Cufărul zburător de Hans Christian Andersen

Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui şi pe lângă asta şi o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-şi întrebuinţa altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-su a moştenit toată averea şi când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viaţă de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede şi nu i-au mai rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ţi bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj să-şi facă şi de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Acuma, să vedeţi, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Aşa a făcut şi feciorul de negustor; l-a încuiat şi îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe şi mai departe. Când fundul cufărului scârţâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăţi şi să trebuiască să facă o tumbă cumplită şi asta nu-i prea plăcea. Şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure şi a intrat în oraş. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca şi el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el aşa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

– Ascultă, doică turcească, a întrebat-o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre aşa de înalte?

– Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S-a prorocit că are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit şi de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de faţă sultanul şi sultana.

– Bine, mulţumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperişul palatului şi s-a strecurat la prinţesă pe fereastră.

Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri şi a sărutat-o. Ea s-a trezit şi s-a speriat, dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor şi a venit prin văzduh la dânsa şi ea a fost foarte măgulită. Pe urmă au stat împreună de vorbă şi el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca nişte zâne ale apei şi i-a spus că fruntea ei e un palat de gheaţă cu încăperi frumoase şi tablouri şi i-a mai spus de barza care aduce copii mititei şi drăgălaşi.

Frumoase lucruri spunea! Şi pe urmă i-a cerut prinţesei mâna şi ea îndată a spus da!

– Să vii sâmbătă seara, a zis ea; sâmbătă seara, sultanul şi sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai şi învaţă bine o poveste frumoasă, pentru că tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama vrea să audă poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.

– Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el şi a plecat, dar înainte de plecare prinţesa i-a dat o sabie împodobită cu bani de aur şi de asta avea el nevoie.

Şi-a luat zborul, şi-a cumpărat un halat şi după aceea s-a dus în pădure şi acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata şi nu era chiar aşa de uşor.

Sâmbătă seara povestea era gata. Sultanul, sultana şi toată curtea erau la ceai la prinţesă. Toţi l-au întâmpinat cu prietenie.

– Nu vrei să ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care să fie cu tâlc.

– Dar să fie şi cu haz, a zis sultanul.

– Da, da! a răspuns el. Ascultaţi: era odată un mănunchi de chibrituri şi chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindcă se trăgeau dintr-un brad bătrân şi înalt, din care fiecare din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masă între o scăpărătoare veche şi o tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi povesteau tigăii:

„Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde. Dimineaţa şi seara beam ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, şi păsările ne spuneau poveşti. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii şi mestecenii şi ceilalţi copaci numai vara erau îmbrăcaţi şi iarna erau goi, pe când familia noastră avea mijloace să se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iată că într-o bună zi a venit un tăietor de lemne şi familia noastră s-a împrăştiat în toate părţile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să facă şi înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns să stăm la bucătărie.”

„Soarta mea s-a desfăşurat altfel, a spus tigaia de fier lângă care şedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulţime de ori curăţită şi încălzită; eu fac treabă cu temei şi sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să şed după masă la locul meu, curată şi frecată, şi să schimb vorbe înţelepte cu tovarăşele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stăm mereu în casă. Numai coşniţa ne aduce noutăţi şi trebuie să spun că vorbeşte cu prea multă îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat aşa de tare de ceea ce vorbea coşniţa, că a căzut de la locul ei şi s-a spart; era o femeie aşezată şi cu păreri sănătoase, asta pot să v-o spun.”

„Mai taci acuma, că ai vorbit destul”, i-a tăiat vorba scăpărătoarea şi a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate părţile. „Mai bine să ne veselim oleacă.”

„Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun”, au spus chibriturile.

„Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care s-a întâmplat oricui; aşa fiecare are să înţeleagă mai repede despre ce-i vorba şi are să se bucure. Mi-am petrecut tinereţea pe marginea mării, într-o familie liniştită…”

„Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranţă că povestea are să ne placă.”

„În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele măturate şi spălate şi la fiecare două săptămâni se puneau perdele curate.”

„Ce frumos povesteşti, spuse mătura. Se vede imediat că povesteşte o femeie, e ceva delicat şi fin…” „Da, da, se vede asta!”, a spus căldarea de apă şi de plăcere a sărit în sus şi apa a curs pe jos pleoscăind. Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost tot aşa de frumos ca şi la început.

Farfuriile au zăngănit de bucurie şi mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcă ştia că asta are să-i necăjească pe ceilalţi.

„Dacă o încununez, mâine mă încununează şi ea pe mine”, s-a gândit mătura.

„Mie mi-a venit poftă să dansez.”, a spus vătraiul şi a început să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într-un colţ a plesnit când a văzut.

„Ei, mă încununaţi şi pe mine?”, a întrebat vătraiul.

Şi l-au încununat şi pe el.

„Neam prost!”, şi-au spus în gând chibriturile.

Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit şi nu poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.

„Dacă samovarul nu vrea să cânte, spuse ea, n-are decât să nu cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie şi ştie ea să cânte. E drept că n-a învăţat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea.”

„Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta, a zis ceainicul de tablă (cânta şi el şi era văr bun cu samovarul) cred că nu-i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună coşniţa dacă am sau n-am dreptate!”

„Sunt foarte supărată, zise coşniţa, sunt cum nu se poate de supărată pe voi toţi. Aşa înţelegeţi voi să vă petreceţi seara? N-ar fi mai înţelept lucru să facem puţină ordine? Să stea fiecare la locul lui şi eu am să vă arăt ce să faceţi. Aveţi să vedeţi ce frumos are să fie!”

„Să facem cât mai multă zarvă!”, au spus cu toţii.

În clipa aceea a intrat bucătăreasa şi toţi au amuţit şi nu s-au mai mişcat. Dar nu era oală care să nu ştie ce e în stare să facă şi cât e de nobilă. Fiecare se gândea: „Hei, dac-aş fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!”

Bucătăreasa a luat chibriturile şi a făcut focul. Cum s-au mai aprins toate şi cum au mai ars! Şi se gândeau:

„Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de preţ decât toate celelalte. Uite cum strălucim şi ce lumină dăm!”

Dar repede-repede au ars şi n-a mai rămas nimic din ele.

– Frumoasă poveste, a spus sultana. Parcă aş fi fost şi eu în bucătărie cu chibriturile. Da, acuma poţi s-o iei pe fiica noastră de soţie.

– Da, da! a spus sultanul, luni te-nsori cu fiica noastră. Îl tutuiau acum, fiindcă curând avea să facă parte din familie.

Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminaţie în tot oraşul. S-au împărţit pesmeţi şi covrigi şi copiii pe stradă şuierau din degete şi era minunat de frumos.

„Trebuie să fac şi eu ceva”, s-a gândit feciorul de negustor şi a cumpărat rachete, pocnitori şi artificii, le-a pus cu el în cufăr şi şi-a luat zborul.

Era o zarvă cumplită! Toţi turcii ţopăiau şi jucau de le săreau papucii până peste cap; asemenea minunăţie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră niciodată. Acuma vedeau şi ei că într-adevăr dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.

Feciorul de negustor s-a întors cu cufărul în pădure şi pe urmă ce şi-a spus el: „Hai să mă duc prin oraş, să văd ce spune lumea”. Nu-i de mirare deloc că era curios să afle. Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui, dar tuturor li se păruse frumos ce văzuseră.

– Am văzut pe dumnezeul turcilor, zicea unul, ochii îi străluceau ca nişte stele şi barba lui e ca o spumă.

– Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc, zicea altul. Şi pe pulpanele mantiei şedeau îngeri. Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea să fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar în pădure, ca să se bage în cufăr, dar când a ajuns în pădure, ia cufărul de unde nu-i! Cufărul arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii şi nu mai rămăsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să zboare şi nu se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a aşteptat pe acoperiş toată ziua. L-o mai fi aşteptând şi acuma, dar el cutreieră lumea şi spune poveşti; poveştile lui însă nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns