Examenul de Edmondo De Amicis

Iată-ne la examen! În străzile de primprejurul școlii nici nu se mai aude vorbindu-se de altceva. Părinți, copii, gu-vernante: toți vorbesc despre note, teme, medii, promovări și repetiții. Ți se face milă, când vezi părinții îngrijorați, aducând pe copiii lor de mână și auzindu-i cum le dau cele din urmă povețe. Mamele îi aduc până la bancă și se uită să vadă dacă au cerneală; le încearcă penițele și, plecând, se mai întorc spre ei de la pragul ușii, ca să le mai strige:
— Fii cu inimă, cu băgare de seamă, nu te zăpăci! Ne dăduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela cu barbă neagră, care vorbește copiilor cu un glas înfiorător și nu pedepsește niciodată. Unii din băieți erau galbeni ca ceara.
Când profesorul dezlipi plicul trimis de la primărie, în care se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul Coatti ne dictă problema tare, uitându-se când la unul, când la altul cu o privire amenințătoare. Cu toate acestea se vedea bine că, dacă ar fi putut să ne dicteze în același timp și dezlegarea ei, ca să trecem toți clasa, ar fi făcut-o din tot sufletul.
Începurăm lucrarea și, după o oră de muncă, mulți din băieți începură să se tulbure, fiindcă problema era lungă și grea. Unul începu să plângă. Crossi își dădea cu pumnul în cap. O mare parte din ei nu sunt vinovați dacă nu știu; bieții băieți n-au vreme să învețe și părinții nu se îngrijesc de ei. Din fericire, Providența întrupată în bunul nostru Derossi nu era departe. El făcea în toate chipurile, ca să le vină în ajutor. Le trecea cu mare îndemânare câte o cifră, sau le sufla operația fără a atrage băgarea de seamă a nimănui. El îngrijea de toți, ca și cum ar fi fost profesorul nostru. Garrone, fiind tare la aritmetică, ajuta și el pe cât putea. Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi stătu mai mult de un ceas nemișcat, cu ochii pe problemă, cu fruntea în mâini, apoi o dezlegă în cinci minute.
Profesorul se plimba printre bănci, strigând:
— Tăcere, fiți liniștiți! Și când vedea pe vreunul tulburat, îl însuflețea cu privirea.
Pe la unsprezece, uitându-mă printre zăbrele, văzui mulți părinți care se plimbau cu nerăbdare. Recunoscui pe tatăl lui Precossi, așa cum ieșise de la lucru, cu obrazul înnegrit de cărbuni și de fum. Era și mama lui Crossi, precupeața, mama lui Nelli, îmbrăcată în negru; biata femeie nu putea să stea locului de neliniștită ce era. Puțin înainte de douăs-prezece, sosi tata și își ridică ochii la fereastra unde știa că stau eu. Scumpul meu tată! La douăsprezece punct sfâr-șirăm toți. Când am ieșit, ce îmbulzeală! Părinții alergau la copii întrebându-i, luându-le caietele și răsfoindu-le.
— Câte operații vi s-au dat? Ce total v-a ieșit? Scăderea cum ți-a ieșit? Dar virgula zecimalelor?
Profesorii erau chemați în dreapta și în stânga; nu mai știau cui să răspundă mai întâi. Tata îmi luă din mână copia mâzgălită, se uită la ea și-mi spuse că e bine.
Lângă noi stătea lăcătușul, se uita și el la lucrarea fiului său, dar era cam încurcat, bietul om, căci nu prea se pricepea.
— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul.
Tata îi spuse cifra. El se uită la caietul fiului său; cifra era exactă.
— Bravo băiete! strigă el, foarte mulțumit.
Privirile tatii și ale lăcătușului se întâlniră și își zâmbiră unul altuia, ca doi buni prieteni.
Tata îi întinse mâna, el i-o strânse și se despărțiră zicând:
— Acum să vedem la oral!
Abia făcusem câțiva pași și auzirăm pe cineva cântând voios; ne întoarserăm, cânta lăcătușul.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns