Finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

Poveste, poveste – da eu nu-s de pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i!

– Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!

– Oare cine să s-audă?

Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

– Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

– E – aici în fântână.

– Mult v-o mâncat pân’ acum?

– Ia, v-o douăzeci şi patru.

– Ia las că vă scap eu.

Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

– Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

– Dragii mamei nu v-a mâncat!

– Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

– Unde-i să-l mănânc de bucurie.

– Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

– Da unde-i?

– Îi la răsărit.

Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

– Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

– Nu-i dragul mamei.

– Iacătă-li-i, mamă!

Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

– Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis pajera.

– Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

– Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

Statu-palmă

Barbă cot

Călare pe-un iepure şchiop

Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

– Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

– N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Ce-i de făcut? zice Pajera.

– Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

– Da unde-s?

– Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte.

Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

– Bună ziua mătuşă.

– Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice?

– Caut curtea zmeului, mătuşă.

– I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

– Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc.

– Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

– Da ce te vaiţi, bade?

– De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

– Hai cu mine.

– Hai.

Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

– Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

– Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

– Hai cu mine.

– Hai.

Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

– Bună vreme, vântule, ce faci aici?

– Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

– Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

– Îi lângă soare.

– Lasă, hai cu mine.

– Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac.

– Bună vremea, soro.

– Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

– Nu mi-i frică.

– El acuş vine,-i la vânat.

Vine zmeul.

– Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

– Bine te-am găsit, câne de zmeu.

– Hai la luptă.

– Hai!

Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns