Dincolo de Falia Aquila de Alastair Reynolds

 

Greta e lângă mine când o scot pe Suzy din tancul de acceleraţie.

— De ce tocmai pe ea? se miră Greta.

— Pentru ca pe ea o vreau scoasă prima, îi răspund, întrebându-mă dacă nu cumva Greta e geloasă. N-o pot învinui: Suzy e frumoasă, dar şi inteligentă. La Ashanti Industrial nu există un analist de sintaxă mai bun decât ea.

— Ce s-a întâmplat? întreabă Suzy, după ce se dezmeticeşte. Am reuşit întoarcerea?

O rog să-mi povestească ultimul lucru pe care şi-l aminteşte.

— Vama, zice ea. Jigodiile acelea de pe A rkangel.

— Şi după aceea? Altceva? Runele? Iţi aminteşti să le fi aruncat?

— Nu, zice ea, apoi detectează ceva în glasul meu. Faptul ca poate nu-i spun adevărul ori că-i ofer doar atât cât are nevoie. Thom, te mai întreb o dată. Am reuşit să ne întoarcem?

— Da, îi răspund. Ne-am întors.

Suzy priveşte peisajul stelar, pictat pe tancul ei uriaş cu vopsea luminiscentă în violet şi galben. Totul, de comandă, făcut de un artist de pe Carillon. Asta încălca regulamentul: se afirmă că vopseaua poate bloca filtrele de admisie. Dar Suzy nu s-a sinchisit. Mi-a zis că opera a costat-o salariul pe o săptămână, dar că meritase să-şi impună personalitatea faţă de cenuşiul predominant în aspectul de fabrică al navei.

— Ciudat, am senzaţia că am stat în chestia asta luni de zile.

Fac un gest din umeri.

— Uneori, asta e senzaţia.

— Înseamnă că n-a apărut nici o problemă?

— A bsolut nici una.

Suzy se uită la Greta.

— Atunci cine eşti tu? întreabă ea.

Greta nu spune nimic. Mă priveşte în expectativĂ. Încep să tremur, şi-mi dau seama că nu sunt în stare să îndur situaţia. Deocamdată.

— Gata, îi spun Gretei.

Ea face un pas către Suzy. Aceasta reacţionează, dar nu este suficient de rapidă. Greta scoate ceva din buzunar şi o atinge pe Suzy pe antebraţ.

Suzy cade moale, ca o păpuşă de cârpă. O punem înapoi în tancul de acceleraţie, o întindem înăuntru şi închidem capacul.

— Nu-şi va aminti nimic, spune Greta. Discuţia asta n-a trecut de me moria ei pe termen scurt.

— Nu ştiu dacă voi reuşi să suport situaţia, spun eu.

Greta mă atinge cu cealaltă mână.

— N-a spus nimeni că va fi uşor.

— Am încercat să o fac să înţeleagă fără a-i provoca un şoc. N-am vru să-i spun adevărul în mod brutal.

— Ştiu, spune Greta. Eşti un bărbat bun, Thom.

Apoi mă sărută.

Mi-am amintit şi eu de Arkangel. In acel moment a început să ne meargă prost. Doar că atunci nu ne-am dat seama de asta.

Am ratat prima nişă de decolare când cei de la vamă au constatat o discrepanţă apărută în factura însoţitoare a mărfurilor transportate. Nu era ceva grav, dar le-a trebuit ceva timp până să-şi dea seama de greşeala pe care o făceau. Până să se lămurească, noi am realizat că aveam să rămânem acolo încă opt ore, cât cei ce se ocupau de dirijarea traficului de sosire trebuiau să prelucreze o flotilă de nave transportoare de mărfuri.

Le-am dat vestea lui Suzy şi Ray. Suzy a acceptat-o destul de calm, arborând expresia ei obişnuită într-o asemenea situaţie. I-am sugerat să-şi folosească timpul scotocind prin docuri ca să descopere nişte racorduri sintactice nou-apărute. Orice care să ne ajute să scurtăm călătoria de întoarcere cu o zi sau două.

— Aprobate de companie? m-a întrebat ea.

— Nu-mi pasă, i-am răspuns.

— Şi Ray ce face? a întrebat Suzy. Rămâne aici să se îndoape cu ceai, în vreme ce eu muncesc pentru a-mi justifica salariul?

I-am zâmbit. Intre ei, relaţiile erau pline de frecuşuri, un amestec de ură şi dragoste.

— Nu, şi Ray poate face ceva util. Să arunce o privire la planurile q.

— Dar n-au nimic, a spus Ray.

Mi-am scos şapca cu inscripţia Ashanti Industrial, m-am scărpinat în creştet, unde am un început de chelie, şi m-am întors către omul care se ocupă de velatură.

— Bine. Atunci nu-ţi va lua prea mult să le verifici, nu?

— Cum spui, Căpitane.

Ray mi-a plăcut întotdeauna pentru că ştie când e pe cale de a pierde o dispută. Şi-a luat trusa de scule şi a plecat să verifice planurile.

L-am urmărit urcând scara ce ducea la velatură, cu sculele atârnate de centură. Suzy şi-a luat masca de protecţie, apoi a îmbrăcat o haină lungă de culoare neagră şi a ieşit, făcându-se nevăzută în ceaţa fină de pe docuri, şi i-am auzit zgomotul tocurilor mult timp după ce o pierdusem din ochi.

Am părăsit nava, botezată Blue Goose, şi am pornit în direcţia opusă celei alese de Suzy. Transportoarele de mărfuri soseau unul după altul. Le puteai auzi cu mult înainte de a le vedea. Cu mugete plângăreţe ca de cetacee, despicau norii gălbui ca urina care atârnau deasupra portului. Când apăreau, le puteai vedea corpurile întunecate, pe care, ca nişte cicatrice, se aflau structurile de sintaxă scoase în exterior, cu velatura şi planurile q retractate pentru aterizare şi trenul de aterizare întinse în faţă, ca nişte gheare de pasăre răpitoare.

Fiecare transportor se oprea deasupra puţului alocat şi cobora în urletul motoarelor de propulsie. Macaralele de andocare se strângeau în jurul transportoarelor, pe care le prindeau strâns ca între nişte degete scheletice. ‘Sauri pentru manevrarea mărfurilor, unii dintre ei autonomi, alţii încă avându-i în spinare pe instructori, ieşeau apoi din cuştile lor. Imediat ce motoarele se opreau, se lăsa o tăcere tulburătoare, asta până în clipa în care următorul transportor se apropia printre nori.

Întotdeauna mi-a plăcut să urmăresc navele sosind şi plecând, chiar şi atunci când propria mea navă este reţinută la sol. Nu reuşeam să le descifrez sintaxa, dar ştiam că navele acelea veneau tocmai de la Falie. Falia Aquila este cea mai îndepărtată destinaţie posibilă. La viteze medii de tunel, asta înseamnă un an de călătorie dacă porneşti de la centrul Sferei Spaţiale Locale.

Am fost până acolo doar o dată. Am admirat priveliştea de pe partea apropiată a Faliei, ca orice turist cuminte. Pentru mine era suficient de departe.

Profitând de o reducere a ritmului de sosiri, m-am refugiat într-un bar şi am găsit un aparat al Autorităţii de Fereastră care accepta credite Ashanti. M-am aşezat pe scaun şi am înregistrat un mesaj de treizeci de secunde pentru Katerina. I-am spus că sunt în drum spre casă, dar am rămas blocaţi pe Arkangel pentru câteva ore. Am prevenit-o că această întârziere s-ar putea repercuta şi asupra dirijării prin tunel, în funcţie de aglomeraţia de la capătul administrat de Autoritatea de Fereastră. Bazându-mă pe experienţa căpătată în cursul altor treceri, întârzierea de opt ore se putea extinde la două zile în punctul de lansare. I-am spus că mă voi întoarce negreşit, dar să nu-şi facă griji dacă voi întârzia câteva zile.

Afară, un diplodoc a trecut încet, având un container fixat de picioare.

I-am transmis Katerinei că o iubeam şi că abia aşteptam să ajung acasă.

În timp ce mă întorceam la Blue Goose, m-am gândit la mesajul ce gonea în acele clipe. Transmis cu viteza luminii în sistem, apoi copiat în memoria-tampon a următoarei nave ce părăsea planeta. Existau şanse ca acea navă să nu se îndrepte către Barranquilla sau spre o zonă din apropierea ei. Autoritatea de Fereastră trebuia să transmită mesajul de la o navă la alta până la destinaţie. Exista posibilitatea ca eu să ajung pe Barranquilla înaintea mesajului, dar de-a lungul timpului, după nenumărate întârzieri, asta se întâmplase doar o dată. Sistemul funcţiona bine.

Deasupra capului, o navă albă de pasageri fusese aşezată între două transportoare de mărfuri. Mi-am ridicat puţin masca pentru a o vedea mai bine. Am tras în nări miros de ozon, combustibili şi balegă de dinozaur. Doar mă aflam pe Arkangel, nu? Nu puteai confunda acest loc cu nici un altul din Sferă. Existau patru sute de lumi, iar pe fiecare planetă se găseau până la zece-douăsprezece porturi, dar nici unul nu duhnea la fel de rău precum cel de aici.

— Thom?

Am pornit spre locul de unde venea vocea. Era Ray, care stătea lângă doc.

— Ai terminat de inspectat planurile acelea? l-am întrebat.

Ray a clătinat din cap.

— Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. Erau puţin descentra te, de aceea – cum văd că o să rămânem aici opt ore – am decis să fac o aliniere completă.

Am aprobat din cap.

— Păi, asta era şi sugestia mea. Şi care-i necazul?

— Necazul e că tocmai s-a eliberat o poziţie. Cei de la turnul control mi-au comunicat că putem pleca peste treizeci de minute.

Am făcut un gest din umeri.

— Atunci pornim.

— Dar n-am terminat recalibrarea. Din câte am constatat, lucrurile arată mai rău decât la început. N-ar fi recomandabil să plecam chiar acum.

— Bine, dar ştii cum procedează cei de la turnul de control, am spus.

Dacă refuzi două poziţii oferite, poţi rămâne la sol câteva zile bun (

— Nimeni nu vrea să ajungă acasă mai repede decât mine, spus Ray.

— Atunci bucură-te.

— Nava se va comporta urât în tunel. Până acasă o să ne zgâlţâie rău.

— Şi, ce ne pasă? am zis eu ridicând din umeri. O să dormim în momentele acelea.

— Oricum, discuţia e pur teoretică. Nu putem pleca fără Suzy.

Aproape instantaneu am auzit zgomotul tocurilor pantofilor lui Suzy, care curând a devenit tot mai clar. La scurt timp după aceea apărut şi ea din ceaţă şi şi-a scos masca.

— N-am reuşit să scot nimic nou de la maimuţoii ăia, a zis ea.

Mai văzut de un milion de ori ceea ce aveau ei de vânzare. Nişte amatori nenorociţi.

— N-are importanţă, am liniştit-o eu. Oricum plecăm.

Ray a scăpat o sudalmă. M-am prefăcut că nu l-am auzit.

întotdeauna am intrat ultimul în tancul de acceleraţie. Niciodată n-am acceptat să adorm decât după ce m-am convins că vom primi aprobarea de decolare. Asta îmi oferea şansa de a verifica lucrurile.

Indiferent cât de bun ar fi echipajul, pot apărea oricând probleme.

Blue Goose ajunsese la un loc de oprire din apropierea fasciculului AA, care marca punctul de accelerare. Mai erau câteva nave în faţa noastră care aşteptau, la care se adăuga fojgăiala utilajelor de service AA. Printr-o fantă de observaţie, am putut urmări navele mai mari plecând una după alta. Accelerând la maximum, păreau să devină o săgeată ce se îndrepta spre o porţiune complet lipsită de trăsături a cerului. Velaturile lor erau larg desfăcute, iar liniile zvelte ale corpurilor lor erau desfigurate şi crestate de runele criptice, extrem de ciudate, ale sintaxei de dirijare. La acceleraţia de 20 g, aveai impresia că o mână invizibilă le smulgea către depărtări. După nouăzeci de secunde, ele deveneau o pâlpâire de un verde-palid, situat la o mie de kilometri depărtare.

M-am rotit în bula de propulsie. Am observat simbolurile prescurtate ale sintaxei noastre de dirijare. Fiecare rună a scriptului era alcătuită dintr-o matrice din milioane de plăcuţe hexagonale. Plăcuţele erau pe motoare, astfel încât să poată fi scoase din corpul navei şi retrase, după cum o cerea situaţia.

Dacă îi întrebi, cei de la Autoritatea de Fereastră te asigură că, în prezent, sintaxa este pe deplin înţeleasă. Lucru adevărat, dar numai până la un anumit punct. După două secole de studiu, maşinile umane pot acum alcătui şi interpreta sintaxa cu un grad de eroare situat la un nivel acceptabil de scăzut. Având în vedere destinaţia dorită, ele pot asambla un şir de rune care să fie mereu acceptate de maşina proprie a ferestrei. In plus, ele pot garanta întotdeauna că direcţionarea dorită este aceea pe care o pune la dispoziţie maşina ferestrei respective.

Cu alte cuvinte, de obicei ajungi acolo unde ţi-ai propus.

Să luăm, de exemplu, un transfer simplu, de la punct la punct, cum ar fi traseul Hauraki. In acest caz, nu există nici un dezavantaj real în folosirea generatoarelor automate de sintaxă. Insă pentru traiectorii mai lungi – cele care pot presupune şase sau şapte tranziţii printre huburile de fereastră – maşinile îşi pierd precizia. Găsesc o soluţie, dar, de obicei, nu este cea optimă. Aici intervin creatorii de sintaxe. Oameni ca Suzy posedă capacitatea de înţelegere intuitivă a soluţiilor de sintaxă. Visează în rune. Când văd o scriere în cod prost întocmită, aceşti oameni o percep ca pe o durere de dinţi. Pentru ei constituie un afront.

Un creator bun de sintaxă poate reduce o rută cu câteva zile. Pentru o companie ca Ashanti Industrial, asta înseamnă ceva.

Eu însă nu eram creator de sintaxă. Îmi puteam da seama dacă ceva nu era în regulă cu plăcuţele, însă în rest, nu aveam de ales. Trebuia să cred că Suzy şi-a făcut treaba.

Ştiam totuşi că Suzy nu şi-ar bate joc de sine.

M-am răsucit şi am privit înapoi. Acum, după ce ajunsesem în spaţiu, planurile q se desfăşuraseră. Erau întinse în afara corpului navei pe braţe triple, fiecare de câte o sută de metri lungime, semănând cu braţele unei ancore. Am verificat ca ele să fie fixate ferm în poziţia complet deschis şi ca luminile care indicau starea de funcţionare să fie toate de culoare verde. Velatura intra în răspunderea lui Ray. El verificase alinierea planurilor q, de forma unor schiuri când i-am dat ordin să cerceteze nava şi să o pregătească pentru plecare. Nu a remarcat nici un semn clar că acestea nu mai erau perfect centrate dar, aşa cum ştiam din experienţă, descentrarea nu trebuia să fie mare

* ca să ne facă drumul spre casă mai neplăcut decât de obicei. Dar, după cum îi spusesem lui Ray, cui îi păsa? Blue Goose putea suporta turbu-lenta ce se crea în tunel. Era construită să reziste.

Am verificat din nou punctul de propulsie. In faţa noastră se gă seau doar trei nave.

M-am dus la tancurile de acceleraţie şi am verificat dacă Suzy şi Ray stăteau bine în ele. Tancul lui Ray fusese personalizat cam la aceeaş dată ca şi cel al lui Suzy. Era plin de imagini pe care Suzy le numea BFM: adică Binecuvântata Fecioară Maria. Aceasta era întotdeauna în costum spaţial, ducând în braţe un mic Iisus, tot în costum. Căştile lor erau de fapt halouri aurii, pictate cu aparate sub presiune. Pictura avea un aspect sărăcăcios, părea realizată în grabă. Am presupus că pentru acea „operă de artă” Ray nu plătise la fel de mult ca Suzy.

Repede, m-am dezbrăcat, rămânând doar în lenjerie. M-am întins în tancul meu, rămas nepictat, şi am tras capacul. Gelul de completare a început să umple spaţiul. După aproximativ douăzeci de secunde simţeam că mă cuprinde toropeala. Iar în momentul în care controlorul de trafic ne-a dat verde, dormeam dus.

Trecusem prin asta de o mie de ori. Nu mai exista teamă ori îngrijorare. Doar o uşoară undă de regret.

N-am văzut niciodată o fereastră. Mă consola gândul că puţini oameni văzuseră aşa ceva.

Martorii susţin că e o bucată mare de asteroid de culoare închisă, având forma unei chifle, cu diametrul de aproximativ doi kilometri.

Toată secţiunea mediană a fost extrasă, iar în partea interioară a inelului se află maşina de materie quixotică a ferestrei în sine. Se spune că maşina de materie q sclipeşte şi se mişcă tot timpul, precum măruntaiele şi angrenajele unui ceas foarte complicat. Dar sistemele de monitorizare ale Autorităţii de Fereastră nu depistează nici o mişcare.

Vorbim de o tehnologie străină nouă. Nu avem idee cum funcţionează şi nici măcar cine a produs-o. Dacă ne gândim mai bine, poate că e mai bine aşa.

E suficient să visezi, iar apoi să te trezeşti ca să descoperi că eşti altcineva.

— I ncearcă altă abordare, sugerează Greta. De data asta spune-i adevărul. Poate-l va accepta mai uşor decât crezi.

— Imposibil să-i spun adevărul.

Greta se reazemă cu un şold de perete, ţinându-şi în continuare mâna în buzunar.

— A tunci spune-i măcar jumătate de adevăr.

O deblocăm pe Suzy şi o scoatem din tancul de acceleraţie.

— Unde ne aflăm? întreabă ea. Apoi, către Greta: Tu cine eşti?

Mă întreb dacă nu cumva o parte din ultima noastră discuţie nu reuşit să treacă de memoria pe termen scurt a lui Suzy.

— Greta lucrează aici, îi spun.

— Ce înseamnă „aici”?

Îmi aduc aminte ce mi-a zis Greta.

— O staţie din sectorul Schedar.

— Dar nu acolo trebuia să ajungem, Thom.

Dau din cap.

— Ştiu. A fost o eroare. Una de direcţionare.

Dar Suzy clatină deja din cap.

— Nu a fost nimic greşit…

— Ştiu. Nu din vina ta. O ajut să îmbrace hainele de navă. Incă tremură, pentru că muşchii ei reacţionează astfel după timpul îndelungat petrecut în tanc. Sintaxa a fost bună.

— Şi atunci?

— Sistemul a greşit, nu tu.

— Sectorul Schedar… spune Suzy. Asta ne face să depăşim cu aproape zece zile planificarea, nu-i aşa?

Încerc să-mi amintesc ce mi-a spus Greta prima oară. Ar trebui să ştiu treaba asta pe de rost, numai că Suzy e expertul în itinerare, nu eu.

— Cam aşa ceva, spun eu.

Asta o face să clatine din cap.

— Atunci nu ne aflăm în sectorul Schedar.

Încerc să reacţionez ca şi cum aş fi plăcut surprins:

— Serios?

— Stau în tanc de prea multe zile, Thom. Ştiu sigur asta. O simt în care oscior. Aşadar, unde suntem?

Mă întorc încă o dată spre Greta. Nu-mi vine să cred că istoria se repetă.

— Termină cu asta, zic eu.

Greta face un pas spre Suzy.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns