Crus, Hep şi peştişorul de Aur de Emilia Plugaru

Crus e un ursuleţ veşnic mormăit, veşnic supărat şi nemulţumit.

– Morrr, morrr, morrr, mormăie Crus de dimineaţă până-n seară. O să plec departe, departe… E atât de urât aici… Barem dacă aş găsi un lac pe malul căruia să stau şi să pescuiesc. Câtă plictiseală… Uf…

– Crus, îl întreabă într-o zi Hep, un iepuraş vesel şi năstruşnic, ai vrea să cunoşti un peştişor de aur, ca acela din poveste?

– Care poveste? Ce fel de peşte? Nu ştiu nici o poveste. Lasă-mă-n pace!

– Cum? Nu ai citit povestea Peştişorului de Aur? Crus, ai pierdut foarte mult. Dă-mi voie să ţi-o citesc.

– Hep, dacă nu mă laşi în pace, se enervează Crus, îţi zvânt o mamă de bătaie şi te fac să uiţi de scornelile tale pentru totdeauna!

– Crus, nu se dă bătut Hep, ascultă povestea! Acea cu Peştişorul de Aur. După ce o vei auzi, vei dori numaidecât să faci cunoştinţă cu un asemenea peşte.

– Zău că te bat, îşi strânge ameninţător lăbuţele Crus.

Dar Hep ştie, ursuleţul nu e bătăuş, e doar morocănos.

– Crus, insistă iepuraşul, ascultă povestea! Precis că o să-ţi placă. Trebuie să-ţi placă.

– Văd că nu pot să scap de tine cu binişorul… Fie, se linişteşte Crus. Îmi citeşti povestea. Dar cu o condiţie.

– Ce condiţie?

– Îmi culegi un coşuleţ… Ba nu… Două. Unul cu mure, celălalt cu căpşuni. Şi în timp ce eu mă ospătez, poftim, citeşte-mi orice. De acord?

Treaba e că iepuraşul e un cititor pasionat.

– De acord, Crus! se bucură iepuraşul şi aleargă să culeagă căpşuni.

– Ei? Întreabă Hep după ce termină de citit. Ţi-a plăcut?

– Ce? Ah, da! Povestea. Cum să-ţi spun? În locul moşului, aş fi înfulecat peştele chiar din prima clipă.

– Ce vorbeşti, Hep? E oribil ce zici! Nu se poate! Peştişorul de Aur nu era unul obişnuit! Era fermecat!

– Nu-mi pasă! Îmi plac peştii de tot felul. Eh, oftează Crus. Voi pleca din pădurea asta. Pentru totdeauna.

– De ce, Crus?

– O pădure în care nu există un lac sau măcar un heleşteu doldora de peşti nu e un loc potrivit pentru mine.

– Crus, şopteşte Hep, ce zici dacă îţi spun că în pădurea noastră există un asemenea lac? Unul nemaipomenit de frumos?

– Nu te cred. Am cutreierat pădurea-n lung şi-n lat. În cruciş şi-n curmeziş. Nu am văzut nimic.

– Îţi zic, există un lac. Doar că drumul spre el e pe sub pământ. Priveşte! şi Hep dă la o parte câteva tufişuri

– Vezi? Aceasta e intrarea. La celălalt capăt e lacul. Vrei să-l cunoşti?

– Dacă nu mă minţi, da!

– Atunci intră, Crus. Traversează drumul şi o să te convingi că îţi zic adevărul. Vei vedea lucruri pe care nici în vis nu le-ai visat. Te duci, Crus?

– Mă duc. Vii şi tu?

– Mai târziu. Am ceva treburi pe aici, zice iepuraşul şi aleargă. Crus, se întoarce Hep, nu spune nimănui despre drumul de sub pământ. E o taină. Doar cei care iubesc frumosul au dreptul să o cunoască. Bine, Crus?

– Stai liniştit. Îmi ţin gura… Fă ce ai de făcut. Mă descurc. Hai, pleacă!

– Plec, Crus! Şi iepuraşul aleargă cântând, căci aşa e firea lui, mereu veselă şi bine dispusă.

În timpul ăsta ursuleţul îşi umple iute o căldăruşă cu râme, îşi ia undiţa şi porneşte la drum. Drumul de sub pământ e pavat cu muşchi. Pereţii tunelului sunt luminaţi de nişte beculeţe sub formă de peşti. La distanţe egale pentru călătorii care obosesc sunt plasate buturugi de stejar. Crus nu oboseşte. Merge şi merge. Dar nu vede capătul.

– M-a tras pe sfoară urecheatul, mormăie el nemulţumit. Când îl văd, îi rup urechile. Poate ar fi mai bine să mă întorc? Dar dacă sunt aproape de capăt? Atunci cum?

Şi Crus iarăşi merge şi merge. În sfârşit vede lumina zilei. E sfâşiat de oboseală, dar în faţă i se deschide oglinda unui lac şi fără să stea pe gânduri ursuleţul aruncă undiţa-n apă. Nu observă şi nici nu-i pasă de frumuseţea din jur. Malurile lacului sunt din nisip alb, strălucitor. Aproape de mal înfloresc trandafiri parfumaţi, de toate culorile. În spatele trandafirilor cresc meri şi aceşti pomi ba sunt în floare, ba stau încărcaţi cu fructe galbene şi coapte. Apoi urmează un zid de stejari bătrâni ce stau de pază, ca nişte străjeri.

Acest loc e atât de frumos, atât de plăcut încât te face să uiţi de necazuri. Păcat că ursuleţul nu vrea să vadă nimic. Nici chiar tăbliţele de pe mal pe care scrie cu litere măşcate: „Pescuitul e interzis” nu le ia în seamă. Crus priveşte lacom cum de pe fundul lacului spre nadă se reped o mulţime de peştişori.

– O-ho! Se bucură el, aici e de mine! Apoi scoate undiţa, înfulecă peştişor după peştişor şi aruncă undiţa iar şi iar. Burta îi este plină, dar Crus e nesătul.

Deodată apa se învolburează, se tulbură şi la suprafaţă iese un peşte cu solzii de aur.

– Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Crus. Nu cumva eşti peştişorul de aur? Asta-i bună. Nu mă las până nu te mănânc. Dacă te prind, te înghit cu tot aurul de pe tine… Nu o să fiu atât de prost ca moşneagul din poveste.

– Degeaba speri, Crus. N-o să mă pescuieşti niciodată. Spre deosebire de ceilalţi peştişori, eu ştiu că în fiecare nadă stă ascuns un cârlig care omoară.

Crus, vorbeşte calm peştişorul, fiindcă pescuieşti în apele lacului meu aş putea să te pedepsesc. Dar o să te cruţ. Cine ajunge aici îmi este prieten. Hai să facem o înţelegere. Îţi construiesc un palat din aur curat. Vei avea acolo slugi nenumărate, hrană, băuturi şi tot ce îţi va dori inima. Şi toate astea ca să nu-mi mai tulburi apele. Ce zici, Crus?

– Hm, se scarpină după ureche ursuleţul. Sună ademenitor… Sunt de acord, răspunde el.

Şi imediat Crus se pomeneşte într-un palat ridicat din bolovani de aur, cu turnuri ţuguiate, cu uşi masive din lemn de stejar. Cu fereşti din sticlă colorată. Pe podele covoare moi, paturi largi, mobilă scumpă. Slugile foiesc în jurul lui. Mesele stau încărcate cu bucate. Pe Crus însă nu-l încântă nimic. În curte straturi de flori parfumate peste care ursuleţul păşeşte fără milă.

– Nu am nevoie de toate astea, mormăie el. Nimic mai frumos pe lume decât să stai pe malul unui lac şi să pescuieşti.

– Şi Crus, fără să ezite, merge la pescuit.

– Crus, strigă peştişorul, aşa ne-a fost înţelegerea?!

– Înţelegerea e înţelegere, dar peştii sunt peşti, hohoteşte Crus. Nu mă las până nu te înfulec!

– Crus… Îţi mai acord o şansă… O singură şansă.

– Zi ce vrei?! Nu am timp de pierdut, răspunde obraznic ursuleţul

– Crus, zice peştişorul întristat, îţi las castelul. Cu tot ce e în el. Pe deasupra te înzestrez cu o calitate pe care o au foarte puţine fiinţe pe pământ. Vei vedea şi vei auzi ceea ce nu e de văzut şi nu e de auzit. În fiecare noapte vei privi cum coboară din cer,Zânele Cerului. Le vei vedea cum dansează împreună cu stelele pe deasupra lacului. Vei auzi acea muzică dumnezeiască pe care o cântă zânele la fluiere şi te vei simţi cea mai fericită fiinţă din Univers. Şi toate acestea ţi le ofer, Crus, doar ca să-mi laşi peştişorii în pace.

– Hm, stă pe gânduri Crus. Oare cum o fi să te simţi cea mai fericită persoană din Univers? Trebuie să văd.

– Accept, răspunde el, dar în sinea sa nu e convins că nu va arunca iarăşi undiţa-n lac.

Crus aşteaptă venirea nopţii. În sfârşit se lasă întunericul. Însă acest întuneric e amestecat cu lumina Lunii şi a stelelor. Peste tot e lumină. O lumină diferită de cea a zilei, o lumină de basm. Ursuleţul priveşte cum Zînele Cerului dansează lin, uşor pe deasupra lacului. Muzica curge din fluiere ca o apă şi se revarsă, hăt, peste zare. Hulubi albi zboară în ritmul muzicii, lebedele se rotesc pe lac în perechi, se învârt printre nuferii galbeni. Crus rămâne nepăsător la spectacolul nopţii. Nu are nici o emoţie. Lumini, stele, flori, parfum, toate acestea nu-l fac fericit

– În bârlogul meu mă simt mult mai bine, se gândeşte Crus şi adoarme sforăind zgomotos. Sforăitul său nu se potriveşte cu acea minunată orchestră de fluiere, dar lui nu-i pasă. Toată noaptea visează că pescuieşte şi mănâncă peşte.

– Uf! Ce gustos e peştele.

Dis-de-dimineaţă Crus aruncă undiţa-apă.

– Te voi pedepsi, Crus, aude el glasul Peştişorului de Aur, dar nu vede pe nimeni.

Se întâmplă ceva straniu. În locul lacului acum e o imensă pustietate plină de mărăcini prin care foiesc şerpi şi o mulţime de alte fiinţe scârboase.

– Aoleu! Strigă Crus. Unde e lacul?! Unde e castelul meu?! Unde sunt toate?! E atât de neplăcut aici… Vreau acasă… Cum să găsesc drumul subteran? Nu mai recunosc nimic.

– Ce faci, Crus?! Aleargă speriat iepuraşul. Stai! Nu vezi?! În faţa ta e apa! Nu păşi! Te vei îneca! Opreşte-te, Crus!

Dar iepuraşul abia sosit nu reuşeşte să-l salveze pe ursuleţ. Huştiuliuc şi Crus se duce la fund. Căci şi lacul, şi trandafirii, şi merii care ba sunt în floare, ba se apleacă sub greutatea fructelor – toate există, nimic nu a dispărut. Doar că ursul a fost pedepsit. Acum nu mai are ochi să vadă realitatea ce îl înconjoară. Peştişorul de Aur îi arată ceea ce de fapt nu există.

– Crus, plânge iepuraşul. Am întârziat. Nu te pot salva. Îmi pare rău! Sunt vinovat…

Deodată Hep vede că prietenul său acolo, în apă, din ursuleţ se preface în peşte. Iute ia undiţa şi o aruncă în lac. Peştişorul de culoare brună, total diferit de ceilalţi peştişori, imediat înghite nada.

– Crus, zice cu tristeţe iepuraşul. Acum eşti un peşte şi bineînţeles nu ai vrea să o sfârşeşti în burta vreunui pescar. Voi umple această căldăruşă cu apă şi te voi duce acasă, în bârlogul tău. Voi avea grijă de tine, Crus… Nu trebuia să-ţi arăt drumul de sub pământ… Acest loc minunat nu e pentru tine…

Supărat, trist, iepuraşul adoarme lângă bârlogul lui Crus. Care acum e un peşte şi trăieşte, înoată, mănâncă în căldăruşa cu apă.

A doua zi se trezeşte din pricina unui sforăit. Intră în bârlog şi îl vede pe ursuleţ în carne şi oase.

– Crus! Se repede Hep şi îl îmbrăţişează. Sunt atât de fericit că nu mai eşti peşte!

– Da? Se miră Crus. Am fost peşte?

Apoi îşi aminteşte totul.

– Ştii, zice el. M-am răzgândit… Nu mai plec din pădurea mea. Îmi place aici. Chiar dacă nu găsesc un lac în care să pescuiesc… Totuşi fii de acord, Hep, pescuitul e un lucru minunat! Doar că peştii nu trebuie să fie de aur. Eh, oftează ursuleţul. Rămân… Unde mai pui că nu cred să găsesc în altă parte un prieten mai devotat ca tine. Hep, adaugă el, citeşte-mi ceva! O poveste de exemplu… Îmi citeşti, Hep?

– Îţi citesc, Crus! Cu cea mai mare plăcere! Deci ascultă: A fost odată o babă şi un moşneag… Aşteaptă un pic! răsfoieşte cărţulia iepuraşul. Aceasta e povestea cu Peştişorul de Aur. Ţi-am citit-o deja. Iată altă poveste… O poveste minunată! Pur şi simplu minunată! Se numeşte… Punguţa cu doi bani! Asculţi, Crus?

sursa: www.povesti-pentru-copii.com/emilia-plugaru.html

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns