De La Apenini La Anzi de Edmondo De Amicis

Sunt mai mulţi ani de atunci! Un băiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casă avută, ca să câştige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca să-şi scoată familia din datorii şi din sărăcia în care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră.Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată călătorie cu un asemenea scop şi care, mulţumită salariilor mari ce primesc acolo, se întorc după câţiva ani în ţară cu câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de sânge, când se despărţise de copiii săi, unul de optsprezece ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuşi cu bărbăţie şi plină de nădejde.

Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, văr cu soţul ei şi stabilit acolo de mult timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult şi se purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondenţă periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa scrisorile vărului bărbatului său, şi el le trimitea la Genova, adăugând şi el câteva rânduri din partea sa.
Câştigând optzeci de lire pe lună şi necheltuind nimic pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare trimestru o sumă frumuşică, sumă cu care el, om cinstit, plătea cu încetul datoriile mai urgente şi-şi redobândea astfel buna sa reputaţie. În acelaşi timp, el muncea, era mulţumit de felul cum îi mergeau treburile şi trăia cu nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa părea goală fără dânsa şi băiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist şi nu se putea obişnui culipsa ei.

Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o ştire. Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului italian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări, şi după trei luni primiră răspunsul de la consul că, deşi dăduse o înştiinţare prin jurnale, totuşi nu se înfăţişase nimeni, nici cel puţin ca să dea vreo desluşire. Şi nici nu se putea întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-şi înjosească familia, nu dăduse adevăratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecuseră multe luni tot fără nici o veste.

Tatăl şi fiii erau disperaţi. Mai cu seamă cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de făcut? La ce mijloc să alerge? Cel dintâi gând al tatălui fusese să plece şi el în America, pentru a-şi căuta nevasta. Dar cine era să muncească să întreţină pe copii? Nici băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci începea şi el să câştige câte ceva, familia avea nevoie de el.
Trăiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleaşi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tăcere.

Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât:
— Mă duc eu, în America, să o caut pe mama!
Tatăl clătină din cap cu întristare şi nu răspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputinţă. La treisprezece ani, singur să călătorească până în America, un drum de o lună de zile până să ajungă acolo? Băiatul însă, stărui iarăşi a doua zi, a treia şi aşa mereu, zi după zi, cu hotărâre şi cu judecată rece ca un om mare.
Zicea:
— Nu s-au mai dus si alţii si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o să ajung şi eu ca oricare altul? Sosind acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâţia italieni în America; n-o să se găsească doar vreunul, care să mă călăuzească? Şi îndată ce voi găsi pe vărul nostru, găsesc şi pe mama. Dacă n-aş găsi-o, m-aş duce la consul, ca să cerceteze despre familia argentiniană, şi, la orice întâmplare, acolo cine munceşte nu piere; o să muncesc şi eu ca ceilalţi, ca să-mi câştig cu ce să mă întorc în ţară.

În acest timp, izbuti încetul cu încetul, să înduplece pe tatăl său. Tatăl său îl preţuia, ştia că e copil cuminte, plin de râvnă şi că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt de a-şi regăsi mama, pe iubita lui mamă.
În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până în Republica Argentina.

Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi şi călătoria fu hotărâtă.
Îi umplură o traistă cu veşminte, îi dădură ceva de cheltuială, adresa vărului, şi într-o frumoasă seară de aprile îl îmbarcară.
— Copile! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat! Pleci cu o hotărâre sfântă. Dumnezeu o să te ajute!
Bietul Marco! Într-adevăr, el avea o inimă plină de bărbăţie şi se pregătise pentru cele mai grele încercări în acea călătorie; totuşi, când văzu că dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării şi necunoscut pe acel vapor înţesat de ţărani emigranţi, cu mica lui traistă drept toată avuţia, i se strânse inima. Două zile de-a rândul stătu nemişcat la prora corăbiei, mâncând mai nimic şi înecat în plâns.

Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, şi cel mai trist, cel care i se înfăţişa cu mai multă stăruinţă, era acela că poate să fi murit mama sa.Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele şi întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire şi-i şoptea la ureche:
— Mama ta a murit!
Atunci se deştepta, înăbuşind un ţipăt. Totuşi, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, şi zări oceanul Atlantic, prinse puţină inimă şi un pic de speranţă. Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simţământul singurătăţii în care se afla: toate acestea îi provocară o mâhnire şi mai adâncă.
Zilele treceau unele după altele: triste şi monotone; ele i se încurcau în minte, aşa cum se întâmplă bolnavilor. I se părea că e pe mare de un an, şi, cu toate acestea, în fiecare dimineaţă când se scula, era cuprins de o nouă mirare, văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, călătorind spre America. Frumoşii peşti zburători, care cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriaşi, roşii ca jăraticul şi ca sângele; acele fosforescenţe nocturne, care fac din Atlantic o mare lavă: nu-i păreau că sunt aievea, ci ca nişte minuni văzute în visuri.

Se iviră şi zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau şi se răsturnau, mărind zgomotul blestemelor şi al vaietelor de tot felul. Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. Erau însă şi zile frumoase, în care marea era liniştită şi gălbuie, dar de o căldură nesuferită şi de o plictiseală îngrozitoare! Ceasuri negre şi nesfârşite, în timpul cărora călătorii obosiţi, lungiţi şi nemişcaţi pe scânduri, păreau morţi cu toţii.

Călătoria nu se mai sfârşea: mare şi cer, cer şi mare; azi ca ieri şi mâine ca azi; mereu, totdeauna, veşnic. Marco rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemărginită, ameţit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn şi capul îi cădea pe umeri; atunci revedea iarăşi chipul acela necunoscut, care îl privea cu ompătimire şi-i şoptea la ureche: „Mama ta a murit!”
La glasul acela, Marco se deştepta tresărind, ca să-şi urme-ze visul cu ochii deschişi şi să privească orizontul neschimbat.

Călătoria ţinu douăzeci şi şapte de zile. Dar cele din urmă fură cele mai frumoase. Timpul era senin şi aerul răcoros, el se împrietenise cu un moşneag lombard, care mergea în America, la fiul său, plugar în ţinutul de lângă Rosario. Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse, şi bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr:
— Fii bărbat, băiete! O să găseşti pe mama ta sănătoasă şi fericită!
Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimţirile sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul ţăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranţi, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se şi vedea în strada în care locuia vărul său, îi găsea prăvălia şi alerga la dânsul, întrebându-l:
— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o uşă…
Şi aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simţământ de înduioşare nespusă, care îl făcea să scoată pe ascuns o mică iconiţă pe care o purta la gât şi încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa. Ajunseră, în sfârşit, la Buenos-Aires, a douăzeci şi şaptea zi de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când corabia îşi aruncă ancora în râul uriaş, La Plata, pe ţărmul căruia se întinde măreaţa capitală a republicii Argentina. Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca ameţit de bucurie şi de neastâmpăr. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă! Şi el se afla în America, în Lumea-nouă, avusese îndrăzneala să vină singur! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca nimica. I se păru că se visase zburând şi că se deşteptase aici.

Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o punguliţă din cele două în care îşi împărţise averea, ca să fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi rămâneau numai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum, când era în apropiere de mama sa?Se coborî cu traista în spinare, împreună cu alţi mulţi italieni, într-un vaporaş care-i duse până aproape de ţărm. Din vapor sări într-o luntre care purta numele „Andreea Doria”, debarcă la chei, îşi luă ziua bună de la bătrânul său prieten lombard şi apucă apoi cu paşi mari către oraş.

Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea şi-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada „Los Artes”. Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. Acesta se uită cu mirare la dânsul şi-l întrebă dacă ştie să citească. Marco răspunse că da.
— Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o cauţi.Băiatul mulţumi şi apucă înainte pe stradă.

Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârşită, dar îngustă având pe amândouă părţile case scunde şi albe, care păreau nişte căsuţe de ţară.
Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruţe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici şi colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripţiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre oraşe necunoscute. Din când în când, întorcându-şi privirea în dreapta şi în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau şi ele fără sfârşit, tot cu case mici şi albe, tot înţesate de lume şi de căruţe şi tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca orizontul mării. Oraşul i se părea fără sfârşit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: nişte nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.

Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.Mergea, mergea, iuţind mereu pasul. Ajungând la o răspântie citi şi rămase înmărmurit pe trotuar: era strada „Los Artes”. Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, şi îşi zise în sine: „Mamă, dragă mamă, e oare ade-vărat că o să te văd peste câteva minute?

Alergă înainte şi ajunse la o mică prăvălie de mărunţişuri. Era aceea. Se opri în pragul uşii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.
— Ce vrei, băiete, întrebă femeia spanioleşte.
— Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbuşit, prăvălia lui Francisco Merelli?
— Francisco Merelli a murit! răspunse femeia italieneşte.
Băiatului i se păru că-l loveşte cineva drept în piept.
— De când a murit?
— De mult, răspunse femeia, de mai multe luni… Treburile i-au mers rău şi a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, şi că a murit, sosind acolo. Prăvălia o ţin eu acuma.
Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:
— Merelli cunoştea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el ştia unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre… Trebuie să o găsesc pe mama!
— Bietul copil! răspunse femeia. Eu nu ştiu nimic, dar pot să întreb pe rândaşul din curte, el cunoştea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să ştie să-ţi dea vreo desluşire.Se duse în fundul prăvăliei şi chemă pe băiat, care veni îndată.
— Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ţi-aduci cumva aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la nişte localnici?
— La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii LosArtes.
— Îţi mulţumesc, doamnă! strigă Marco. Ştii să-mi spui numărul?… Daţi-i voie, să vină cu mine… Însoţeşte-mă, dacă poţi băiete, mai am ceva gologani.El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aştepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:
— Haidem! şi plecă înainte cu paşi repezi. Alergând aşa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe şi se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoţelul. Veni o domnişoară.
— Aici locuieşte familia Mequinez? Nu e aşa? întrebă băiatul cu nerăbdare.
— A stat aici! răspunse domnişoara, pronunţând italieneşte cu un accent spaniol. Acum locuim noi!
— Şi unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.
— A plecat la Cordova.
— Cordova! Unde e Cordova? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama?

Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei?
Domnişoara îl privi şi-i zise:
— Nu ştiu, drăguţule, poate să ştie tata, care i-a văzut când au plecat. Aşteaptă puţin!

Plecă repede şi se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.
Acesta se uită un moment la chipul drăgălaş al micului marinar genovez, cu părul bălai şi cu nasul drept, şi-l întrebă într-o italienească stricată.
— Mama ta e genoveză?
— Da! răspuse Marco.
— Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânşii. Ştiu sigur!
— Şi unde s-au dus?
— La Cordova, un oraş.
Băiatul suspină, apoi zise hotărât:
— Dacă e aşa, mă duc şi eu la Cordova.
— Sărăcuţule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poşte depărtare de aici.

Marco îngălbeni ca ceara şi fu silit să se sprijine de grilaj.
— Ia să mai chibzuim puţintel, zise domnul, mişcat de compătimire, şi-i deschise uşa, adăugând:
-Vino înăuntru puţin, să vedem ce e de făcut.
Îi dete un scaun şi-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate şi după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:
— Bani n-ai, nu e aşa?
— Mai am… ceva… foarte puţin, zise Marco.
Domnul se duse la o măsuţă, scrise o scrisoare, o pecetlui şi o dete băiatului, zicându-i:
— Uite, italienaşule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orăşel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găseşti foarte uşor, pentru că toţi îl cunosc ca pe un cal breaz. El îţi va procura mijloacele, ca să-ţi urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez şi prin urmare pe mama ta. Deocamdată ţine astea, băiete! Îi dete câteva lire.
Du-te cu Dumnezeu!

Băiatul îi mulţumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieşi cu traista sa şi luându-şi ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând oraşul cel mare şi plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit şi de disperat.După ce dormi noaptea într-o odăiţă de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, şi după ce îşi petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în faţa portului, ameţit la vederea atâtor vase, corăbii şi vaporaşe, se pomeni şi el îmbarcat pe o luntre cu pânze, ncărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici şi pârliţi de soare, şi plutind spre oraşul Rosario. Glasul lor şi scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufleţiră.

Călătoria ţinu trei zile şi patru nopţi, pricinuind micului călător uimire peste uimire.Trei zile şi patru nopţi pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, şi pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaş! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre nişte insule lungi, cuiburi de şerpi şi de tigri, înţesate cu portocali şi cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieşi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spaţiu de apă ce avea înfăţişarea unor lacuri mari şi liniştite; apoi iarăşi printre insule, canale şi boschete enorme, de o vegetaţie încântătoare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns