Fieraria de Edmondo De Amicis

Precossi a venit ieri seară la mine, ca să-mi aducă aminte făgăduiala ce-i dădusem, să vin să-i văd fierăria. Azi dimi-neață, când am ieșit cu tata, l-am rugat să mă ducă puțin pe acolo. Pe când ne apropiam de fierărie, văzurăm, pe afaceristul de Garoffi, ieșind de acolo repede și ținând ceva în mână. Mantaua lui cea lungă, cu care își acoperea măr-furile de prin buzunare, zbura în sus. Știu acum unde mer-ge: să pilească fier ruginit, pe care îl dă în schimb pentru jurnale vechi!
Când ajunserăm în pragul ușii, văzurăm pe Precossi stând pe un morman de cărămizi: își învăța lecția cu cartea deschisă pe genunchi.
Se ridică repede, îndată ce ne văzu și ne pofti înăuntru. Era o odaie foarte mare, plină de praf de cărbuni; de pereți erau rezemate drugi de fier și atârnate: ciocane, clești și tot felul de unelte de diferite forme, trebuincioase pentru fie-rărie. Într-un colț era vatra cu focul aprins și un băiețel ațâța cu foalele. Precossi, tatăl, stătea lângă nicovală; un ucenic ținea un drug de fier în foc.
— Ah! Bine ai venit! zise lăcătușul, scoțându-și căciula, îndată ce ne zări. Dumneata ești drăguțul de băiat, care ai dăruit un drum de fier fiului meu? Ai venit să vezi cum se lu-crează fierul, așa e? Iată o să-ți fac plăcerea îndată. Zicând acestea surâdea, și băgai de seamă că nu mai are, ca mai înainte, chipul posomorât și privirea întunecată.
Ucenicul îi aduse drugul roșu la un capăt și lăcătușul îl așeză pe nicovală.
Făcea un grilaj pentru o margine de terasă. Ridică un cio-can mare și gros și începu să bată drugul înroșit, când pe o parte, când pe alta, întorcându-l în diferite feluri. Era ceva interesant de văzut cum se îndoia fierul sub loviturile repezi și sigure ale ciocanului, cum se încovoia și lua cu încetul forma grațioasă a unei frunze: s-ar fi zis că era o bucată de aluat frământată cu mâna. Băiatul lui se uita la noi cu mân-drie, părea că zice:
— Vedeți ce bine lucrează tata!
— Ai văzut, domnișorule, cum se lucrează fierul? mă între-bă lăcătușul, după ce sfârși, arătându-mi drugul, care acum părea o cârje episcopală. Apoi o dete la o parte și puse alta în foc.
— Adevărat că lucrezi foarte bine, îi zise tatăl meu.
Apoi adăugă:
— Așadar, acum lucrezi mereu… ți s-a redeșptat pofta de lucru.
— Da, domnule, răspunse meșteșugarul, cam mișcat, ștergându-și nădușeala de pe frunte. Și știi, domnule, cine mi-a redeșteptat-o?
Tata se prefăcu că nu înțelege.
— Bunul meu copil, adăugă lăcătușul, arătându-și băiatul, da, copilul meu, care învăța bine și făcea cinste tatălui său, pe când tatăl său…, făcea la chefuri și se purta cu el dobitocește. Ce să spun… Când am văzut medalia! Vino băiete dragă, vino la mine, tu care nu ești mai mare de o șchioapă, vino încoace să mă uit bine la botișorul tău!
Copilul alergă îndată, lăcătușul îl sui pe nicovală, ținându-l de subțiori, și îi zise:
— Ia șterge puțin fruntea acestui dobitoc de tată.
Precossi sărută de mai multe ori chipul negru al tatălui său până ce se înnegri și el de tot.
— Ei, acum ajunge! îi zise tatăl său.
— Vezi, așa-mi placi, Precossi! îi zise tatăl meu, foarte mul-țumit; și luându-și ziua bună de la amândoi, mă luă de mână și plecarăm. Pe când ieșeam pe ușă, micul Precossi îmi zise:
— Iartă-mă!… și îmi vârî în buzunar un pachețel cu câteva cuie. Eu l-am poftit să vină la mine, ca să privească la carna-val de la ferestrele noastre.
— Tu i-ai dăruit drumulețul de fier, îmi zise tata, mergând spre casă, de-ar fi fost chiar de aur, tot ar fi fost un dar foarte mic pentru acest sfânt copil, care a însuflețit inima tatălui său!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns