Duelul de Alexandr Kuprin

I.

INSTRUCŢIA DE DUPĂ-AMIAZĂ A companiei a şasea se apropia de sfârşit iar ofiţerii inferiori se uitau tot mai des şi mai nerăbdători la ceasornice. Compania făcea exerciţii practice după regulamentul serviciului în garnizoana… Soldaţii erau împrăştiaţi pe tot terenul de instrucţie: unii de-a lungul plopilor din marginea şoselei, alţii în faţa uşii de la pavilionul regimentului, iar alţii în apropierea aparatelor de gimnastică sau a celor de ochire. Toate acestea închipuiau posturi de strajă, fie la depozitul de muniţii, la drapel, la corpul de garda sau la casieria regimentului… Printre ele, circulau caporalii de schimb şi puneau santinelele.

Se schimba garda, iar subofiţerii inspectau posturile şi controlau cunoştinţele soldaţilor, căutând prin şiretlicuri, ba să ia arma din mina santinelei, ba s-o silească să-şi părăsească locul, ba să-l dea în păstrare vreun obiect, de cele mai multe ori chiar chipiul subofiţerului… Soldaţii mai vechi în serviciu, care cunoşteau bine vicleniile acestea cazone, răspundeau atunci cu glas neobişnuit de aspru: „În lături! N-am voie să-mi dau arma din mină, decât dacă primesc ordin de la majestatea-sa tarul.” Dar cei mai tineri se încurcau. Nu ştiau încă să deosebească glumele şi încercările de adevăratele îndatoriri ale serviciului, şi cădeau dintr-o extremă într-alta.

— Hlebnikov! Diavole neîndemânatic! răcnea caporalul Şapovalenko, mic de stat, grăsuţ şi vioi, în glasul căruia se desluşea suferinţa şefului nemulţumit de subalternii lui.

Nu te-am învăţat eu, mă nătărăule? Cine ţi-a dat ordinul pe care l-ai executat acum? Un arestat! Lua-te-ar dracu! … De ce-ai fost pus în post? Răspunde…

În plutonul al treilea se întâmplă o încurcătură serioasă. Tânărul soldat Muhamedjinov, un tătar ce abia îndruga ruseşte, era cu desăvârşire zăpăcit de cursele pe care i le întindeau şefii, atât cei adevăraţi, cât şi cei închipuiţi. Înfuriindu-se deodată, ţinea arma în poziţia de luptă şi, la toate lămuririle sau ordinele ce i se dădeau, răspundea hotărât:

— Bag baionetă!

— Stai mă… da’ prost mai eşti… încercă să-l dumirească sergentul Bobaliov. Cine sunt eu? Eu sunt comandantul tău de gardă, nu-i aşa? …

— Bag baionetă! răcni cu glas înfricoşat şi ameninţător tătarul şi, cu ochii însângerate de furie, îndrepta nervos baioneta spre toţi cei care se apropiau de el. În jurul lui se adunară câţiva soldaţi, bucuroşi de întâmplarea aceasta caraghioasă care le îngăduia un scurt răgaz în ceasurile de instrucţie plictisitoare.

Comandantul companiei, căpitanul Sliva, se duse să vadă ce se întâmpla. Până să ajungă agale, gheboşându-se şi târându-şi picioarele spre celălalt capăt al terenului de instrucţie, ofiţerii inferiori se strânseră la un loc să mai flecărească un pic şi să fumeze o ţigara. Erau trei: locotenentul Vetkin, bărbat de vreo treizeci şi trei de ani, chel, mustăcios, vesel şi vorbareţ, mare iubitor de cântece şi de băutură, sublocotenentul Romaşov care servea numai de doi ani în regiment şi stegarul Lbov, băieţandru vioi şi subţirel, cu ochi şireţi, cam prostălăi, şi cu un veşnic zâmbet pe buzele-i cărnoase de copil. Ştia o mulţime de anecdote ofiţereşti învechite…

— Ce măgărie! zise Vetkin, aruncându-şi privirea pe ceasornicul sau de alpaca şi închizându-i zgomotos capacul. La ce dracu mai ţin compania până la ora asta? Tâmpitul!

— Ce-ar fi să-l lămureşti, Pavel Pavlaci? îl sfătui Lbov cu o înfăţişare şmechera.

— Ei, pe dracu! Du-te tu şi lămureşte-l… Sigur este că totu-i de prisos! Totdeauna se zbat înainte de inspecţie şi regulat sar peste cal… înnebunesc soldatul, îl întărita şi-l zăpăcesc, iar la inspecţie sta omul ca un buştean. Ştii povestea celor doi comandanţi de companie care au făcut prinsoare să vadă al cui soldat o să mănânce mai multă pâine? Au ales pe cei mai straşnici mâncai şi au pus rămăşag pe o sumă mare… cam vreo sută de ruble! Unul din soldaţi s-a dat bătut după patru pâini… Nu putea mai mult! Atunci căpitanul se năpusti asupra sergentului-major: „Bine mă, gură-cască… aşa şi pe dincolo… de ce m-ai tras pe sfoară?” Sergentul-major înghiţi în sec şi se încrunta: „Nu ştiu nici eu, s’traiţi, ce-o fi păţit! Azi dimineaţa am făcut repetiţie cu el şi a înfulecat cinci pâini, pe nerăsuflate!”… Aşa şi cu ai noştri… Repeta fără rost, iar la inspecţie au să se facă de ruşine.

Lbov pufni deodată în râs:

— Ieri, după ce se isprăvise instrucţia la toate companiile, mă-ntorceam acasă pe la opt, şi se întunecase de-a binelea.

Când colo, ce să vezi? În compania a opta învăţau semnalele… toţi în cor. Întreb pe locotenentul Andruşevici: „Ce-nseamnă muzica asta la voi, aşa de târziu?” Iar el îmi răspunde: „Ia, urlam şi noi cum urla câinii la luna.”

— M-am plictisit de toate, la naiba! zise Vetkin, căscând.

Ia staţi. Cine o fi călăreţul de colo? Parcă-i Bek!

— Da, chiar Bek-Agamalov! întări Lbov care avea vederea ageră. Ce frumos se ţine în şa…

— Foarte frumos! încuviinţa Romaşov. După părerea mea, călăreşte mai bine decât oricare ofiţer de cavalerie. Ho! ho! ho! … Calul a început să-i joace… Bek face pe grozavul.

Pe şosea trecea încet un ofiţer călare, cu mănuşi albe şi uniforma de aghiotant. Roibul său înalt şi cu coama tăiată scurt, englezeşte, dădea semne de nerăbdare, sucindu-şi în toate părţile gâtul încordat, îndoit că o lulea, şi lăsându-se la rând pe picioarele-i subţiri.

— Pavel Pavlaci, oare Bek o fi într-adevăr cerchez? întreba Romaşov pe Vetkin.

— Cred că da… Nu-i vorbă, armenii se dau uneori drept cerchezi sau leghini, dar mi se pare că Bek nu minte… ia te uită cum se ţine în şa!

— Staţi, c-o să-l chem! zise Lbov.

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă cu glas înăbuşit, ca să nu-l audă comandantul companiei:

— Locotenent Agamalov! Bek!

Călăreţul strânse frâul şi se opri o clipă, privind spre dreapta… Apoi, întorcându-şi calul şi încovoindu-se uşor, sari mlădios peste un şanţ şi se îndrepta la trap către ofiţeri.

Era mai mult scund, uscăţiv, muşchiulos şi foarte puternic.

Faţa lui, cu fruntea teşita, nasul subţire, acvilin, buzele pline şi bine arcuite, era bărbătească şi frumoasă fără să-şi fi pierdut încă paloarea orientală, smeadă şi oacheşa.

— Bună ziua, Bek, spuse Vetkin. Pentru cine-ţi jucai roibul? Pentru fete?

Bek-Agamalov dădu mâna cu ofiţerii, plecându-se mult, cu o mişcare firească. Zâmbi, iar dinţii lui albi şi strânşi parca-i aruncară o fâşie de lumină pe toată partea de jos a feţei şi pe mustăcioara neagră, bine îngrijita…

— Erau acolo doua ovreicuţe, frumuşele… Da’ ce-mi pasă mie? Nici nu le-am băgat în seamă.

— Las’ că ştim noi ce prost joci dame! zise Vetkin, dând din cap…

— Ascultaţi, domnilor! începu Lbov, râzând iar. Ştiţi ce-a spus generalul Dohturov despre aghiotanţii de infanterie?

Bek, asta-i pentru tine… A spus că sunt cei mai îndrăzneţi călăreţi din lume…

— Nu minţi, puştiule! îi tăie vorba Bek-Agamalov, strângând calul între pulpe şi făcându-se că vrea să se repeadă la el.

— Pe cuvântul meu! Ei n-au cai, susţine Dohturov, ci nişte mârţoage, nişte gloabe… cai cu tignafes, şchiopi, chiori…

Şi totuşi, dacă dai ordin unui aghiotant din ăştia, zboară ca vântul de te minunezi… Nimic nu-l opreşte, nici gard, nici şanţ… Trece-n goană peste tufişuri, dârlogii îi scapă din mină, scările-i fug din picioare şi chipiul i se duce dracului! Straşnici călăreţi!

— Ce mai nou, Bek? întreba Vetkin.

— Ce să fie? Nimic, afară doar ca deunăzi comandantul regimentului l-a luat la rost pe locotenent-colonelul Leh, la cercul militar. Răcnea aşa de tare la el, de se auzea până-n piaţa catedralei. Leh era beat turta şi nu putea să spună nici mama, nici tată. Rămăsese locului şi se clătina pe picioare, cu mâinile la spate. Şulgovici numai ce urla o dată la el: „Când vorbeşti cu comandantul regimentului, fă bine şi nu-ţi mai tine fundul cu mâinile!” Era de faţa şi ordonanţa.

— Bine i-a mai zis-o! zâmbi Vetkin în batjocură şi cu încuviinţare. Merge vorba ca ieri, în compania a patra, ar fi strigat: „Ce-mi tot bateţi capul cu regulamentul? Eu sunt regulamentul vostru şi gata socoteala! Aici eu sunt şi tar, şi Dumnezeu!”

Amintindu-şi nu ştiu ce, Lbov începu iar să râdă.

— Să vedeţi, domnilor, ce s-a întâmplat unui aghiotant din regimentul X…

— Mai ţine-ţi gura, Lbov! i-o curma Vetkin grav. N-ai astâmpăr astăzi!

Bek-Agamalov îşi întoarse iar calul spre Lbov şi se prefăcu din nou că da peste el. Calul scutura din cap şi sforăia, împroşcând cu spumă pe cei din jur.

— Mai este o noutate! urmă el. Colonelul cere ca, în toate companiile, ofiţerii să facă exerciţii cu sabia pe manechine.

La compania a noua, le-a tras o săpuneală să-ţi vină rău, nu alta. Pe Epifanov l-a băgat la arest, că n-avea sabia destul de ascuţita… Ce, ţi-e frică, puştiule? strigă el deodată, întorcându-se către stegar. Trebuie să te obişnuieşti. Ai să fii şi tu odată aghiotant şi-o să stai pe cal ca cioară-n par…

— Ei, asiaticule! Dă-te la o parte cu gloaba ta, striga Lbov, ferindu-se de botul calului. Ai auzit ce-a păţit aghiotantul regimentului X… care şi-a cumpărat un cal de la circ?

Cică era călare la trecerea în revistă, iar animalul a început să defileze prin faţa comandantului de corp de armata în pas spaniol, ştii cum… Ridica în sus picioarele şi apoi se legăna într-o parte într-alta. Până la urmă a intrat drept în rândul companiei din frunte… Ce învălmăşeală, ce ţipete şi ce înjurături au mai fost! Dar calul nu voia să ştie de nimic şi-i dădea înainte cu pasul spaniol… Atunci, Dragomirov şi-a dus mâinile pâlnie la gura – uite-aşa – şi a strigat: „Locotenente! Şterge-o tot în pasul ăsta la arest, pe douăzeci şi una de zile… înainte, ma-rrş!”…

— Ei, fleacuri! se strâmba Vetkin. Ascultă, Bek, vestea ta despre exerciţiile cu sabia e într-adevăr o bombă! … Ce înseamnă asta? Nu ne mai rămâne timp liber de loc! De altfel, ieri au adus şi la noi o asemenea dihanie – şi arată cu mâna în mijlocul terenului o momâie de lut umed, care de departe semăna oarecum a om, dar n-avea nici mâini, nici picioare.

— Şi ce-aţi făcut? Aţi început exerciţiile? întreba Bek-Agamalov, curios. Romaşov, ai încercat?

— Încă nu!

— Nici eu! Ce să-mi pierd vremea cu bazaconiile astea, bombăni Vetkin. Când mai am eu timp să spintec? De la noua dimineaţa şi până seara la şase, eşti ţintuit aici… Abia mai ai când să îmbuci câte ceva şi să dai de duşca un păhărel de votcă!

Slava Domnului, nu mai sunt elev la şcoala militară…

— Caraghiosule! Un ofiţer trebuie să ştie a mânui sabia.

— Şi pentru ce, mă rog? Pentru război? Cu armele de foc de astăzi, nu izbuteşti să te apropii nici la o sută de paşi de duşman. Atunci, ce dracu să fac eu cu sabia asta? Doar nu-s cavalerist! La nevoie, mai bine pun mâna pe puşca şi cu patul ei – pleosc, trosc… la căpăţână. E mai sigur!

— Bine, bine, dar în timp de pace? Parcă ştii ce se mai întâmpla? O răscoală, o răzvrătire, sau poate…

— Ei şi? La ce mi-ar folosi sabia? Doar n-am să tai capetele oamenilor că un măcelar. Ajunge să comand: „Companie… fo-oc!” şi gata! …

Bek-Agamalov lua o înfăţişare nemulţumita.

— Ei, Pavel Pavlaci, ca totdeauna spui prostii. Răspunde-mi şi tu o dată serios. Închipuie-ţi că la o serbare sau la teatru sau într-un restaurant, te insultă vreun ţivil sau, şi mai grav – îţi trage chiar o palmă! … Ce te faci?

Vetkin dădu din umeri, strângându-şi buzele cu dispreţ.

— Ehei! mai întâi, n-o să mă lovească nici un ţivil, fiindcă mănâncă bătaie numai cel care se teme de ea. În al doilea rând… ei, ce-am să fac? îl curat cu revolverul.

— Şi dacă ţi-ai lăsat revolverul acasă? întreba Lbov.

— Ei, drace… mă duc să mi-l iau! Ce tâmpenie… Doar a mai fost insultat un ofiţer de cavalerie la şantan. S-a dus acasă cu birja, şi-a luat revolverul şi a ucis doi ţivili. Şi-atâta tot! …

Bek-Agamalov dădu din cap nemulţumit.

— Ştiu! Am auzit… Totuşi, consiliul de război a găsit că era o crimă cu premeditare şi l-a condamnat. Bine-i asta? Ei, nu! Dacă m-ar insulta sau m-ar lovi cineva…

Nu isprăvi vorba, iar mina-i mică în care ţinea dârlogii se încleşta cu atâta putere, încât începu să tremure.

Deodată, Lbov se strica de ras.

— Iarăsi… zise Vetkin cu asprime.

— Domnilor… vă rog… Ha, ha, ha! La regimentul M… s-a întâmplat o istorie. Stegarul Krause a făcut scandal la clubul nobilimii… Atunci bufetierul l-a apucat de epolet şi numai că nu i l-a smuls… Krause a scos îndată revolverul, i-a tras una drept în cap şi l-a ucis pe loc. S-a mai amestecat şi un avocat oarecare – poc – l-a lichidat şi pe el! Fireşte că toată lumea a luat-o la goana… Krause s-a întors liniştit în tabăra şi s-a îndreptat spre drapel. Santinela i-a strigat: „Cine-i? Stai!” „Stegarul Krause vine să moară sub drapel!” S-a culcat, apoi şi-a tras un glonte în braţ. La judecată, a fost achitat!

— Halal să-i fie! zise Bek-Agamalov.

Începu atunci discuţia obişnuita, atât de scumpă ofiţerilor tineri, despre feluritele răfuieli sângeroase care mai totdeauna rămâneau nepedepsite. Într-un orăşel oarecare, un june ofiţer de cavalerie, beat, se năpustise cu sabia într-o mulţime de evrei, după ce mai întâi le dăduse jos tradiţionalele „cuşti de paşti”. La Kiev, într-o sală de dans, un sublocotenent de infanterie spintecase cu sabia un student care-l ghiontise cu cotul la bufet. Într-un oraş mare – nu se ştie anume dacă la Moscova sau la Petersburg – un ofiţer împuşcase „ca pe un câine” un civil, fiindcă-i atrăsese atenţia ca la restaurant, un om binecrescut nu se leagă de doamne pe care nu le cunoaşte.

Romaşov, care până atunci tăcuse, se înroşi deodată, îşi îndrepta fără nici un rost ochelarii şi, după ce-şi drese glasul, se amestecă în vorbă:

— Cât despre mine, domnilor, iată ce-aş mai adăuga: Să zicem că pe bufetier nu-l mai pun la socoteala… da… Dacă-i vorba însa de un civil… cum să spun? Da… Ei, dacă-i un om de treabă, nobil şi aşa mai departe… de ce să mă reped cu sabia asupra unui ins dezarmat. De ce să nu-i cer satisfacţie pe calea armelor? Doar suntem oameni civilizaţi, cum s-ar spune…

— Eh, vorbeşti prostii, Romaşov! îl opri Vetkin. O să-i ceri satisfacţie, iar el are să-ţi răspundă, schimonosindu-se: „Nu… he, he, he. Eu… ştiţi, eu în principiu… nu admit duelul.

Sunt împotriva vărsărilor de sânge… şi afară de asta, he, he… avem o judecătorie de pace”… şi aşa ai să rămâi pălmuit pe toată viaţa.

Bek-Agamalov zâmbi iar cu zâmbetu-i larg şi luminos.

— Aha! Eşti de părerea mea? Ascultă-mă pe mine, Vetkin… învaţă să mânuieşti sabia! La noi, în Caucaz, toată lumea se exercita din copilărie, pe nuiele, pe berbeci morţi, pe apa…

— Da’ pe oameni? se amesteca Lbov.

— Şi pe oameni, răspunse liniştit Bek-Agamalov. Şi ce bine-i mai spinteca! Dintr-o singură lovitură, ţi-l despica de-a curmezişul de la umăr până la şold. Asta zic şi eu că-i lovitură!

Altminteri, păcat să te mai murdăreşti.

— Dar tu, Bek, poţi să faci una ca asta?

Bek-Agamalov oftă cu părere de rău.

— Nu, nu pot… Un berbec tânăr, ţi-l tai în două…! Am încercat chiar şi pe un viţel mort… Dar un om, nu, zău… nu cred c-aş putea. Capul i-l zbor la mama dracului, ştiu bine, dar aşa, de-a curmezişul… nu. Taică-meu o făcea cu uşurinţa…

— Haideţi, domnilor, să încercam! se ruga stăruitor Lbov şi ochii i se aprinseră. Bek, dragul meu, să mergem, te rog…

Se apropiară cu toţii de momâia de lut. Vetkin lovi cel dintâi. Chipu-i blând şi naiv lua o înfăţişare fioroasă şi ofiţerul ridica braţul cu o mişcare largă şi neîndemânatică, izbind din răsputeri momâia. În acelaşi timp îi ieşi fără voie din gâtlej sunetul caracteristic – hrrşş – pe care-l scot măcelarii când hăcuie carnea. Tăişul pătrunse în lut până la o adâncime de un sfert de arşin şi Vetkin izbuti anevoie să-l tragă îndărăt.

— Prost! găsi Bek-Agamalov, clătinând din cap. E rândul dumitale, Romaşov.

Romaşov trase sabia din teacă şi, stingherit, îşi îndrepta cu mâna ochelarii. De statura mijlocie, uscăţiv, dar destul de puternic, era totuşi neîndemânatic din pricina marii lui sfieli.

Nici în şcoala nu fusese prea tare la scrimă, iar de un an şi jumătate, de când servea la regiment, uitase cu desăvârşire arta aceasta. Ridică arma sus deasupra capului şi, totodată, printr-o mişcare firească întinse înainte braţul stâng.

— Braţul! îi striga Bek-Agamalov.

Era însa prea târziu… Vârful săbiei mai că nici n-atinse lutul. Cum Romaşov se aşteptase la o mare împotrivire, îşi pierdu echilibrul şi se clătina. Tăişul sabiei, lovindu-i mâna întinsa, îi rupse o mică fâşie de piele la baza degetului arătător. Sângele ţâşni.

— Ei! Ai văzut? strigă supărat Bek-Agamalov, sărind de pe cal. Aşa nu-i greu să-ţi retezi braţul. Dar cum se poate să mânuieşti în halul ăsta o sabie? în sfârşit, nu-i nimic! Un fleac… leagă-te strâns cu batista, domnişoara de pension ce eşti… Ţine-mi calul, puştiule! Acuma, uită-te aici. La o lovitură cu sabia, lucrul de căpetenie nu-i nici umărul, nici cotul, ci încheietura mâinii. Îşi învârti iute de câteva ori mâna dreaptă ridicată deasupra capului, iar tăişul sabiei se prefăcu într-un cerc necurmat şi scânteietor. Şi acuma, priveşte! Duc mâna stânga la spate… Când loveşti, nu trebuie nici să ciopârteşti, nici să spinteci obiectul, ci să-l retezi, trăgând sabia înapoi, ca şi cum l-ai pili… înţelegi? şi mai ales, nu uita ca latul sabiei trebuie numaidecât să fie înclinat faţa de suprafaţa pe care o vei lovi… Asta negreşit! Unghiul e astfel mai ascuţit…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns