Hering roşu fără muştar de Alan Bradley

 

Termenul de „hering roşu” din titlul romanului are un înţeles metaforic şi se referă la o diversiune sau la o distragere a atenţiei. În logica formală, este numele dat unei erori logice în care cineva vrea să contraargumenteze prin argumente irelevante, inadecvate subiectului sau incorecte (Ignoratio elenchi). De obicei această strategie este folosită ca momeală pentru a distrage cuiva atenţia de la adevărata problemă. Copoii sau rasa de câini Bloodhound, cei mai agili câini de vânătoare, nu pot pierde niciodată un criminal, din momentul în care i-au simţit mirosul. Însă dacă acesta este destul de inspirat încât să târască în urma sa un hering roşu (ţinut afară din apă o zi sau două), sigur nu-i vor mai fi găsite urmele. Heringul roşu este cunoscut pentru că are un miros atât de puternic şi de ciudat, încât induce în eroare până şi cele mai fine papile olfactive. (N.t.)

 

„… o halbă cu bere fără o femeiuşcă, ei bine, vai, e ca un ou fără sare sau ca un hering roşu fără muştar.”

 

Thomas Lodge şi Robert Greene
O oglindă pentru Londra şi Anglia (1592)

 

Unu

 

– M-ai speriat, zise ţiganca. Globul meu de cristal n-a mai fost niciodată atât de întunecat.

Îşi făcu mâinile căuş în jurul obiectului respectiv, de parcă ar fi vrut să-mi ferească privirea de ororile care pluteau în adâncurile sale tulburi. În timp ce apuca globul cu degetele, am simţit cum mi se preling pe gâtlej nişte furnicături reci ca gheaţa.

Pe marginea mesei pâlpâia o lumânare subţire, care lumina slab cerceii din alamă agăţaţi la urechile ţigăncii, îndepărtându-se apoi şi pierzându-se prin ungherele întunecate ale cortului.

Păr negru, ochi negri, rochie neagră, obraji fardaţi cu roşu, gură roşie şi o voce care nu putea fi decât rezultatul faptului că fumase jumătate de milion de ţigări.

Ca pentru a-mi confirma bănuielile, bătrâna fu brusc cuprinsă de un acces violent de tuse care îi zgudui trupul încovoiat şi o făcu să tragă aer în piept într-un mod înfiorător. Era ca şi cum în plămânii ei s-ar fi împotmolit cumva o pasăre uriaşă, care ar fi dat acum din aripi ca să scape.

– Sunteţi bine? am întrebat. Mă duc după ajutor.

Cu nici zece minute înainte, mi se păruse că-l văd în curtea bisericii pe doctorul Darby, oprindu-se pentru a schimba o vorbă sau două la fiecare gheretă amenajată pentru sărbătoarea câmpenească. Însă înainte să apuc să fac vreo mişcare, mâna tuciurie a ţigăncii o şi acoperise pe a mea, care stătea pe faţa de masă din catifea neagră.

– Nu, zise ea. Nu… face asta. Mi se întâmplă tot timpul.

Şi începu din nou să tuşească.

În timp ce aşteptam să se oprească, aproape că-mi era teamă să fac vreo mişcare.

– Câţi ani ai? zise ea în cele din urmă. Zece? Doisprezece ani?

– Unsprezece, am zis, şi ea încuviinţă sfârşită din cap de parcă ar fi ştiut acest lucru tot timpul.

– Văd… un munte, continuă ea, cu glasul gâtuit, şi chipul… femeii care vei deveni tu.

În ciuda căldurii înăbuşitoare din cortul întunecos, îmi îngheţă sângele în vine. O vedea pe Harriet, bineînţeles!

Harriet a fost mama mea, care a murit într-un accident de alpinism când eram eu mică.

Ţiganca îmi întoarse mâna şi îşi înfipse degetul mare chiar în centrul palmei mele. Degetele mi se răsfirară – apoi se strânseră precum ghearele unui pui cu gâtul tăiat.

Ea îmi ridică mâna stângă.

– Asta-i mâna cu care te-ai născut, zise ea, abia uitându-se la palma mea, apoi o lăsă să cadă şi o ridică pe cealaltă…, şi asta-i mâna care ţi-a crescut.

Se uită la ea în silă în timp ce lumânarea pâlpâia.

– Steaua asta sfărâmată de pe Muntele Lunii din palma ta arată o minte genială închisă în sine – o minte care rătăceşte pe drumurile întunericului.

Nu asta doream eu să aud.

– Spune-mi despre femeia pe care ai văzut-o pe munte, am zis. Cea care voi deveni eu.

Ea tuşi din nou, strângându-şi şalul colorat în jurul umerilor, ca şi cum s-ar fi ferit de cine ştie ce vifor străvechi şi invizibil.

– Plăteşte-mă mai întâi, ceru ea, întinzând o mână soioasă.

– Dar ţi-am dat un şiling, am zis. Aşa scrie pe plăcuţa de afară.

– Mesajele din al Treilea Cerc costă mai mult, zise ea cu o voce hârâită. Îmi secătuiesc bateriile sufletului.

Aproape că am izbucnit în râs. Cine se credea zgripţuroaica asta bătrână? Însă, cu toate astea, părea să o fi zărit pe Harriet dincolo de văl, şi nu puteam permite ca scepticismul să distrugă nici măcar jumătate din şansa de a schimba câteva cuvinte cu răposata mea mamă.

Am cotrobăit în buzunar după ultimul şiling pe care îl aveam şi, în timp ce îi îndesam moneda în palmă, ochii negri ai ţigăncii, brusc la fel de sticloşi ca ai unei coţofene, i-au întâlnit pe ai mei.

– Încearcă să se întoarcă acasă, zise ea. Această… femeie… încearcă să se întoarcă acasă din tărâmurile îngheţate. Vrea ca tu să o ajuţi.

Am sărit în picioare, lovind partea de jos a mesei cu genunchii mei dezgoliţi. Aceasta se clătină, apoi se răsturnă într-o parte, iar lumânarea alunecă şi căzu într-un talmeş-balmeş de catrafuse negre şi prăfuite.

La început se înălţă un mic rotocol de fum negru, iar apoi flacăra începu să se albăstrească, să se înroşească şi să devină rapid portocalie. Am privit cu groază cum se răspândeşte pe toată pânza cortului.

Şi cât ai zice peşte, întregul cort era în flăcări.

Mi-ar fi plăcut să am prezenţă de spirit, să arunc o pânză udă peste capul ţigăncii şi să o scot afară de acolo, însă în loc de asta am ţâşnit direct prin cercul de foc care înconjura intrarea şi nu m-am oprit până nu am ajuns la standul cu nuci de cocos, unde am rămas suflând din greu, în spatele husei de pânză şi încercând să-mi trag sufletul.

Cineva adusese în curtea bisericii un gramofon cu manivelă, din care ieşea vocea lui Danny Kaye, greţos de subţire din cauza goarnei vopsite a maşinăriei:

 

„Oh, am o încântătoare grămadă de nuci de cocos.

Stau toate frumos aliniate…”

 

M-am uitat în urmă, înspre cortul ţigăncii, exact la timp pentru a-l vedea pe domnul Haskins, paracliserul bisericii Sfântul Tancred, şi pe un alt bărbat pe care nu l-am recunoscut, aruncând un recipient mare, plin cu apă şi cu mere, peste flăcări.

Aparent jumătate din sătenii din Bishop’s Lacey se strânseseră acolo şi se zgâiau la coloana înaltă de fum negru, cu mâinile la gură sau cu degetele la obraz, şi niciunul dintre ei nu ştia ce să facă.

Doctorul Darby o conducea deja pe ţigancă încetişor către cortul de prim ajutor „Sfântul John”, iar silueta ei bătrână era zguduită de tuse. Ce mică părea în lumina soarelui, m-am gândit, şi ce palidă.

– Oh, iată-te, crevete odios ce eşti. Te-am căutat pretutindeni.

Era Ophelia, cea mai mare dintre cele două surori ale mele. Feely avea şaptesprezece ani şi se considera de acelaşi rang cu Maica Precistă, cu toate că diferenţa de bază dintre ele, sunt gata să fac pariu, este faptul că Maica Precistă nu-şi petrece douăzeci şi trei de ore pe zi zgâindu-se în oglindă la propria-i imagine, în timp ce-şi ciuguleşte mutra cu o pensetă.

Când ai de-a face cu Feely, e întotdeauna mai bine să foloseşti cea mai rapidă replică:

– Cum îndrăzneşti să mă faci crevete, cârnat prost ce eşti? Tata ţi-a spus de mai multe ori că asta e lipsă de respect.

Feely se repezi la urechea mea, însă m-am ferit cu agilitate. Din pură necesitate, fereala devenise una dintre specialităţile mele.

– Unde e Daffy? am întrebat, sperând să-i distrag atenţia veninoasă.

Daffy era cealaltă soră a mea, cu doi ani mai mare decât mine, şi devenise deja, la treisprezece ani, o torţionară desăvârşită.

– Salivează la cărţi. Unde altundeva ar putea fi?

Făcu semn cu bărbia în direcţia unor mese pliante dispuse în formă de potcoavă pe iarba din curtea bisericii, unde Asociaţia Altarului parohiei Sfântul Tancred şi Institutul Femeilor îşi uniseră forţele pentru a pune la punct o ofertă de cărţi la mâna a doua, cu preţ redus, alături de diverse vechituri de uz casnic.

Feely părea să nu fi observat vestigiile fumegânde ale cortului ţigăncii. Ca de obicei, îşi lăsase ochelarii acasă din vanitate, însă neatenţia ei s-ar fi putut datora, pur şi simplu, lipsei de interes. De fapt, entuziasmul lui Feely înceta acolo unde i se sfârşea pielea.

– Uită-te la ăştia, zise ea, ridicând o pereche de cercei negri la urechi.

Nu putea să nu se dea mare.

– Lignit franţuzesc. Sunt de pe proprietatea doamnei Trotter. Glenda zice că au avut noroc că s-au vândut cu şase peni.

– Glenda are dreptate, am zis. Lignitul franţuzesc nu e altceva decât sticlă.

Era adevărat: topisem de curând o înfiorătoare broşă victoriană în laboratorul meu de chimie şi descoperisem că era în întregime din siliciu. Şi era puţin probabil ca Feely să simtă vreodată lipsa unui asemenea obiect.

– Lignitul englezesc e mult mai interesant, am zis. E format din resturi fosilizate de raucaria, vezi tu, şi…

Însă Feely plecase deja, ispitită de prezenţa lui Ned Cropper, un picolo roşcat de la hanul Treisprezece Răţoi care, cu o oarecare graţie musculoasă, dădea, plin de energie, cu nişte beţe în Mătuşa Sally. Al treilea băţ aruncat sparse fix în două pipa din argilă a păpuşii de lemn, iar Feely ajunse lângă el exact la timp pentru ca Ned, roşu la faţă ca racul, să-i înmâneze premiul, care consta într-un ursuleţ de pluş.

– E ceva care merită să fie salvat de focul de tabără? am întrebat-o pe Daffy, al cărei nas se afla într-o carte care, judecând după paginile oxidate neuniform, părea să fie prima ediţie a romanului Mândrie şi prejudecată.

Totuşi era puţin probabil. Toate bibliotecile fuseseră transformate în centre de salvare în timpul războiului şi în prezent nu prea mai rămăseseră multe lucruri de vândut pe la târguri. Cărţile care nu erau vândute până la sfârşitul verii urmau să fie cărate cu căruciorul din subsolul sălii parohiale, strânse grămadă pe terenul comunal şi puse pe foc, în Noaptea Focurilor de Artificii{1}.

Am înclinat capul într-o parte şi am aruncat o privire la grămada de cărţi pe care Daffy o pusese deja deoparte: Cu sania şi călare, în vizită la leproşii exilaţi în Siberia{2}, Istoria naturală a lui Pliniu, Martiriul omului{3} şi primele două volume din Memoriile lui Jacques Casanova – cele mai îngrozitoare tâmpenii. Cu excepţia, probabil, a lui Pliniu, care a scris nişte chestii a-ntâia despre otrăvuri.

Am trecut încetişor pe lângă masă, punându-mi un deget peste cărţi, toate aranjate cu cotoarele în sus: Ethel M. Dell, E.M. Delafield, Warwick Deeping…

Observasem, cu altă ocazie, că cei mai mulţi dintre experţii în otrăvuri au nume care încep cu litera C, iar acum iată-i pe toţi aceşti autori cu nume care încep cu D. Descopeream oare ceva? Cine ştie ce secret al universului?

Am strâns din ochi şi m-am concentrat: Dickens… Doyle… Dumas… Dostoievski – îi văzusem pe toţi, la un moment dat, înşfăcaţi de mâinile lui Daffy.

Daffy însăşi intenţiona să devină scriitoare când avea să crească. Cu un nume precum Daphne de Luce nu avea cum să dea greş!

– Daff! am zis. Nu o să ghiceşti…

– Linişte! mă repezi ea. Ţi-am spus să nu vorbeşti cu mine atunci când citesc.

Sora mea putea fi cel mai nesuferit delfin brun atunci când avea ea chef.

Nu fusese mereu aşa. Când eram mai mică, spre exemplu, şi tata o recrutase pe Daffy ca să-mi asculte rugăciunile de dinainte de culcare, ea mă învăţase să le recit în păsărească, şi ne tăvăliserăm printre perne, râzând până ce aproape că simţiserăm că plesnim.

– Dopoapamnepe, bipinepecupuvâpântepeapazăpă-ipi, pepe tapatapa, pepe Fepeepelypy şipi dopoapamnapa Mupullepet. Şipi pepe Dopoggeper!

Însă odată cu trecerea anilor, ceva se schimbase între mine şi surorile mele.

Puţin rănită, am întins mâna după un volum care se afla deasupra celorlalte: O oglindă pentru Londra şi Anglia. Era o carte, m-am gândit eu, care i-ar face cu ochiul lui Feely, din moment ce era atât de înnebunită după oglinzi. Poate că o să mi-o cumpăr chiar eu, şi s-o pun deoparte până în puţin probabila zi când poate o să am chef să i-o fac cadou sau să i-o dau drept ofrandă de pace. Se întâmplaseră lucruri şi mai ciudate.

Frunzărind-o, am văzut imediat că nu era un roman, ci o piesă de teatru – plină cu nume de personaje şi cu ceea ce spunea fiecare dintre ele. Cineva pe nume Adam vorbea cu un clovn:

„… o halbă cu bere fără o femeiuşcă, ei bine, vai, e ca un ou fără sare sau ca un hering roşu fără muştar.”

„Ce motto perfect pentru o anumită persoană”, m-am gândit, aruncând o privire către locul unde se afla Ned care îi atingea gâtul soră-mii, în timp ce ea se prefăcea că nu observă. Cu mai multe ocazii, îl văzusem pe Ned odihnindu-se după nişte treburi grele în curtea hanului Treisprezece Răţoi, cu o cană cu capac plină cu bere – şi uneori şi cu Mary Stroker, fiica hangiului – lângă el. Mi-am dat brusc seama, şocată, că, fără bere sau femeie la îndemână, Ned era, într-un fel, incomplet. De ce nu observasem chestia asta mai înainte? Probabil, la fel cum i se întâmpla şi doctorului Watson, de la radio, în Un scandal în Boemia, erau dăţi când vedeam, dar nu observam. Iată ceva la care trebuia să mă gândesc.

– Isprava ta, bănuiesc, zise Daffy brusc, punând cartea jos şi luând alta.

Ea gesticulă înspre mica adunătură de săteni care priveau tâmp la rămăşiţele fumegânde ale cortului ţigăncii.

– Pe tot tabloul ăsta scrie Flavia de Luce, cu litere de-o şchioapă.

– Na, am zis. Aveam de gând să te ajut să-ţi cari cărţile idioate acasă, dar acum n-ai decât să ţi le târâi singură.

– Vai, te rog să încetezi! zise ea, apucându-mă de mânecă. Te rog să te opreşti. Baierele inimii mele interpretează Requiemul lui Mozart şi o lacrimă fugară îşi croieşte drum în ochiul meu drept, chiar în timp ce stăm de vorbă.

M-am îndepărtat cu un fluierat nepăsător. O să mă ocup mai târziu de neobrăzarea ei.

– Au! Încetează, Brookie! Mă doare!

Vocea care se văicărea venea de undeva din spatele maşinăriei care funcţiona cu jumătate de peni, iar în momentul în care mi-am dat seama că îi aparţine lui Colin Prout, m-am oprit să ascult.

Lipindu-mă de zidul bisericii şi rămânând în spatele pânzei ce acoperea dugheana unde era amenajată tombola, puteam trage fără nicio problemă cu urechea. Mai mult chiar, am fost încântată să descopăr că, surprinzător, îl puteam vedea foarte bine pe Colin prin golurile dintre scândurile neşlefuite ale dughenei.

Se agita la capătul braţului lui Brookie Harewood ca un peşte mare cu ochelari, cu lentilele groase şi strâmbe, cu părul murdar şi blond ca o căpiţă, cu gura mare şi băloasă, deschisă, şi trăgea disperat aer în piept.

– Lasă-mă-n pace! N-am făcut nimic.

Cu cealaltă mână, Brookie îl înşfăcă pe Colin de turul pantalonilor largi şi îl întoarse cu faţa către rămăşiţele fumegânde ale cortului ţigăncii.

– Cine a făcut asta, aud? întrebă el, scuturându-l bine pe băiat, ca să-şi accentueze spusele. Nu iese fum fără foc. Şi nu-i foc fără chibrituri. Şi unde sunt chibrituri, este Colin Prout.

– Uite, zise Colin, încercând să-şi vâre o mână în buzunar. Numără-le! Numără-le, Brookie. Tot atâtea aveam şi ieri. Trei. Nu am folosit niciunul.

Brookie slăbi strânsoarea, Colin căzu la pământ, se răsuci pe coate, îşi vârî mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase la iveală o cutie cu chibrituri, pe care o flutură în faţa asupritorului său.

Brookie îşi înălţă capul şi adulmecă aerul, căutând parcă să se orienteze. Şapca soioasă şi cizmele de cauciuc, pardesiul lung din moleschin, în ciuda vremii toride de vară, fularul de lână care atârna ca un şarpe stacojiu la gâtul lui de buldog îl făceau să semene cu un prinzător de şobolani descins, parcă, din romanele lui Dickens.

Înainte să apuc să mă întreb ce e de făcut, Colin se şi ridicase în picioare, şi porniseră amândoi agale, traversând curtea bisericii, în timp ce Colin se scutura de praf şi dădea din umeri, ca şi cum puţin i-ar fi păsat.

Bănuiesc că ar fi trebuit să ies de după dugheană, să recunosc că eu eram vinovată pentru acel foc şi să-i cer lui Brookie să-i dea drumul băiatului. Dacă refuza, aş fi putut cu uşurinţă să fug după vicar sau să strig după oricare dintre bărbaţii în putere care mă puteau auzi. Însă nu am făcut-o. Şi mi-am dat seama înfiorată că n-am făcut-o dintr-un motiv simplu: îmi era frică de Brookie Harewood.

Brookie era golanul din Bishop’s Lacey.

– Brookie Harewood? pufnise Feely, în ziua în care doamna Mullet sugerase ca Brookie să fie angajat ca să-l ajute pe Dogger să plivească grădina şi să aibă grijă de gardul viu de la Buckshaw. Dar e un pierde-vară, nu-i aşa? Vieţile noastre nu vor mai valora nici cât o ceapă degerată cu el prin preajmă.

– Ce e un pierde-vară? am întrebat după ce Feely îşi luase tălpăşiţa din bucătărie.

– Nu ştiu, dragoste, pe bune, replicase doamna M. Mama lui e doamna aia care zugrăveşte în Malden Fenwick.

– Care zugrăveşte? întrebasem eu. Case?

– Case? Bată-te să te bată! Nu, zugrăveşte tablouri. Bogătani călare şi aşa mai departe. Poate c-o să vă zugrăvească şi pe voi într-o zi, când v-o veni rându’. Pe dumneavoastră, pe domnişoara Ophelia şi pe domnişoara Daphne.

La care am lăsat să-mi scape un fornăit şi am zbughit-o afară pe uşă. Dacă urma să fiu pictată în ulei, dată cu şelac şi înrămată, atunci aveam să pozez în laboratorul meu de chimie şi nu în altă parte.

Înconjurată de pahare de laborator, clopote de sticlă şi retorte Erlenmeyer, aveam să ridic nerăbdătoare privirea din microscop, cam în acelaşi fel în care răposatul meu unchi, Tarquin de Luce, o face în portretul său, care încă atârnă în galeria de tablouri de la Buckshaw. La fel ca unchiul Tar, aveam să fiu în mod vizibil iritată. Nu voiam cai şi bogătani, mulţumesc foarte mult.

Un val uşor de fum plutea încă peste curtea bisericii. Acum, fiindcă majoritatea spectatorilor se îndepărtaseră, rămăşiţele carbonizate şi fumegânde ale cortului ţigăncii se desluşeau clar lângă potecă. Însă nu atât cercul pârjolit din iarbă mă interesa pe mine, cât ceea ce stătuse ascuns în spatele cortului: o caravană ţigănească vopsită în culori vii.

Avea culoarea untului şi nişte obloane de un roşu aprins, iar şipcile laterale, care se înclinau uşor în afară de sub acoperişul rotund, îi dădeau aspectul unei pâini care se umflase peste marginea tăvii de copt. De la roţile galbene şi fragile până la coşul de tablă, încovoiat, şi de la ferestrele arcuite, ca de catedrală, până la consolele de lemn complicat cioplite, aflate de-o parte şi de alta a uşii, caravana asta părea ieşită dintr-un vis. Şi pentru ca scena să fie desăvârşită, un cal bătrân cu spatele deşelat păştea pitoresc printre pietrele funerare înclinate, într-un colţ îndepărtat al cimitirului.

Era un cal din rasa Gypsy Vanner{4}. Am recunoscut imediat acest lucru, din fotografiile pe care le văzusem în Country Life. Cu copitele încălţate, coada stufoasă şi o coamă lungă care-i atârna peste faţă (de sub care privea sfios ca Veronica Lake), calul părea o încrucişare între un Clydesdale şi un unicorn.

– Flavia, drăguţă, zise o voce în spatele meu.

Era Denwyn Richardson, vicarul parohiei Sfântul Tancred.

– Doctorul Darby ţi-ar fi foarte îndatorat dacă ai da o fugă şi ai aduce un urcior răcoritor cu limonadă de la doamnele din bucătărie.

Privirea mea zburlită trebuie să-l fi făcut să se simtă vinovat. De ce fetiţele de unsprezece ani sunt mereu tratate ca nişte servitoare?

– M-aş duce eu însumi, vezi tu, însă bunul doctor crede că e posibil ca biata femeie să se sperie de gulerul meu preoţesc şi aşa mai departe, aşa că…

– Aş fi încântată, Sfinţia Voastră, am zis pe un ton voios, şi era chiar adevărat.

Faptul că eram Aducătoarea de Limonadă îmi dădea acces la cortul de salvare „Sfântul John”.

Şi cât ai zice peşte, m-am năpustit în bucătăria sălii parohiale („Scuzaţi-mă. Urgenţă medicală!”), am şters-o cu o carafă aburită de limonadă rece ca gheaţa, mi-am făcut apariţia în lumina crepusculară a cortului de prim ajutor şi am început să torn chestia respectivă într-un pahar mare şi crăpat.

– Sper că sunteţi bine, am zis, înmânându-i-l ţigăncii, îmi pare rău în legătură cu cortul. O să-l plătesc, bineînţeles.

– Mmmm, zise doctorul Darby. Nu e nevoie. Ne-a explicat deja că a fost vorba de un accident.

În timp ce îşi bea limonada, femeia mă privea prudent, cu nişte ochi îngrozitor de roşii.

– Doctore Darby, zise vicarul, vârându-şi capul printre faldurile cortului asemenea unei broaşte ţestoase, astfel încât să nu i se vadă gulerul, dacă ai putea veni puţin… e vorba de doamna Peasley de la popicărie. Zice că se simte foarte ciudat.

– Mmmm, zise doctorul, închizându-şi trusa neagră. Lucrul de care ai nevoie, bătrânico – îi zise el ţigăncii – e odihna.

Şi către mine:

– Rămâi cu ea. Nu o să lipsesc mult. Un necaz nu vine niciodată singur, remarcă el în drum spre ieşire fără să se adreseze cuiva în mod special.

O bucată bună de timp am continuat să-mi privesc stângaci picioarele, încercând să mă gândesc la ce ar fi nimerit să spun. Nu îndrăzneam să mă uit în ochii femeii.

– O să-ţi plătesc cortul, am repetat. Chiar dacă a fost un accident.

Chestia asta o făcu să tuşească şi era evident, chiar şi pentru mine, că focul agravase starea plămânilor ei deja şubrezi. Am aşteptat, neajutorată, ca gâfâitul să înceteze.

Când, în sfârşit, încetă, urmă din nou un lung şi descurajam moment de tăcere.

– Femeia, zise ţiganca în cele din urmă. Femeia de pe munte. Cine era?

– Era mama mea, am zis. Numele ei era Harriet de Luce.

– Şi muntele?

– Undeva în Tibet, cred. A murit acum zece ani. Nu vorbim prea des despre asta la Buckshaw.

– Buckshaw nu înseamnă nimic pentru mine.

– E locul unde stau eu. La sud de sat, am zis fluturând vag din mână.

– A! zise ea, fixându-mă cu o privire pătrunzătoare. Casa aia mare. Două aripi întoarse spre interior.

– Da, aceea e, am zis. Nu departe de locul unde râul face o cotitură.

– Da, zise femeia. M-am oprit acolo. Nu ştiam că se numeşte aşa.

Se oprise acolo? Nu-mi venea să cred.

– Femeia aceea m-a lăsat pe mine şi pe omul meu să ne instalăm tabăra într-un crâng lângă râu. El trebuia să se odihnească…

– Cunosc locul! am zis. Se numeşte Palings. Numai tufişuri bătrâne şi…

– Fructe de pădure, adăugă ea.

– Dar stai puţin! am zis. Ce femeie? La Buckshaw n-a mai fost nicio altă femeie de când a murit Harriet.

Ţiganca vorbi mai departe ca şi cum n-ar fi auzit ce spusesem.

– Era o femeie frumoasă. Semăna puţin cu tine, adăugă ea, zgâindu-se mai îndeaproape la mine – acum că te văd la lumină.

Dar apoi figura i se întunecă. Era oare imaginaţia mea sau vocea îi devenea mai puternică pe măsură ce vorbea?

– Apoi am fost izgoniţi, zise ea furioasă. Au spus că nu mai suntem doriţi acolo. A fost în vara aia în care a murit Johnny Faa.

– Johnny Faa?

– Omul meu. Soţul meu. A murit în mijlocul unui drum plin de praf, ţinându-se de piept şi blestemându-l pe gajo – englezul – care ne alungase.

– Şi cine era acela? am întrebat, temându-mă deja de răspuns.

– Nu l-am întrebat niciodată cum îl cheamă. Era ţeapăn ca o vergea pe două beţe, diavolul!

Tata! Eram sigură de asta! Tata era acela care, după moartea Harrietei, îi alungase pe ţigani de pe proprietatea lui.

– Şi Johnny Faa, soţul dumneavoastră… a murit din cauza asta, spuneţi?

Ţiganca încuviinţă, şi mi-am dat seama din tristeţea ochilor ei că era adevărat.

– Pentru că trebuia să se odihnească?

– Trebuia să se odihnească, repetă ea în şoaptă, la fel ca mine acum.

Şi atunci mi-a venit în minte. Înainte să mă mai pot răzgândi, dădusem deja drumul cuvintelor.

– Vă puteţi întoarce la Buckshaw. Puteţi sta cât vreţi. O să fie în regulă… promit.

Chiar pe măsură ce o spuneam, ştiam că între mine şi tata o să aibă loc o ceartă aprinsă, însă cumva acest lucru nu conta. Harriet le oferise odată adăpost acestor oameni şi sângele meu nu prea mi-ar permite să fac altceva.

– O să parcăm caravana în Palings, am zis, în tufişuri. Nimeni nu trebuie să ştie că vă aflaţi acolo.

Ochii ei negri îmi scrutară chipul, mişcându-se repede dintr-o parte într-alta. Am ridicat mâna spre ea în semn de încurajare.

– Mmmm. Haide, bătrânico. Crede-o pe cuvânt. Puţină odihnă ţi-ar face mult bine.

Era doctorul Darby, care se strecurase pe nesimţite în cort. Îmi făcu semn cu ochiul. Doctorul era unul dintre cei mai vechi prieteni ai tatei, şi ştiam că şi el prevedea deja bătălia care avea să urmeze. Inspectase câmpul de luptă şi cântărise riscurile înainte de a vorbi. Îmi venea să-l îmbrăţişez.

Doctorul îşi aşeză geanta cea mare pe masă, cotrobăi în adâncurile ei şi extrase de acolo o sticlă cu un dop de plută.

– Ia-o pentru tuse, zise el, înmânându-i sticla ţigăncii.

Ea se uită neîncrezătoare la el.

– Haide, o îndemnă el, ia-o. E de rău dacă refuzi un medic. Vă ajut eu cu calul, s-a oferit el. Am avut şi eu unul pe vremuri.

Acum juca vechiul rol al doctorului de ţară şi am ştiut că, din punct de vedere medical, suntem în siguranţă.

O mulţime de oameni se zgâiau la noi în timp ce doctorul ne conducea spre caravană. În doi timpi şi trei mişcări, a înhămat calul şi ne-am aşezat amândouă pe marginea de lemn care servea atât ca prag, cât şi drept capră.

Bătrâna scoase un cloncănit şi sătenii se dădură în lături, iar caravana se urni şi începu să înainteze încetişor şi hodorogit pe poteca din curtea bisericii. Din punctul meu înalt de observaţie, priveam la nenumăratele chipuri îndreptate în sus, însă cel al lui Feely şi cel al lui Daffy nu se aflau printre ele.

„Bun”, m-am gândit. Mai mult ca sigur că erau la unul dintre standuri, îndopându-şi mutrele stupide cu brioşe şi cu frişcă.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns