Dama de pică de Aleksandr Pușkin

Dama de pică

Înseamnă duşmănie ascunsă.

Cea mai nouă carte pentru ghicit.

1

Iar pe vreme urâtă

Deseori

S-adunau;

Tot mizau

— Fie-le cu iertare!… —

De la cincizeci la o sută,

Lucru mare!

Berechet câştigau

Şi întruna cu creta notau.

Şi aşa, pe vreme urâtă,

Ispravă mare făceau.

 

Într-o seară, la ofiţerul Narumov din garda călare era joc de cărţi. Noaptea lungă de iarnă se scursese pe nesimţite; la cinci dimineaţa, jucătorii se aşezară să mănânce. Cei care câştigaseră mâncau cu poftă; ceilalţi şedeau cu gândul aiurea, în faţa farfuriilor goale. Dar se servi şampanie, convorbirea se învioră şi toţi luară parte la ea.

— Tu ce-ai făcut, Surin? întrebă gazda.

— Am pierdut, ca de obicei. Trebuie să mărturisesc că n-am noroc… Joc mirandole, nu mă înfierbânt, nimic nu mă face să-mi pierd capul, şi totuşi nu reuşesc să câştig!

— Şi nu te-a ispitit niciodată? N-ai pontat niciodată pe cartea câştigătoare?… Ai o voinţă uimitoare.

— Ce să mai spun de Hermann! vorbi unul din oaspeţi, arătând spre un tânăr genist. N-a luat cărţile în mână de când e, n-a tras niciodată vreun parol, şi cu toate astea stă cu noi până la ora cinci dimineaţa şi se uită cum jucăm!

— Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nu-s în stare să sacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos.

— Hermann e neamţ şi e chibzuit, asta e! observă Tomski. Dar dacă pentru mine există un om de neînţeles, apoi e bunica mea, contesa Ana Fedotovna.

— Cum?! Ce?! strigară oaspeţii.

Tomski urmă:

— Nu pot pricepe cum se face că bunica mea nu pontează niciodată!

— Dar, spuse Narumov, de ce vă miră că o bătrână de optzeci de ani nu pontează?

— Va să zică, dumneavoastră nu ştiţi nimic despre ea?

— Nu, într-adevăr, nu ştim nimic!

— O, atunci ascultaţi!… Trebuie să ştiţi că acum vreo şaizeci de ani, bunica mea a fost la Paris şi se bucura de mare succes. Lumea alerga să vadă la Venus moscovite! Richelieu îi făcea curte, şi bunica susţine că el era gata-gata să se împuşte din pricina neînduplecării ei.

Pe vremea aceea, doamnele jucau faraon. Jucând o dată la curte cu ducele de Orleans, bunica a pierdut o sumă foarte importantă pe cuvânt de onoare. Cum ajunse acasă, în timp ce-şi dezlipea aluniţele şi-şi desfăcea crinolina, îl anunţă pe bunic că a pierdut la cărţi şi-i porunci să achite datoria.

După câte mi-aduc aminte, răposatul meu bunic era un fel de administrator al bunicii. Se temea de ea ca de foc; totuşi, când auzi de pierderea aceea îngrozitoare îşi ieşi din fire, aduse catastifele cu socoteli şi-i dovedi că în şase luni cheltuiseră o jumătate de milion, că la Paris nu au nici satul de lângă Moscova, nici pe cel de lângă Saratov; şi refuză categoric să plătească datoria. Bunica îi trase o palmă şi se culcă singură, în semn că se supărase pe el.

În ziua următoare porunci să fie chemat soţul, nădăjduind că pedeapsa conjugală aplicată îşi va fi făcut efectul; dar îl găsi la fel de neînduplecat. Pentru prima oară în viaţă ajunsese să aibă cu el discuţii şi explicaţii; voia să-l ruşineze, catadicsind să-l lămurească că o datorie nu se amestecă cu alta, şi că un prinţ nu-i totuna cu un căruţaş. Degeaba însă, bunicul nu-i mai dădea ascultare. Nu, şi gata! Şi bunica nu ştia ce să mai facă.

Cunoştea îndeaproape un om remarcabil. De bună seamă că aţi auzit despre contele de Saint-Germain{1}, despre care se povestesc atâtea lucruri uimitoare. Ştiţi, cred, că el se dădea drept jidovul rătăcitor, drept cel care găsise elixirul vieţii, piatra filozofală şi altele. Lumea râdea de el ca de un şarlatan, iar Casanova, în Memoriile lui, spunea că e spion. Cu tot misterul care-l înconjura, Saint-Germain avea o înfăţişare onorabilă şi era foarte : simpatic în societate. Bunică-mea îl mai iubeşte şi astăzi şi se supără dacă i se vorbeşte de el nerespectuos. Ea ştia că Saint-Germain dispune de sume mari de bani. Se hotărî să recurgă la el. Îi scrise un bileţel, rugându-l să vină la ea numaidecât.

Ciudatul bătrân veni îndată şi o găsi foarte nenorocită. Ea îi descrise în cele mai negre culori barbaria soţului şi îi spuse că-şi pune întreaga speranţă în amabilitatea şi prietenia lui. Saint-Germain rămase pe gânduri.

— Aş putea să vă pun la dispoziţie această sumă, însă ştiu că nu vă veţi găsi liniştea până când nu mi-o veţi înapoia, iar eu n-aş vrea să vă fac alte griji. Există un mijloc: vă puteţi recâştiga banii.

— Dar, dragul meu conte, zise bunica, vă spun doar că nu mai avem bani deloc.

— Pentru asta nu e nevoie de bani, îi răspunse Saint-Germain. Binevoiţi să-mi daţi ascultare.

Apoi îi dezvălui o taină pentru care oricare din noi ar da foarte mult…

Tinerii jucători deveniră şi mai atenţi. Tomski îşi aprinse pipa, trase fum şi urmă: — În aceeaşi seară, bunica se înfăţişă la Versailles, au jeu de la reine{2}. Ducele de Orléans ţinea banca; bunica se scuză că nu a adus datoria, invocând drept justificare o mică istorioară, şi începu să ponteze contra lui. Alese trei cărţi şi le puse una după alta; toate trei câştigară de la primul tur, şi bunica scăpă de toată datoria.

— O întâmplare! spuse unul din oaspeţi.

— Basme! adăugă Hermann.

— Poate că au fost cărţile măsluite? interveni un al treilea.

— Nu cred, răspunse grav Tomski.

— Cum se poate?! răspunse Narumov. Bunica ta ghiceşte trei cărţi la rând şi tu încă n-ai învăţat de la ea cabalistica asta?

— Pe dracu, răspunse Tomski. A avut patru fii, printre care şi tatăl meu. Toţi patru erau jucători pătimaşi şi ea nu şi-a dezvăluit taina nici unuia, deşi nu le-ar fi stricat, după cum nu mi-ar fi stricat nici mie! Dar iată ce mi-a povestit unchiul meu, contele Ivan Ilici, dându-şi cuvântul de onoare că e adevărat. Răposatul Ceapliţki, care a murit în mizerie după ce şi-a tocat milioanele, pierduse o dată, în tinereţe, vreo trei sute de mii, jucând cu Zorici, după câte mi-aduc aminte. Era disperat. Bunicii mele, care de altfel judeca foarte aspru poznele tinerilor, i se făcu milă de Ceapliţki. Îi dădu trei cărţi, spunându-i să le pună una după alta, şi-i ceru cuvântul de onoare că după aceea nu va mai juca niciodată. Ceapliţki se duse la învingătorul său şi se aşeză la joc. Miză pe prima carte cincizeci de mii şi câştigă; dublă miza în joc, mai repetă o dată şi se achită de datorie, ba mai rămase şi în câştig… Ei, dar e timpul să ne culcăm; e şase fără un sfert.

Într-adevăr, se lumina de ziuă. Tinerii îşi goliră paharele şi plecară pe la casele lor.

 

II

 

— Il paraît que monsieur est decidément pour les suivantes.

— Que voulez-vous, madame? Elles sont plus fraîches!{3}

Conversaţie de salon

 

Bătrâna contesă*** stătea în camera de toaletă, în faţa oglinzii. Era înconjurată de trei fete. Una din ele ţinea un borcănel cu farduri, alta o cutie cu ace de cap, a treia o scufie înaltă, cu panglici roşii ca focul. Contesa nu mai avea nici o veleitate de frumuseţe, care de altfel se ofilise de mult, însă îşi păstrase toate obiceiurile din tinereţe, respectând cu stricteţe moda celui de al optulea deceniu şi îmbrăcându-se tot atât de încet şi de tacticos ca şi cu şaizeci de ani în urmă.

La fereastră, lângă gherghef, stătea o domnişoară, pupila contesei.

— Bună ziua, grand’maman{4}, spuse intrând un tânăr ofiţer. Bonjour, mademoiselle Lise{5}. Grand’maman, vin la dumneata cu o rugăminte.

— Despre ce e vorba, Paul?

— Îngăduie-mi să-ţi prezint pe unul din prietenii mei şi să-l aduc vineri la balul pe care îl dai.

— Adu-mi-l de-a dreptul la bal. Cu ocazia asta, mi-l şi prezinţi. Ai fost ieri la ***?

— Bineînţeles! A fost foarte plăcut; am dansat până la cinci dimineaţa. Eleţkaia era încântătoare!

— O, dragul meu! Ce-ai găsit la ea? S-o fi văzut pe bunica ei, prinţesa Daria Petrovna!… Fiindcă veni vorba, o fi îmbătrânit mult?

— Dacă a îmbătrânit? răspunse Tomski distrat. A murit acum vreo şapte ani…

Domnişoara îşi ridică privirea şi-i făcu un semn. Tomski îşi aminti că bătrânei contese i se ascundea moartea celor de-o vârstă cu ea şi îşi muşcă buzele. Dar contesa primi vestea cu multă indiferenţă, deşi pentru ea era ceva nou.

— A murit şi eu nici n-am ştiut. Am fost făcute în acelaşi timp doamne de onoare; când ne-am prezentat, împărăteasa…

Şi contesa îi povesti nepotului pentru a suta oară întâmplarea.

— Ei, Paul, spuse ea apoi. Acum ajută-mi să mă ridic. Lizanka, unde mi-e tabachera?

Şi contesa trecu împreună cu fetele după paravan, pentru a-şi termina toaleta. Tomski rămase cu domnişoara.

— Pe cine voiţi să prezentaţi? întrebă încet Lizaveta Ivanovna.

— Pe Narumov. Îl cunoaşteţi?

— Nu. E militar sau civil?

— Militar.

— Genist?

— Nu, cavalerist. Dar de ce-aţi crezut că e genist?

Domnişoara râse şi nu răspunse nimic.

— Paul, strigă contesa de după paravan. Trimite-mi un roman nou, însă te rog să nu fie din cele moderne.

— Cum asta, grand’maman?!

— Vreau să spun, un roman în care eroul să nu-şi sugrume nici tatăl, nici mama, şi în care să nu fie vorba de cadavre de înecaţi. Mi-e grozav de frică de înecaţi.

— Astfel de romane nu există în ziua de azi. Vrei poate unul rusesc?

— Există romane ruseşti?… Trimite-mi, dragă, trimite-mi!

— Iartă-mă, grand’maman, mă grăbesc… Iertaţi-mă, Lizaveta Ivanovna! Dar de ce-aţi crezut că Narumov e genist?

Şi Tomski ieşi din camera de toaletă.

Lizaveta Ivanovna rămase singură. Lăsă deoparte broderia şi începu să se uite pe fereastră. Îndată, pe cealaltă parte a străzii, de după colţ, se ivi un tânăr ofiţer. Obrajii fetei se îmbujorară. Se apucă din nou de lucru, plecându-şi capul până aproape de canava. În timpul acesta intră contesa, care sfârşise cu îmbrăcatul.

— Lizanka, porunceşte să pună caii la trăsură. Mergem să ne plimbăm.

Lizanka se ridică de la gherghef şi începu să-şi strângă lucrul.

— Ce e, măicuţă?! Ori eşti surdă?! strigă contesa. Spune să pună mai repede caii la trăsură.

— Îndată! răspunse încet domnişoara. Şi dădu fuga în antreu.

În cameră intră un servitor, aducând cărţile trimise contesei de prinţul Pavel Alexandrovici.

— Bine! Mulţumeşte-i, spuse contesa. Lizanka, Lizanka! Unde fugi?!

— Să mă îmbrac.

— Ai timp, măicuţă! Stai aici! Deschide primul volum. Citeşte tare…

Fata luă o carte şi-i citi câteva rânduri.

— Mai tare! Ce-i cu tine, fată dragă?! Ţi-ai pierdut glasul?!… Aşteaptă! Adu-mi scăunelul; mai aproape… Aşa!

Lizaveta Ivanovna îi mai citi două pagini. Contesa căscă.

— Lasă cartea! Ce prostii! Trimite-o înapoi prinţului Pavel şi spune-i că-i mulţumesc… Dar cu trăsura ce s-aude?

— Trăsura e gata, răspunse Lizaveta Ivanovna, aruncând o privire în stradă.

— Cum, şi nu eşti încă îmbrăcată? Totdeauna trebuie să te aştept! E enervant, drăguţo!

Liza dădu fuga în camera ei. Nu trecură nici două minute şi contesa începu să sune cât o ţineau puterile. Pe una din uşi intrară, în goană, cele trei fete, iar pe cealaltă, lacheul.

— De ce nu veniţi când vă chem? rosti supărată contesa. Spuneţi-i Lizavetei Ivanovna că o aştept.

Lizaveta Ivanovna intră îmbrăcată cu pardesiu şi cu pălărioară pe cap.

— În sfârşit! spuse contesa. Cum te-ai gătit! Pentru ce?… Pe cine vrei să cucereşti?… Cum e vremea? Mi se pare că e vânt.

— Nicidecum, luminăţia-voastră! Vremea e liniştită, răspunse lacheul.

— Întotdeauna vorbiţi aiurea! Deschideţi fereastra! N-am spus eu? E vânt! Şi încă ce vânt rece! Să deshame! Lizanka, nu mai mergem. N-aveai de ce să te găteşti.

„Asta mi-i viaţa”, gândi Lizaveta Ivanovna.

Într-adevăr, Lizaveta Ivanovna era o fiinţă foarte nenorocită. Amară e pâinea la străin şi grele sunt treptele scării altuia, a spus Dante, şi cine, dacă nu sărmana pupilă a bătrânei contese, putea cunoaşte mai bine amărăciunea de a fi la cheremul altuia? De bună seamă contesa *** nu era rea la suflet, dar, ca orice femeie răsfăţată, era despotică, era zgârcită şi de un egoism rece, ca toţi oamenii bătrâni care au iubit în zilele lor şi sunt străini de cele de azi. Lua parte la toate zaiafeturile înaltei societăţi, se târa pe la baluri, unde se aşeza într-un colţ, sulemenită şi îmbrăcată după moda veche, ca un ornament grotesc şi nelipsit al sălii de bal; parcă supunându-se unui ritual, oaspeţii se apropiau cu plecăciuni adânci, iar după aceea nimeni nu se mai ocupa de ea.

Primea la ea acasă tot oraşul, respecta o etichetă strictă şi nu recunoştea la chip pe nimeni. Numeroasa servitorime, îmbuibată şi încărunţită în antreuri şi în camerele slujnicelor, făcea ce o tăia capul şi o fura care mai de care pe. această bătrână cu un picior în groapă.

Lizaveta Ivanovna era martira casei. Ea turna ceaiul şi primea observaţii pentfu zahărul consumat în plus; citea romane cu glas tare şi era vinovată de toate greşelile autorului; o însoţea pe contesă la plimbare şi era răspunzătoare de starea timpului şi a caldarâmului. Avea fixată o leafă, care nu i se plătea niciodată în întregime; asta n-o împiedica pe contesă să-i pretindă să fie îmbrăcată la fel cu toată lumea, mai bine zis ca foarte puţini. În lume, juca rolul cel mai şters. Toţi o cunoşteau, dar nimeni nu o observa; la baluri nu dansa decât atunci când nu era cine să facă vis-à-vis-ul, iar doamnele o luau de braţ ori de câte ori trebuiau să se ducă la toaletă să-şi aranjeze câte ceva la găteli. Era mândră, suferea mult din cauza situaţiei ei şi se uita împrejur, aşteptându-l plină de nerăbdare pe acela care avea s-o izbăvească; dar tinerii, calculaţi în înfumurarea lor fluşturatică, nu o socoteau demnă de atenţia lor, cu toate că era de o sută de ori mai drăguţă decât candidatele la măritiş îngâmfate şi reci, în jurul cărora roiau. De câte ori nu părăsea încetişor salonul luxos şi plictisitor şi se ducea să plângă în cămăruţa-i sărăcăcioasă, unde se aflau nişte paravane tapetate, un scrin, o oglinjoară şi un pat vopsit, şi unde ardea slab o lumânare de seu într-un sfeşnic de aramă!

O dată — asta s-a întâmplat la două zile după seara descrisă la începutul acestei povestiri şi cu o săptămână înaintea scenei la care ne-am oprit — o dată, Lizaveta Ivanovna, aşezată la fereastră cu ghergheful şi privind din întâmplare pe stradă, zări un tânăr genist stând nemişcat, cu ochii ţintă la fereastra ei. Ea lăsă capul în jos şi-şi văzu mai departe de lucru; când se uită iar în stradă, peste cinci minute, tânărul ofiţer se găsea în acelaşi loc.

Neavând obiceiul să cocheteze cu ofiţerii care treceau pe stradă, ea nu se mai uită pe fereastră şi cusu aproape două ore, fără să-şi ridice capul. Se servi prânzul. Ea se ridică, începu să-şi strângă ghergheful şi, uitându-se iar pe stradă, din întâmplare, îl văzu din nou pe ofiţer. Lucrul i se păru destul de ciudat. După masă veni iar la fereastră, stăpânită de nelinişte, dar ofiţerul nu mai era acolo — şi ea îl uită…

Cam la două zile după aceea, când ieşi cu contesa să se plimbe cu trăsura, îl văzu din nou. Era chiar lângă intrare şi-şi ascundea faţa în gulerul de biber. Pe sub chipiu nu i se vedeau decât ochii negri, scânteietori. Lizaveta Ivanovna se sperie, fără să ştie de ce, şi cuprinsă de o tulburare nelămurită se urcă în trăsură.

Cum se înapoie acasă, alergă la fereastră şi văzu că ofiţerul se afla în acelaşi loc, cu ochii aţintiţi asupra ei; ea se îndepărtă, chinuită de curiozitate şi tulburată de un sentiment cu totul nou.

De atunci, n-a trecut nici o zi fără ca tânărul să nu apară la o anumită oră sub ferestrele casei lor. Între el şi ea se stabiliră un fel de raporturi fără grai. Cum se aşeza la locul ei, la lucru, îi simţea apropierea; îşi ridica ochii şi se uita la el tot mai lung şi mai lung în fiece zi. Tânărul părea a-i fi recunoscător pentru asta. Ori de câte ori li se întâlneau privirile, ochii ei ageri, tinereşti, deosebeau o roşeaţă vie care-i acoperea obrajii palizi. Peste o săptămână ea îi zâmbi…

Când Tomski îi ceruse permisiunea contesei de a i-l prezenta pe prietenul său, inima bietei fete prinse să bată cu putere. Dar aflând că Narumov nu era genist, ci din garda călare, îi păru rău că, prin întrebarea-i îndrăzneaţă, îşi trădase taina faţă de uşuraticul Tomski.

Hermann era fiul unui neamţ rusificat, care îi lăsase un mic capital. Fiind ferm convins de necesitatea de a-şi consolida independenţa, el nu se atingea nici măcar de dobânzi, şi trăia numai din soldă, nepermiţându-şi nici cea mai mică distracţie. În general, era ascuns şi ambiţios, şi camarazii lui aveau rar prilejul să-şi bată joc de exageratul lui spirit de economie. Avea pasiuni puternice şi o imaginaţie înflăcărată, dar tăria lui de caracter îl salvase de obişnuitele rătăciri ale tinereţii. Astfel, de pildă, având o fire de jucător, nu lua niciodată cărţile în mână, întrucât socotea că situaţia lui materială nu-i permitea (cum spunea el) să sacrifice strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos, ceea ce nu-l împiedica să-şi petreacă nopţi întregi la mesele de joc, urmărind cu patimă întorsăturile variate ale jocului.

Povestea cu cele trei cărţi avu o puternică înrâurire asupra închipuirii lui şi nu-i mai ieşi din cap toată noaptea. „Ce-ar fi, gândea el a doua zi seara, hoinărind prin Petersburg, ce-ar fi dacă bătrâna contesă mi-ar încredinţa taina, sau dacă mi-ar spune care sunt cele trei cărţi sigure! De ce nu mi-aş încerca norocul? Să-i fiu prezentat, să-i câştig încrederea — fie chiar de-ar trebui să-i devin amant — dar toate astea cer timp, iar ea are optzeci şi şapte de ani, poate să moară peste o săptămână sau chiar peste două zile!… Şi-apoi toată povestea asta… O poţi crede oare?… Nu! Chibzuiala, cumpătarea şi dragostea de muncă, iată cele trei cărţi sigure ale mele, iată ce-mi va întrei, va înmulţi de şapte ori capitalul şi îmi va aduce liniştea şi independenţa!”

În timp ce gândea aşa, se trezi pe una din principalele străzi ale Petersburgului, în faţa unei case, cu arhitectură veche. Strada era plină de echipaje, şi trăsurile soseau una după alta în faţa intrării luminate. Din ele coborau când piciorul zvelt al vreunei tinere frumuseţi, când botforul zăngănitor sau ciorapul vărgat şi pantoful diplomatic. Pe lângă portarul impozant se perindau şu-bele şi pelerinele. Hermann se opri.

— A cui e casa asta? întrebă el pe gardianul din colţ.

— A contesei *** îi răspunse gardianul.

Hermann tresări. Uimitoarea poveste îi reveni în minte. Începu să se învârtească în jurul casei, gândindu-se la stăpână şi la darul ei miraculos. Se întoarse târziu în modestu-i colţişor; nu putu să adoarmă mult timp şi, când somnul îl cuprinse, i se arătară cărţile de joc, masa verde, teancul de bancnote şi mormane de cervoneţi.

Părea că pune carte după carte, dubla hotărât miza şi câştiga întruna; aduna grămezi de aur şi vâra bancnotele în buzunar. Se trezi târziu şi oftă, văzând că-şi pierduse fantastica bogăţie; plecă să cutreiere din nou oraşul şi se pomeni din nou în faţa casei contesei. Parcă îl atrăgea într-acolo o putere misterioasă. Se opri şi începu să se uite la ferestre. La una din ferestre, văzu un cap încadrat de un păr negru, aplecat, poate, asupra vreunei cărţi sau asupra lucrului de mână. Căpşorul se ridică. Hermann văzu o feţişoară proaspătă şi nişte ochi negri. Clipa asta îi hotărî soarta.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns