Convorbire cu Michel Foucault de A. Fontana & P. Pasquino

— Pentru publicul italian, sunteţi autorul Istoriei nebuniei, al Cuvintelor şi lucrurilor şi acum al cărţii A supraveghea şi a pedepsi. Aţi putea să schiţaţi sumar traiectoria care v-a condus de la travaliul despre nebunie în epoca clasică la studiul criminalităţii şi al delicvenţei?

— Când mi-am făcut eu studiile, către anii 1950-1955, una din marile probleme care se punea era aceea a statutului politic al ştiinţei şi al funcţiilor ideologice pe care ea le putea vehicula. Nu problema Lâssenko era cea care domina, dar cred că în jurul acestei murdare afaceri, care a rămas atât de multă vreme îngropată şi ascunsă cu grijă, au fost agitate o grămadă de întrebări interesante. Două cuvinte le vor rezuma pe toate: putere şi cunoaştere. Cred că am scris Istoria nebuniei prins oarecum în orizontul acestor interogaţii. Pentru mine, era vorba de a mă întreba: dacă unei ştiinţe precum fizica teoretică sau chimia organică i se pune problema raporturilor sale cu structurile politice şi economice ale societăţii, oare nu se pune o problemă prea complicată? Nu se plasează undeva prea sus ştacheta explicaţiei posibile? Dar dacă se ia, în schimb, o ştiinţă precum psihiatria, oare problema nu va fi mai simplu de rezolvat, întrucât profilul epistemologic al psihiatriei este situat mult mai jos şi pentru că practica psihiatrică este legată de o serie întreagă de instituţii, de exigenţe economice imediate, de urgenţe politice de reglementări sociale? Oare nu s-ar putea vedea, în cazul unei ştiinţe atât de „îndoielnice” precum psihiatria, de o manieră mult mai clară întrepătrunderea efectelor de putere şi de cunoaştere? Aceeaşi întrebare am vrut s-o pun medicinii în Naşterea clinicii: ea are cu siguranţă o structură ştiinţifică mult mai puternică decât psihiatria dar şi ea este angajată foarte profund în structurile sociale. Ceea ce m-a derutat puţin pe atunci era faptul că această întrebare pe care o puneam nu i-a interesat deloc pe cei cărora le-o puneam. Au considerat că era o problemă care, din punct de vedere politic, era fără importanţă, iar epistemologic, fără valoare.

Existau pentru asta trei motive. Primul este că problema intelectualilor marxişti în Franţa era – iar aici ei jucau rolul pe care îl prescria P. C. F. – de a se face recunoscuţi de către instituţia universitară şi de către establishment; trebuiau, deci, să pună aceleaşi probleme ca ele, să trateze aceleaşi probleme şi aceleaşi domenii: „Nu degeaba suntem marxişti, nu suntem străini de ceea ce vă preocupă, ci suntem singurii care pot găsi soluţii noi la vechile voastre preocupări.” Marxismul dorea să se facă acceptat ca reînnoire a tradiţiei liberale, universitare (tot aşa cum, de o manieră mai largă, în aceeaşi epocă, comuniştii se prezentau ca singurii susceptibili de a relua şi de a revigora tradiţia naţionalistă). De aici, în domeniul care mă interesează, faptul că au dorit să reia problemele cele mai academice şi cele mai „nobile” ale istoriei ştiinţelor: matematică, fizică, deci temele valorizate de Duhem, Husserl, Koyré. Medicina, psihiatria nu erau nici foarte nobile, nici foarte serioase, în orice caz nu la înălţimea marilor forme ale raţionalismului clasic.

Al doilea motiv e că stalinismul post-stalinist, excluzând din discursul marxist tot ceea ce nu era repetiţie a ceva deja spus, nu permitea abordarea unor domenii încă neparcurse. Nu existau concepte formate, nici vocabular validat pentru întrebări privitoare, de pildă, la efectele de putere ale psihiatriei sau la funcţionarea politică a medicinii; în vreme ce nenumăratele schimburi care avuseseră loc de la Marx până în epoca actuală, trecând prin Engels şi Lenin, între universitari şi marxişti realimentase o întreagă tradiţie a discursului asupra ştiinţei în sensul în care o înţelegea secolul XIX. Marxiştii îşi plăteau fidelitatea faţă de vechiul pozitivism cu preţul unei surdităţi radicale faţă de toate întrebările psihiatriei pavloviene; pentru câţiva medici apropiaţi P. C. F., politica psihiatrică, psihiatria ca politică nu era chiar la loc de cinste.

Ceea ce am încercat eu să fac în acest domeniu a fost întâmpinat cu o mare tăcere în stânga intelectuală franceză. Şi numai în jurul anului 1968, în ciuda tradiţiei marxiste şi a P. C., au început toate interogaţiile mele să-şi capete semnificaţia politică, şi asta cu o acuitate pe care nu o bănuisem şi care dovedea, de fapt, cât de timide şi de stângace fuseseră toate lucrările mele anterioare. Fără deschiderea politică realizată în aceşti ani, n-aş fi avut, cu siguranţă, curajul să reiau firul acestor probleme şi să-mi continui cercetarea asupra penalităţii, a închisorilor, a disciplinelor.

În fine, există poate un al treilea motiv, dar nu pot fi absolut sigur că a avut vreun rol. Mă întreb totuşi dacă nu exista un refuz la intelectualii P. C. F. (sau la cei apropiaţi lui) de a pune problema închiderii, a utilizării politice a psihiatriei, de o manieră mai generală a cadrilajului disciplinar al societăţii. Fără îndoială că puţin cunoşteau între 1955-1960 amploarea gulagului în realitate, dar cred că mulţi o presimţeau, mulţi aveau sentimentul că despre asta era mai bine să nu se vorbească: zonă periculoasă, lumină roşie. Bineînţeles, este dificil să măsori retrospectiv gradul lor de conştienţă. Dar ştiţi bine cu câtă uşurinţă putea direcţia Partidului – care nu ignora nimic, e clar – să facă să circule consemne, să împiedice să se vorbească despre una sau despre alta, să-i descalifice pe cei care totuşi vorbeau…

— Există deci un anume tip de discontinuitate în propriul dumneavoastră proiect teoretic. De aceea, ce credeţi astăzi despre acest concept prin care s-a căutat prea repede şi cu prea multă uşurinţă să se facă din dumneavoastră un istoric structuralist?

— Această poveste a discontinuităţii m-a surprins puţin întotdeauna. O ediţie din Petit Larousse care tocmai a apărut spune: „Foucault: filosof care îşi întemeiază teoria sa despre istorie pe discontinuitate”. Asta mă lasă năuc. Fără îndoială că nu m-am explicat îndeajuns în Cuvintele şi lucrurile, deşi am vorbit mult despre acest lucru. Mi s-a părut că, în anumite forme empirice de cunoaştere precum biologia, economia politică, psihiatria, medicina etc., ritmul transformărilor nu ascultă de schemele line şi continuiste ale dezvoltării care se admit de obicei. Grandioasa imagine biologică a unei maturizări a ştiinţei subînţelege numeroase analize istorice; ea nu mi se pare pertinentă din punct de vedere istoric. Într-o ştiinţă precum medicina, de exemplu, avem, până la sfârşitul secolului XVIII un anumit tip de discurs ale cărui transformări lente – douăzecişicinci, treizeci de ani – au pus capăt nu numai propoziţiilor adevărate care au putut fi formulate până atunci, dar, mai profund, manierelor de a vorbi, de a vedea, întregului ansamblu de practici care serveau drept suport medicinii: nu e vorba de simple descoperiri noi, ci de un nou regim în discurs şi în cunoaştere. Şi asta doar în câţiva ani. Este ceva care nu poate fi negat dacă se cercetează cu suficientă atenţie textele. Problema mea n-a fost nicidecum de a spune: ei, iată, trăiască discontinuitatea, suntem în discontinuitate, hai să rămânem în ea, ci de a pune întrebarea: cum se face că există, în anumite momente şi în anumite ordine ale cunoaşterii, aceste bruşte decroşaje, aceste precipitări de evoluţie, aceste transformări care nu se pliază deloc pe imaginea calmă şi continuistă pe care ne-o facem de obicei? Dar esenţialul în astfel de schimbări nu este că ar fi rapide sau de largă răspândire ci mai degrabă că această rapiditate şi această răspândire nu sunt decât semnul altor lucruri: o modificare în regulile de formare a enunţurilor care sunt acceptate ca ştiinţific adevărate. Nu este deci o schimbare de conţinut (respingere a unor vechi erori, aducere la zi a unor noi adevăruri) şi nici o alterare a formei teoretice (reînnoire a paradigmei, modificare a ansamblurilor sistematice); ceea ce este în chestiune este ceea ce determină, de fapt, enunţurile şi modul în care ele se determină unele pe altele pentru a constitui un ansamblu de propoziţii acceptabile din punct de vedere ştiinţific şi susceptibile, în consecinţă, de a fi verificate sau infirmate prin proceduri ştiinţifice. Problemă, până la urmă, de regim, de politică a enunţului ştiinţific. La acest nivel, este vorba de a cunoaşte nu care este puterea care apasă din exterior asupra ştiinţei, ci care sunt efectele de putere care circulă între enunţurile ştiinţifice; care este, într-un anume fel, regimul lor interior de putere; cum şi de ce, în anumite momente, se modifică el de o manieră globală.

Lasă un răspuns