Copilasul Mort de Edmondo De Amicis

Copilașul care locuia în curtea precupeței a murit. Profe-soara Delcati a venit sâmbătă seara foarte mâhnită, pentru ca să înștiințeze pe profesorul nostru, și îndată, Garrone și Coretti propuseră să ducă ei coșciugul. Era un copil drăgă-laș și sârguitor. Săptămâna trecută obținuse medalia.
Iubea mult pe fratele meu, care era într-o clasă cu el; îi dăduse o pușculiță spartă. Mama îl mângâia totdeauna, când îl întâlnea. El purta o căciuliță vărgată cu roșu. Tatăl său e hamal la gară. Ieri seară, duminică, la ora patru și jumătate, ne-am dus la el, acasă, ca să-i însoțim până la biserică. Fami-lia lui locuiește în etajul de jos. Mulți copii din clasa lui veniseră cu mamele lor și așteptau în curte; erau și vreo cinci profesoare, câțiva vecini, toți cu lumânările aprinse în mână. Domnișoara Delcati și o altă profesoară, intraseră în casă; le vedeam pe fereastră cum plângeau. Auzeam și pe mama copilului cum plângea în hohote. Mamele mai multor camarazi de școală ai micului mort aduseseră câte o coroa-nă de flori. La cinci punct pornirăm. Înainte mergea un băiat care ducea crucea; după el preotul; apoi coșciugul, un coș-ciug mititel, sărăcuțul, acoperit cu postav negru, care abia se zărea sub coroane și flori.
Agățaseră pe o parte a coșciugului medalia și trei men-țiuni onorabile, pe care copilul le obținuse în anul trecut.
Garrone, Coretti și alți doi băieți din curtea lui, duceau coșciugul, domnișoara Delcati urma convoiul, plângând ca și cum copilul ar fi fost al ei.
În urma ei veneau celelalte profesoare, apoi școlarii. Unii dintre aceștia, foarte mici, erau duși de mână de mamele lor; iar în mâna cealaltă aveau buchetele de micșunele: micuții se uitau nedumeriți la coșciug! Auzii pe unul zicând:
— Mamă dragă, n-o să mai vină acum la școală?
Când coșciugul ieși pe poartă, un țipăt sfâșietor se auzi de la fereastră! Era mama copilașului, dar îndată prietenii o traseră înăuntru.
Cum ieșirăm pe stradă întâlnirăm niște școlari de la un gimnaziu, care treceau doi câte doi, și îndată ce zăriră coșciugul și pe profesoare, își scoaseră șepcile.
Mititelul s-a dus să doarmă pe veci cu medalia lui; n-o să-l mai vedem niciodată cu căciulța lui vărgată cu roșu, care îi ședea așa de bine!
Era sănătos! În patru zile s-a îmbolnăvit și a murit! În ziua din urmă încerca să se scoale ca să-și facă lecția de intuiție și voi să țină medalia pe pat de frică să nu i-o ia cineva.
Nu te teme, drag copil, n-o să ți-o mai ia nimeni! Adio, drăguțule! O să ne aducem totdeauna aminte de tine la școală. Dormi în pace, micuțule!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns