Franti Gonit Din Scoala de Edmondo De Amicis

Numai unul singur dintre noi era în stare să râdă când Derossi rostea cuvântarea asupra înmormântării regelui Victor Emanuel, și Franti râse.
Nu pot să-l sufăr, pentru că este un răutăcios. Când vreun părinte vine la școală, ca să se plângă de fiul său și cere ca să fie pedepsit, el se bucură. Când unul din noi plânge, el râde. Tremură de frica lui Garrone și bate pe Zidăraș, pentru că este mic; necăjește pe Coressi pentru că are o mână usca-tă; cuteză chiar să-și râdă de bietul Robetti, pentru că umblă în cârje, își bate joc de sărmanul Precossi, pe care toți îl res-pectă. Întărâtă mereu pe cei mai slabi decât dânsul și, când se bate cu ei, se îndârjește și dă fără milă. Are fruntea în-gustă și mică, ochii tulburi și înfundați, de-abia se văd de sub cozorocul șepcii; în sfârșit, are o înfățișare respingătoare.
Lui nu-i pasă de nimeni, nu se teme de nimica, râde în fața profesorului, fură cât poate și tăgăduiește fără să cli-pească măcar. Se ceartă mereu cu câte cineva; vine la școală cu andrele, ca să înțepe pe vecini; își rupe nasturii de la hăinuță și îi rupe și pe ai altora, ca să-i joace în arșice. Căr-țile, caietele, ghiozdanul, totul este murdar și rupt; linii cio-cănite, condeiele roase, unghiile mâncate, hainele unse și numai rupturi făcute în bătăile cu băieții.
Am auzit că mama lui este bolnavă din cauza supărărilor ce-i aduce și că tatăl său l-ar fi gonit de trei ori de acasă.
Biata mamă vine din când în când, să întrebe de purtarea fiului său și pleacă plângând. El urăște școala, urăște pe ca-marazi și pe profesor. Profesorul se face câteodată, că nu-i vede mișeliile și atunci e și mai rău. A încercat să-l ia cu binișorul: degeaba! El își bate joc de dânsul. I-a vorbit cu asprime; el și-a acoperit ochii cu mâinile, prefăcându-se că plânge, și râdea. A fost alungat din școală pe trei zile, drept pedeapsă, dar s-a întors și mai răutăcios, și mai obraznic. Derossi îi zise o dată:
— Ia astâmpără-te frate, nu vezi că mâhnești pe profesor!
El amenință că îl împunge cu o andrea în pântece. În sfârșit, azi dimineață a fost gonit din școală ca un câine.
Pe când profesorul îi da lui Garrone, să copieze nara-țiunea lunară din ianuarie „Micul toboșar sard”, el azvârli pe scânduri o plesnitoare, care spărgându-se, răsună ca o detu-nătură de pușcă. Toți tresărirăm. Profesorul sări în picioare și strigă:
— Franti, ieși din școală!
El răspunse:
— N-am aruncat eu! Și râdea.
Profesorul repetă:
— Ieși afară!
— Ba nu mă mișc deloc! răspunse Franti obraznic.
Atunci, profesorul își pierdu cumpătul: se repezi la el, îl apucă de braț și îl scoase din bancă. El se zvârcolea, scrâșnea din dinți, însă profesorul izbuti să-l târască până la director, apoi se întoarse în clasă și se urcă pe catedră, apucându-și capul între mâini. Era așa de obosit și de trist, încât ne era milă, când ne uitam la dânsul.
— De treizeci de ani de când dau lecții, nu mi s-a întâmplat așa ceva! zise el cu întristare. Nu se auzea o răsuflare. Mâi-nile îi tremurau de mânie și dunga-i de pe frunte părea și mai adâncă; s-ar fi zis că e o rană.
Bietul profesor! Tuturor ne părea rău de tulburarea lui.
Derossi se ridică și zise:
— Să nu vă întristați, domnule profesor; noi vă iubim!
Atunci, fața i se însenină puțin și ne zise:
— Să urmăm lecția, copii!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns