CREPUSCUL de Aidan Higgins

LANGRISHE, GO DOWN

„Dacă ar fi a aşterne pe hirtie de câte toate neîngrijelile şi necurăţiile cele de mine la irlandezi văzute, bărbaţi fie ei precum şi muieri deopotrivă, dară cu osebire de acele obiceie şi stări la care ei s-a nărăvit pin locurile dosnice ale ţării, ar fi a scrie asemenea necuviinţe şi scirboşenii că varecine cu fire mai năzuroasă nu ar putea a le răbda.”

Barnaby Rich O nouă descriere a Irlandei 1610

 

I IN autobuz becurile ardeau slab, portocaliu, în spatele geamului opac, înclinat: înşirate sub plasele de bagaje luminau panourile publicitare cu cercuri repetate, de lumină meschină. Un chip palid ce părea să fi înţepenit, o pândea în geam. Stătea lângă fereastră, pe la mijlocul autobuzului, simţind cum stomacul începe să i se întoarcă pe dos. Gaze fierbinţi de la motor se amestecau cu mirosul de tutun tare, brut, cu mirosul fumului de ţigară, care îi era cel mai neplăcut din toate, şi cu alte otrăvuri exalate de două ori douăzeci de plămâni de truditori. Erau cu toţii acolo, în jurul ei, într-o mare duhoare de transpiraţie şi de trupuri nespălate. În acea atmosferă înăbuşitoare, saturată de fum, alţii, mai robuşti decât ea, nu încercau aceste neajunsuri, emanând, fiecare, propriile efluvii de căldură şi bunăstare. Apoi geamul se înceţoşa din nou: picăturile de umezeală începură să se condenseze, dâre ude porniră să se prelingă în jos: faţa din geam se descompuse şi dispăru.

Mâinile îi stăteau în poală, desfăcute, una peste alta, în mănuşile gri de căprioară, închise cu butoni – mănuşi care vorbeau de timpuri mai bune – cu biletul de întoarcere emis de Compania Irlandeză de Omnibuze vârât în despicătura mănuşii stângi. Ferestrele erau închise ermetic şi pasagerii, zgârciţi la vorbă, mulţumiţi, fumând, stăteau umăr la umăr, expirând aburi de bioxid de carbon. În autobuzul care, în acest timp, se târa înainte prin noroaie, te înăbuşea acea căldură umană colectivă pe care o găsea dezgustătoare şi, în acel loc urât mirositor, se simţea singură. Locurile aglomerate îi făceau rău, claustrofobia ei nu se împăca de loc cu ele: călătoria cu autobuzul, mai ales, o îmbolnăvea.

Îşi scoase mănuşile. Lipindu-şi palmele, şi le simţi umede; le depărta una de alta, îşi pipăi fruntea şi constată că era tot umedă. Simţi în mod precis că îi este greaţă. Ziarele de seară purtau, sub titluri mari, ştiri de război: Venta Deldiablo şi Portalrubio căzuseră: Madridul fusese din nou bombardat de către artileria insurgenţilor.

Taxatorul îşi făcea drum încet, strângând banii de bilete. Când îi veni rândul, ea îi dădu biletul fără un cuvânt şi fără să-şi ridice privirea, văzând numai taşca uzată de piele şi cleştele de perforat. Taxatorul îl luă cu degetele lui boante şi pătate de nicotină; trecu mai departe, în timp ce examina biletul, şi îi spuse ceva, politicos. Nu răspunse.

Bine înfofoliţi împotriva asprimii vremii, pasagerii citeau că italienii se înarmează, că Herr von Ribbentrop ţinuse un discurs provocator la Târgul de la Leipzig, că Papa binevoise să acorde audienţă Monseniorului Pisani, Arhiepiscop de Torni. Generalul Franco vorbise în legătură cu marşul spre viitor al Spaniei libere. La Melbourne, pe o vreme destul de răcoroasă de vară, Australia serbase o nouă victorie la cricket asupra Angliei, în meciul de baraj. Cercuri repetate de lumină meschină, adieri calde de aer dulceag şi greţos.

Pe genunchii ei, Evening Herald, era larg deschis deasupra pledului de voiaj. Paginile erau întoarse, să vadă toată lumea că Venta Deldiablo şi Portalrubio au căzut, că oraşul Madrid a fost iarăşi bombardat. Citi că un fermier din Kildare, pe nume Furness, şi-a pierdut treisprezece vite din cauza viscolului (adăpostindu-se de urgie acestea mâncaseră tisă şi muriseră). Sudorul din Dublin, care-şi omorâse prietena, pretexta în apărare, nebunia, în cadrul procesului.

Lumea o apucase pe un drum rău. Plină de calamităţi, reale sau imaginare, care ameninţau sau care se şi produseseră. Roţile cele grele se rostogoleau tot mai repede, tot mai aproape. Fie, gândi ea, fie aşa! Întâmple-se tot ce e să se întâmple, cu violenţa cea mai mare, cu extremă ferocitate. Poate să şi ningă. Oricum, ea nu va mai apuca să vadă încă un război.

Căldura şi mişcările neîntrerupte ale încăperii aglomerate, mirosul de transpiraţie şi de haine purtate multă vreme, toate acestea o făceau să încerce o senzaţie de nesiguranţă în stomac. Căută să o abată sugând bomboane de mentă. Pentru cei amărâţi, gândi ea, viaţa nu-i nimic altceva decât o ispăşire. Trebuie să mă dau jos la prima staţie.

Inspiră încă o dată, scurt, aerul infect. Căldura acelei cutii strimte şi ermetic închise, cu reclamele ei de cârnaţi şi pantofi, cu mirosurile de sudoare şi corpolenţă, de haine purtate îndelung, cu miresmele umede de trupuri, mişcările neîntrerupte, toate acestea îi dădeau o teribilă senzaţie de nesiguranţă în stomac.

Continuă să sugă mentă, sperând că îi va trece; gura îi era uscată. Nenorocită în închisoarea aceea, înghiţi, înghiţi iar. Ceva înlăuntrul ei începu să palpite, transpiraţia îi ţâşni pe frunte. Înghiţi cu putere. Părea că măruntaiele, moi şi umede, i se ridică în gât. Era groaznic. Strângându-şi pumnii continuă să se ţină, privind fix în faţă, forţându-se, cu toată voinţa, să-şi învingă greaţa ce-o invada. Ar fi o ruşine şi, pe deasupra, şi în public, o ruşine!

Aplecându-se înainte, îşi apăsă degetele pe ochii închişi, aspirând încet. Zgomotul vocilor ajunge la urechile ei în pulsaţii obosite, ca un muget ce se apropia şi se îndepărta lent. Rar şi câte puţin, (viaţa ei depindea de asta), începu să respire în propriul ei miros, în mirosul hainelor ei: o mireasmă aproape stinsă de ferigă de munte. După un timp, greaţa începu să o lase. Se simţea mai puţin crispată; putea acum să continue drumul. Cu palma mănuşii, şterse geamul şi privi afară. Noaptea era limpede, luna fugea pe deasupra copacilor. Chiar pe când se uita la ea, luna se înfundă în crestele muntoase, de pulberea albă, ale norilor de deasupra râului, apoi se închipui ceva, ca o câmpie cu dealuri scunde, care dispărură pe măsură ce trecură mai departe.

Aproape de urechea ei o voce bărbătească spunea:

— Tu eşti berbecu’ care-i trebuie, o dată ce treaba o fi începută, sufla fierbinte vocea. Ehe, berbecu’ care-i trebuie, îţi spun io, zicea înainte vocea cu o insuportabilă familiaritate.

Un pumn puternic, bărbătesc, izbi în spatele scaunului ei, fâcând aproape să-i sară inima din piept. O a doua voce spuse slab:

— Nuu, că-s prea ruşinos. Mi-ar veni să intru-n pământ, aşa-s de ruşinos.

— Ruşinos! Zise vocea mai autoritară. De-ai şti tu ce ruşinos am fost io. al dracu’ de ruşinos. Da’ mi-am ţinut firea şi aşa să faci şi tu.

Tipul mare şi gros ca un buştean care stătea în faţa ei, într-un pardesiu murdar de gabardină, foarte unsuros pe la guler, îşi deschise în acest moment gura, până la capacitatea maximă, într-un căscat fără sunet. Oasele cu bose ale craniului ras cu cruzime se mişcară şi ele, o dată cu fălcile.

— Hm, de, nu ştiu, spuse vocea plină de îndoială.

— Păi da’ io ce-ţi tot spun? Zise celălalt cu energia unui om care-şi trecuse taurul prin multe garduri. Treci numa’ peste chestia asta şi, (într-o şoaptă insinuantă) o să te simţi mult mai bine după aia. Şi, al naibii să fiu, ea la fel. Suge-i o picătură de sânge ctt e cald. Intră tare ca un leu şi ieşi uşurel ca un miel.

Ambele voci se întâlniră într-un râs domolit. Spătarul băncii pe care stătea se zgudui când cei doi, duşi de veselie, îl împinseră cu genunchii. Cel timid chicotea, neînstare să se reţină, stingherit, şi totuşi atras de ideea unei feminităţi dornice şi supuse, la dispoziţia lui. Ea simţi cum începe să-i ardă faţa şi trupul, sub haine. Era prea mult. Urechile îi vâjâiau. Sub tălpi podeaua vibra: presiunea şi forţa brută a acesteia o străbătură, o dată cu bătaia dublă a roţilor mari din spate.

— Berbecu’ care-i trebuie!

Imaginea slabă, reflectată, a feţei ei nu dădu vreun semn că ar fi auzit sau că ar fi înţeles. „Nu te holba înapoi la mine cu ochii ăştia obosiţi şi crucişi!”

Căzuse zăpada în mahalalele Madridului în cursul nopţii precedente. Totul era calm pe frontul din Jarama. Italienii se înarmau. În ţară, Conciliul Fraternităţii Bărbaţilor de la Catedrala Sf. Nicholas din Galway oferea rugăciuni pentru succesul forţelor lui Crist în Spania. Voci. O gălăgie confuză din lumea sunetelor; lumea sfărâmării şi destrămării.

Sunetele murdare, lipsite de echivoc ale disputei, ale explicaţiilor şi contraexplicaţiilor. Avocatul zicea că mutilarea fetei era gestul unui maniac. Aproape îi despărţise capul de trup, cu un brici. Un martor a prezentat o bucată din tapetul însângerat al coridorului casei, de-a lungul căruia fugise fata. Doctorul Cromie de la spitalul din strada Jervois a depus mărturie în legătură cu rănile. Acuzatul invoca, în apărare, nebunia. O cunoscuse pe Ellen Boland cu nouă luni înaintea uciderii ei; era iubita lui şi ţinea foarte mult la ea. Sau ţinuse.

O figură tăcută o privea; Helen Langrishe îşi întoarse faţa.

Bondocul care stătea în faţa ei îşi împături Evening Mail-uo dată şi încă o dată, vârându-1 bine în buzunarul burduşit. Fără ajutorul mâinii sau batistei îşi curăţă nasul, trăgându-şi flegma şi apoi înghiţind-o într-un mod lipsit de reţinere. Se rezemă apoi mai comod, holbându-se la afişul cu scuipatul interzis, Seiliu toirmischte, scris cu caractere înflorite.

Geambaş de vite; omul de la strungă. O viaţă închinată taurilor castraţi şi juncilor, stănoagelor. Oase şi tendoane. Grăsime aburindă; Helen Langrishe îşi mută privirea. Roţile grele se rostogoleau mai departe. Şterse încă o dată geamul cu palma înmănuşată şi privi ca printr-un hublou peisajul care apărea acum pe partea stângă.

Taxatorul, cu săculeţul de piele uzat atârnându-i, stătea de vorbă cu un alt pasager, cu mâna întinsă după banii de bilet. Regretă că nu îi răspunsese. Lucrurile mergând aşa cum mergeau la Springfield, se dezobişnuiseră să mai schimbe banalităţi politicoase.

Nişte voci începură o dispută în spatele ei, certându-se asupra preţurilor, şeptelului şi nutreţului, luând Numele Domnului în deşert. Localnici din Kildare (recunoscu inflexiunile certăreţe şi vocalele turtite). „Să fiu al dracu’ care n-am făcut asta, sa fiu al dracu’ care n-am făcut. Să fiu al dracu’ care.”

Bombardamentul asupra Madridului fusese (citi ea) ca şi până atunci, lipsit de valoare din punct de vedere militar. Italienii se înarmau. Baze aeriene erau în curs de construcţie în Sardinia, în Sicilia, în Italia de sud, ca şi pe insula fortificată (îşi încorda privirea şi citi cu greutate) Pantelleria, cu scopul de a obţine controlul asupra strâmtorilor dintre Sicilia şi Italia.

Călătoreau pe lângă Inchicore şi Phoenix Park, pe un drum păcătos, cu gheţuş. Grădina Populară, Cazarma Clancy, Poarta Islandbridge, toate trecuseră nebăgate în seamă. Acum, un munte de gunoaie, întunecos, se ridică în faţa ochilor; pe malul din spate străluceau lumini venind de la un pâlc de căsuţe meschine, turtite pe linia orizontului. Şi dincolo de asta ce-o mai fi? Triajul din Inchicore?

Gropi de zgură; trenuri de marfă pe o linie laterală. Duhoare de sulf, umbrele unor ferestre de vagoane alunecând de-a lungul pereţilor prăfuiţi, apropiindu-se de gara Kings-bridge.

Aburi cenuşii călăreau coama grămezii informe. Funii lungi de substanţă alburie, fumegândă, fuseseră aruncate pe marginile ei. În depărtare se întindea un câmp negru şi îngheţat, cu gropile lui de cartofi împietrite de gerul alb; apoi o hală strălucitoare, de sticlă, în grădinile pieţii din Mount Street. O sperietoare de ciori în zdrenţe, cu paie în loc de păr şi cu pălăria pusă strâmb, stătea cu mâinile desfăcute în lături. Mai în spate, râul şerpuia calm, puţin adânc, pe câmpie. Lumina Lunii, lucire răsfrântă în apă, pură şi austeră, rece, depărtată, şi o a doua lună în fundul nului. De ce se zice că nu e bine să vezi luna nouă prin geam? Ea ar fi văzut-o oricum, nu avea cum să scape, lumina ei rece şi nepământeană i-ar fi străpuns ochii în orice caz.

În lumina fugară a farurilor apăru o biserică mică şi albă, încadrată în geam, care apoi trecu pe lângă maşină; văzu statuile reci a Regelui Hristos şi a Fecioarei, stând pe tronuri, într-o firidă, privind fix, cu feţe de piatră, pe deasupra porţii; apoi macazul. Autobuzul viră spre stânga, traversând un pod îngust de pe lângă stadion. În faţă se afla Lucanul.

Dincolo de birtul răposatului Murray, văzu, ceva mai în faţă, luminile în mişcare ale unui tramvai, pâlpâind pe zid. Depăşeau tocmai un tramvai care ieşea din oraş, târându-se încet de-a lungul sârmei clătinătoare. Când distanţa dintre vehicule se micşoră, putu auzi roţile tramvaiului scrâşnind groaznic pe şine. Părea ciudat şi dezechilibrat, de-a dreptul arhaic şi nelalocul lui, aşa de departe, în câmp.

Curând ajunseră lângă tramvai şi pasagerii de pe nivelul de jos putură să se holbeze la ea. Se trase înapoi, ferindu-şi privirea. Tramvaiul era pe trei sferturi gol. Merseră o vreme alături, vatmanul stând la vedere, pe platforma lui, salutându-i. Apoi lăsară tramvaiul în urmă. Luminile lui, reclamele şi feţele albe ale oamenilor zburară înapoi, în întuneric.

Ea una, oricât de puţin călătorea cu tramvaiul, se simţea numaidecât bolnavă din cauza clătinaturilor şi scuturăturilor şi senzaţiei generale de instabilitate.

Treceau acum pe lângă crâşma Ball Alley şi pe lângă proprietatea Sarsfielzilor, urcând dealul înspre ieşirea din Lucan. Alte voci, voci de femei, mai potolite, şopteau în partea opusă. Şoptind nimicuri despre nimic.

— Ie, ie, o femeie de lume.

— Păru-i puţin albit.

— Ie, ie, puţin albit.

Drumul bifurcându-se din nou spre stânga, deveni mai îngust când autobuzul o apucă printre terenurile de golf şi debleul hotelului Spa. Continua pe hotarul terenului mai ri Dicat de pe partea stângă, cu pistele lui de bătaie şi găurile de nisip, protejate. Văzuse în timpul zilei femei sărmane, în zdrenţe, care pliveau fâşiile de iarbă, în genunchi. Autobuzul fugea acum pe sub Crescent. Mult deasupra, domul din Spa, luminat din curtea hotelului, alunecă pe lângă ei. Aici locuia doctorul Broadbent şi domnişoara Perry. Apele sulfuroase din Spa aveau reputaţia de a fi la fel de bune ca cele din Aix-la-Chapelle sau Bruges. Drumul coti la dreapta. Călătoreau acum direct către Back Weston. Dincolo de el se afla Dony-comper; şi mai încolo, coborâşul îi va duce în satul Celdbridge. Un indicator rutier arăta în direcţia lui.

La intersecţia din Donycomper autobuzul se opri şi cinci călători coborâră. Cei doi din spate ieşiră şi ei, tropăind. Se feri să-i privească. Aerul rece al nopţii năvăli înăuntru când taxatorul deschise uşile pliante din spate şi perdeaua de fum de tutun, ajuns acum gros ca o ceaţă, se destramă şi fu măturată afară de curent. Apoi uşile pliante se închiseră cu un clănţănit şi autobuzul porni mai departe.

Curând după aceea traversau podul din Celdbridge. Din nou luminile satului. Ferestrele sparte ale morii şi o dată scrijelită pe piatră; greu observabilă, acum aproape ştearsă. Cotiră spre drumul Claneului. Zgomotul trecerii lor ricoşa în pereţii morii pustii. Mai departe, printre Oakley Park şi abaţie. Un zid înalt, cu cristal de stâncă sticlind ici şi colo, străjuit de bastioane, şi cu coama acoperită de iederă şi cioburi de sticlă, pe deasupra cărora ieşeau ramuri de tisă. În spatele zidului, terenul era înclinat spre râu, spre o bătrână plantaţie de copaci; cărări cu pietriş pe malul râului, tufărişuri de rho-dodendron, dafin, un cedru gigantic de Japonia, ascunzătoarea Vanessei.

La piciorul dealului, autobuzul trecu în viteza întâi. O schimbare înainte de moarte. Vântul gemea prin tisele din spatele zidului. Nici un semn de suflet viu. Viaţă scurtă, gândi ea, viaţă scurtă, respiri o vreme, ţi se permite să exişti, apoi gata! Acum, colţul lui Paisley.

Cotiră şi începură să urce dealul. Zidul făcu loc unui spaţiu deschis, apoi reapăru. Terenul de fotbal Gaelic, clădirea porţii şi terenurile împădurite ale şcolii Charter, destinată tinerelor domnişoare protestante. Colţul lui Brady, alt zid cu coama presărată cu sticlă spartă. Helen Langrishe se ridică.

Îşi împăturise pledul. Ridicându-se cu greu în picioare, îi spuse „mă iertaţi” femeii care şedea lângă ea, se întoarse confuză, îşi ridică mâna cu care făcu un semn nervos. Taxatorul îi prinse privirea, dădu din cap, aşteptă.

Când ieşi dintre bănci, taxatorul lovi clopotul de două ori cu palma. În vreme ce Helen înainta pe pasaj, autobuzul începu să încetinească, oprindu-se în cele din urmă chiar în faţa porţilor albe, din faţă, de la Springfield. Plecându-se în afară, taxatorul o ajută să coboare, ţinând-o de cot. Uşurată, simţi iar sub picioare pământul ferm. Mâna lui îi părăsi braţul.

— Noapte bună, doamnă. Şi, cu bine acasă.

— Noapte bună, zise Helen.

Uşa se închise. Văzu feţe curioase lipite de geam, apoi maşina, ei toţi, dispărură într-un nor de gaze de eşapament. Ajunse cu bine acasă. Rămase acolo în frig, lângă cutia de scrisori din zid, uitându-se după luminile rubinii ale stopurilor din spate care pieriră treptat din vedere. Maşina trecea cumva prin Straffan, sau Clane, sau Prosperous, sau Naas, în drumul ei spre Edenderry? Nu ştia. Trăise toată viaţa în district, dar nu cunoştea traseul autobuzului pe drumul acesta lăturalnic. Autobuze cu o singură platformă plecau la ore fixe din Aston Quay, după orar, şi se opreau, la cerere, la poarta Springfieldului. Asta-i era de ajuns.

Mai aşteptă puţin, ţinându-şi poşeta la piept, ca să i se liniştească respiraţia. Stâlpii albi ai porţii se profilau în întuneric, peste drum. Traversă încet.

Începură să se audă alte zgomote, timid mai întâi, apoi cu o forţă crescândă. Printre cele două clădiri ale porţii se vedea întinzându-se plantaţia. Ramurile se clătinau şi produceau un tumult deasupra capului, firele de telegraf adăugind un mise-rere deasupra bălţii; împinse poarta cea mică, o deschise şi trecu prin ea în alee. Se opri să asculte. Pinul înalt de lângă pavilionul porţii scârţâi şi gemu pe toată lungimea lui. Vântul sufla constant prin ramurile de sus, scăzând când şi când pentru a reîncepe cu şi mai multă putere şi atunci foşnetul şi gemetele o luau de la capăt. Închise poarta cea mică în urma ei.

Văzu reflexul focului dansând pe pereţii bucătăriei şi pe tavan şi auzi murmurul rugăciunilor, mai aproape acum. Familia Keegan recita Mătăniile Sfinte înainte de a se duce la culcare. Perechea cea bătrână, cei trei fii ai lor şi cele două Fiice arierate stăteau în genunchi pe lespezile goale în faţa focului de iarbă uscată. Auzi vocea ruginită a bătrânului rostind invocaţia. Familia dădu răspunsul, vocile lor neomogene amestecându-se într-una singură, cea mai înaltă fiind a mamei, dulce şi patetică; recitau Mătăniile una după alta, Ave Măria după Ave Măria, Gloria Patri după Gloria Patri, câte zece deodată, un oratoriu pentru vocile celor umili, buni la suflet. Rămase ascultând. O mişca adânc; întotdeauna o miş-case. Ceea ce asculta ea acum, spus în taină, era lucrul care ţinuse poporul unit, care păstrase credinţa Irlandei catolice, sărace şi oprimate, în vremurile de restrişte.

Porni mai departe prin întunericul de sub copaci. Vântul ofta prin ramurile din vârf, toţi pinii cei înalţi clătinându-se, je-luindu-se. Îi ascultase ca fetiţa, ca femeie tânără, îi ascultase şi mai târziu; nu era nici o deosebire. Acelaşi vânt făcea să foşnească frunzele, suflând şi peste Donycomper. Acolo se afla Emily, izolată de ele. Merse mai departe, şi totul în jurul ei ofta, rugăciunile se auzeau tot mai stins, foşnetele plantaţiei tot mai intens, sunete care o umpleau de sentimente greu de exprimat, şi mai greu încă de alungat. Mirosul umed şi rece de mucegai, de frunze căzute ce putrezeau acum pe alee, moarte, în aerul tăios al nopţii. Înainta încet, punând un picior după altul, în direcţia în care îşi imagina că drumul coboară, dar nu făcu cincisprezece paşi şi se împiedică de marginea de iarbă, îşi pierdu echilibrul şi căzu, căutând în zadar să se apuce de ceva.

Stătu întinsă pe jos cu faţa lipită de pământul care începuse din nou să îngheţe, nevenindu-i să se mişte. Minerul poşetei îi era petrecut de după încheietura mâinii; o ţinuse cu toate puterile.

Începu să se ridice cu greutate şi, după ce îşi reveni puţin, o porni mai departe. Aleea se întindea în faţa ei, mai deschisă la culoare decât întunericul înconjurător, formând un arc până la loja din spate. În punctul extrem al concavi taţii drumului se afla casa; se profila pe cerul alburiu, dar în rest era ascunsă în întuneric. Curând ieşi dintre copaci. Înainta încet printre uluci, gândindu-se la Imogen şi la Lily; probabil se aflau în birou, pe lângă foc, aşteptând-o. Probabil că vorbesc, chiar şi Lily vorbeşte probabil, discută amândouă cum să facă mai bine, cum să procedeze pentru a-şi schimba existenţa, pentru că vechiul fel de viaţa era pe isprăvite. Vor fi nevoite să Vândă casa, asta va ii. Avocaţi, speculanţi de terenuri, misiţi, îşi vor face apariţia tropăind în vreme ce lumea Langrishei-lor se prăbuşeşte. „Nu contează, îşi spuse ea ţinându-se de uluci ca să se odihnească, acum nu mai contează mare lucru.”

Umbla pe pietriş: simţi pietrişul muşcând tălpile de cauciuc ale pantofilor şi simţi, mai mult decât văzu, tufărişul de pe margini terminându-se în faţa casei. Aleea din faţă se isprăvea acolo unde se îndepărta împrejmuirea de uluci, formina un arc de cerc. Umbla prin umbra casei ca şi când nu ar fi avut chip, nu ar fi avut ochi să vadă, trecând pe lângă ferestre neluminate, prin întunericul de nepătruns. Porticul de la intrare şi cele două uşi laterale erau negre ca smoala.

Când ajunse lângă uşa holului de la intrare, auzi paşi uşori alergând şi aruncând pietrişul; ceva venea spre ea dinspre latura casei. Se opri cu inima zvâcnind. Cumva vreun bandit, informat prin vreo vorbă rostită imprudent, venit s-o doboare în faţa propriei ei uşi? Ceva tare îi biciui coapsa. Se aplecă iute, gâfâind, şi ceva viu şi ud i se strecură în mână cu putere.

— Maică Precistă! Strigă ea răvăşită, cu curajul topit de tot. Apără-mă!

Degetele i se încleştară sălbatic pe botul ud al animalului şi îl ţinu aşa până când acesta începu să scâncească.

— Fii cuminte, şopti ea. Hai, fii un câine cuminte, îi spuse, căutând să se liniştească. Hai, du-te.

Era câinele lui Lily. Alsacianul acela suspect, Oscar. Îşi desfăcu încleştarea şi o formă de umbră dispăru undeva în spatele ei, se topi. Merse mai departe, răsuflând neregulat. Acum mai avea puţin până la ele: puţin până la minciunile pe care avea să le înşire. Casa era totul pentru ea; acolo locuise familia Warren, şi înainte de ei, familia Gough, şi înaintea acestora, Timothy Daly, la începutul secolului trecut, conform afirmaţiilor biroului genealogic din Castelul Dublin. Şi înainte de Timothy Daly alţii, fără îndoială, de care nu auzise niciodată, deoarece nu izbutise să urmărească îndărăt istoria casei până la zidire, pe când căutase aşa, fără scop, pe la biroul de înregistrare a evenimentelor şi pe la biroul de înregistrare a deceselor din Casa Vămilor. Aici trăiseră, de asemenea, tatăl şi mama ei, Bob şi Louisa Langrishe, aici întemeiaseră o familie, admiraţi şi respectaţi de arendaşii lor catolici. Mama ei se convertise la catolicism spre „sfârşitul vieţii şi fusese înmor-mântată ca o catolică în cimitirul din Donycomper. Clopotul Bisericii anglicane bătuse pentru ea, ca o ultimă dovadă de respect. Două clopote sunaseră la trecerea ei. Masivul clopot romano-catolic din cimitirul aşezat pe la mijlocul străzii principale a satului şi clopotul bătând subţire şi iute al Bisericii-lui-Hristos de pe domeniile Castletown.

Când Helen dădu colţul casei, vântul rece o lovi în faţă, suflând dinspre câmpurile îngheţate, şi iată lumina strălucind în spatele oblonului de la fereastra biroului. Se apropie de fereastră, ciocăni uşor în geam şi îşi auzi surorile ridicându-se cu teamă. Apoi vocea lui Imogen întrebând: „Cine-i acolo?”

Helen stătea la uşa laterală, în bătaia vântului, şi se gân-dea: „Au ajuns nişte adevărate fete bătrâne. Orice le sperie.” Auzi şoapte în spatele uşii, picioarele lor hârşâind, apoi vocea lui Imogen strigă iar:

— Cine-i acolo, vă rog? Tăcere.

— Este Helen (vocea lui Lily, îndemnând-o). Dă-i drumul! Auzi cum zăvorul de lemn, greu ca un berbec de piuă, era ridicat cu totul de pe leagănul lui, apoi uşa fu trasă înăuntru şi le văzu, îndesate una într-alta, arătându-i feţele neliniştite, iar îndărătul lor, holul luminat de lămpi, întinzân-du-se până la piciorul scării. Făcu un gest nerăbdător cu mâna înmănuşată şi trecu pe lângă ele cu capul întors.

În biroul fără aer ardea, risipindu-se pe coş, un foc de cărbuni. Lângă paravanul de la gura căminului se aflau tava şi o cratiţă cu lapte, acoperită cu o farfurie, câteva ceşti şi farfurioare desperecheate, precum şi biscuiţii ei preferaţi, în biblioteca aceasta mică, pătrunsă de o căldură uscată, îşi petrecuseră ele cea mai mare parte din iarnă, abia vorbindu-şi şi porţiunea dinăuntru a picioarelor li se pătase maroniu ca nişte scovergi prea arse. În nopţile mai reci, nu puteau să plece de lângă foc.

Pe fotoliul lui Imogen se afla o carte cu faţa în jos; Lily citea Evening Mail. „Nava spaniolă «Mar Cânta Brisco» a fost bombardată şi scufundată în golful Biscaya.” „In procesul crimei, apărarea pledează nebunia.” „O fată ucisă la o petrecere.”

Se uită la ea însăşi în oglinda de deasupra căminului, înrămată în mahon sculptat, şi la rafturile de cărţi din spatele ei, care ajungeau până la tavan. Îşi desfăcu boneta şi o puse deoparte, îşi scoase mănuşile şi capişonul. Pe piept, prinsă cu O broşa ieftina, metalică, purta o rămurică veştedă de ferigă. Se aşeză şi-şi întinse degetele îngheţate către foc. Le auzi căz-nindu-se la uşă, să pună la loc drugul de lemn.

Intrară împreună şi începură să umble în jurul ei, privind-o fără să spună un cuvânt. Aşteptau din partea ei să le aducă o minune, nu necazurile pe care le aducea. Privindu-şi fix şoşonii ascuţiţi, spuse cu iritare:

— Bun. Sunteţi bune să închideţi uşa aia de colo, una din voi, şi să veniţi aici să staţi jos? Că martor mi-e Dumnezeu, sunt destul de îmgheţată şi aşa, ca să nu mai fie nevoie să stau din nou în curent. Vreţi să ascultaţi ce vă spun?

— Pentru că n-am de gând să repet de două ori.

Când toate fură în ordine, începu, privind-o pe Lily dintr-o parte:

— Ei, în primul rând, bestia asta sălbatică şi sângeroasă de Oşcar, care a omorât oi, e liber pe-afară şi bântuie împrejurimile ca un apucat.

HELEN se deşteptă în lumina de zi acidă şi albă. Ziua era destul de înaintată; îşi dădea seama de acest lucru după direcţia din care venea lumina revărsată molatic în anumite colţuri ale camerei. Valul de frig persista. Trebuia să se scoale. Nu se mişcă, ci închise ochii. În acel moment, simţi ceva îm-pingând-o pe la picioare. Privi în jos şi văzu două dintre in-cubii şi sucubele 1 casei, ghemuite la picioarele ei. Vărgata şi cenuşiul o priveau cu ochii lor îndureraţi; pupilele reduse la nişte crăpături, se înfigeau în propriii ei ochi. Stăteau una lângă alta, ghemuite pe pilotă, în mijlocul unui desen compus din flori de lotus desfăcute şi figuri de egipteni antici; scormoneau cu ghearele în materialul uzat. Erau bătrâne şi departe de a fi sănătoase, una suferind de un abces la ochi şi celălalt de un testicul ce-i creştea înăuntru. Încercă să le susţină privirea fixă şi fără clipire.

— Plecaţi, spuse ea în cele din urmă. Duceţi-vă! N-am nevoie de voi!

La auzul vocii ei, se opriră din îndeletnicire; dar peste puţin timp reîncepură, prudent.

— Aşa, aşa, zise Helen pe un ton certăreţ, haide că nenorociţi patul de tot!

Ce aveau de îl tot scormoneau aşa cu ghearele? Foc în burtă. Aşa zicea Imogen. Erau nişte animale fără rost, mereu printre picioarele ei, miorlăind să le dea drumul afară, să le hrănească, să le dezmierde, să le dea drumul înăuntru, mereu şchiopătând prin preajmă. O dată, demult, pe vremea când cotoiul era tânăr şi jucăuş, îl luase în braţe, lipindu-şi-1 de piept. Dar trupul lui, ţeapăn ca o scândură, se opusese oricărui contact cu ea şi, într-adevăr, îi fusese greu să recunoască în el

1 Incubul este un geniu rău despre care legenda spune că ar fi răspunzător de naşterea demonilor, vrăjitoarelor şi copiilor deformaţi; sucuba este femela incubului.

Animalul răsfăţat şi prietenos care, deşi nu avea nume, îi devenise cunoscut, mai mult sau mai puţin, datorită contactului zilnic. Se zbătuse să-i scape din braţe, cu o expresie duşmănoasă în ochi, plin tot de ceva ce părea să fie excrement de pisică şi care o murdărise pe mâini şi pe haine.

Câteodată aduceau în casă şobolani, sturzi şi prihori dezmembraţi, lăsându-i pe jumătate mâncaţi pe lângă pat, unde rămâneau până când îi trăda mirosul. Atunci „ea venea cu făraşul şi cu dezinfectant şi lua resturile de acolo. Nimic nu era prea dezgustător pentru cei doi.

Lasă un răspuns