţul auzi miercăitul unui iepure, ca şi când îl apucase ogarul. Se sculă, se uită prin prejur, şi nu vede nimic. Soţul său, fiul împăratului, adormise, şi-i da nişte sforăieli de părea că mână porcii. Se culcă iarăşi.

Nu şezu mult, şi tocmai când era să-l fure şi pe el somnul, auzi încă o dată acelaşi miercăit şi cu totul p-aproape.

Odată sări drept în sus.

– Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce dracovenie să fie aceea.

Şi fiind un crânguleţ într-o depărtare cât arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui.

Pe când se ducea hoţul, fiul împăratului se scoală binişor, şi pâş! pâş! îi ia ipângeaua frumuşel, o îndoieşte şi o ascunde într-o scorbură de copaci şi iarăşi se culcă.

Acestea le făcu el mai iute decât ai gândi.

Hoţul, dacă văzu că nu este nimic în crâng, dete tuturor răilor şi iepure şi tot, şi se întoarse să se odihnească. Când, ia ipângeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi.

Bietul hoţ rămase ca lovit de trăsnet. Simţi că alt n-are cine să-i fi jucat renghiul acesta, decât ucenicul lui.

Se suci, se învârti, dete târcoale prejmetelor; ipângeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-şi deştepte ucenicul.

Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de când începui să vă povestesc şi abia, abia se deşteptă.

Somnoros cum era, şi tot frecându-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă şi el măcar un somn, şi că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpân, cre nu-i dă răgaz cât ar aromi cineva.

Hoţul văzu că ucenicul lui are să-l întreacă, şi zise:

– Ia lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipângeaua, că acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie.

Când auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipângeaua, şi legară amândoi tovărăşie pe bine şi pe rău.

Începuse a mişca binişor la meseria lor, de când se făcură tovarăşi. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mână, mai isteţ şi mai îndrăzneţ.

Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vânat, ia aşa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblând el prin pădure, odată aude un grohăit de porc p-aproape de dânsul; căută şi, mai iute decât ai gândi, fu şi acolo. Când, ce să-i vază ochii? Un mistreţ cât toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tânăr la faţă, şi se silea a-şi descurca colţii din arcul flăcăului spre a-l sfâşia.

Fiul împăratului îşi scoase cuţitul de vânătoare şi, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistreţului, îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap şi-l lasă mort acolo locului.

Făcu ce făcu şi aduse niţică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leşinase, şi îl mai învioră.

Acesta, când se deşteptă şi văzu pe izbăvitorul său, zise:

– Cere-mi oricât vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine.

– Bani au şi ţiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socoteşti că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine.

Se ruşină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzând limbă, îi spuse şiritenia, cum venise în vânătoare cu mai mulţi tovaroşi, cum zărise mistreţul şi se luase după dânsul, şi cum nu-l lovise bine, şi el se năpustise asupra lui şi-l prăvălise de era să-l trimiţă pe lumea cealaltă.

Pasămite şi acesta era fiu de împărat, şi încă fiul împăratului locului aceluia.

Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. Împăratul nu ştia cum să mulţumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte. Îi dete voie ca să vie în palat oricând va voi, fiindcă el nu priimi nici o altă răsplătire.

Streinul fiu de împărat, de câte ori mergea la împăratul, de atâtea ori el cerceta şi băga de seamă la tot ce era pe acolo.

După câtăva vreme, el zise odată tovaroşului său:

– Tovaroşe, mi s-a urât cu borfăşia, să facem şi noi o hoţie care să se mai simţă.

– Ce vrei să facem?

– Iaca, să mai mergem şi pe la haznaua împărătească, că doară n-o fi foc.

– Da ce stai d-ta de vorbeşti, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sunt!

– Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori.

Se hotărâră, şi într-o noapte şi plecară. Ei îşi luară şi uneltele trebuincioase. Şi fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. Se apucă şi, numai din două cazmale, scase câteva cărămizi, cât putea omul să intre. Aceasta pe de la uliţă, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni şi ieşi. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat.

Nu se poate spune bucurie ce avură când se văzură cu atâta căcălău de bani. Veniră acasă şi dormiră, ca şi când usturoi nu mâncase şi gurile nu le miroseau.

A doua zi mare vâlvă se făcu în oraş cânsd se află că s-a spart visteria împăratului. Toţi se minunau şi se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tâlharii.

Nu mai puţin şi împăratul intră la chibzuiri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători.

Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră de atâta cutezare, şi zise:

– Cel ce a făcut o asemenea hoţie îndrăzneaţă nu se poate să mai vie măcar încă o dată.

Împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui şi aştepta.

Hoţii, după câteva zile, când se mai potoli vâlva, veniră iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărâţe, scoase cărămizile şi fiul împăratului zise tovaroşului său:

– De rândul trecut am intrat eu; acum intră tu. Aşa mi se pare că cere dreptatea.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns