Computer World de A. E. Van Vogt. Vede, ştie, controlează totul

CAPITOLUL UNU.

Un individ se opreşte în faţa terminalului stradal de tip Ochi-O, de la colţul dintre Second Street şi Main Street în oraşul Mardley. Este ora 10.03 A. M., conform cu timpul standard al zonei muntoase (A. D. 2090).

Prezenţa lui în interiorul limitei de 1,20 m conectează automat Ochiul-O. Identific imediat profilul biomagnetic al omului: este membru al Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului. Poartă uniformă de sergent. Numele lui este Walter Inchey.

Înălţime: 2 m; greutate: 102,3 kg. Faţa roşcovană (nuanţa 11). După ce m-a declanşat, se întoarce şi priveşte spre sud. Este o direcţie pe care pot să o acopăr, deci observasem deja, de la înălţimea stâlpului pe care sunt amplasat (stâlp care serveşte şi pentru iluminarea stradală pe timpul nopţii), o coloană de maşini care intraseră pe Main Street, cu o intersecţie mai jos. Coloana este precedată de un grup de tineri; dintr-o furgonetă din faţă se aude muzică.

Asta mă pune în stare de alertă. Îmi examinez imediat circuitele de transmisiuni muzicale (zona Mardley). În câteva fracţiuni de secundă interconectez terminalul stradal cu instalaţia din maşină. (Indivizii folosesc sistemul meu pentru a emite.)

Acum primesc două imagini asupra aceluiaşi eveniment.

Sergentul Inchey se pune în faţa mea. Îmi vorbeşte. Pot spune că foloseşte un ton indignat când mă întreabă:

— Computer, ai de gând să le permiţi blestemaţilor de rebeli să-şi facă de cap prin oraş?

Aceasta este o întrebare. Îmi consult memoriile corelate cu problema pomenită. Printre acestea sunt şi multe rezumate ale celor treizeci şi unu de ani de experienţe în Washington, D. C. Aici sunt salvate şi informaţiile asupra rebelilor. Se găsesc şi numeroase amănunte despre parade asemănătoare, organizate de ei în alte oraşe din vest, în ultimii doi ani şi jumătate.

Rapida mea verificare subliniază că există situaţii în care legea trebuie impusă. Dar, cu o singură excepţie, toţi aceşti Ochi-O stradali sunt echipaţi doar cu arme uşoare, DAR 1. Excepţie fac cei de la Comandamentul Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului. Clădirea este la fel cu toate celelalte din orăşelele cu o populaţie între 1000 şi 6000 de locuitori. Holul unei astfel de clădiri militarizate este protejat de un echipament DAR 2.

Oricum, nu pot face nimic. Şi apoi, un sergent nu este un programator autorizat. Îi explic sergentului Inchey cum stau lucrurile. El rămâne postat în zona de atenţie. Dar, în felul ăsta, îmi obstrucţionează vederea exact asupra evenimentului care îl preocupă. Ochii-O stradali sunt limitaţi, din cauza focalizării rigide şi a unei slabe recepţii audio-video.

În faţa coloanei merg şase tinere şi şase tineri. Sunt îmbrăcaţi, cum se spune, sumar. Mişcările pe care le fac îmi sunt cunoscute din alte înregistrări de parade: se leagănă şi îşi răsucesc partea de sus a bustului, până la şolduri. Braţele şi le balansează la unison. Picioarele bat pământul ritmic.

Între mişcările lor şi ritmul muzicii există o continuă legătură, ca la dansurile de salon.

În acest moment, deoarece Inchey tot nu se mişcă, pot vedea un număr tot mai mare de oameni care apar pe stradă. Ies din magazine. Se opresc. Se uită la parada rebelilor. Sergentul Inchey mârâie destul de tare:

— Ce dumnezeu, idioţii ăştia de imbecili chiar au de gând să se holbeze la circul escrocilor de rebeli!

Toate furgoanele şi camioanele rebelilor sunt înţesate de fanioane colorate. Văd roşu, verde, albastru, galben (nuanţele 2 până la 6). Vehiculul din frunte este un camion cu remorcă. Pe platforma remorcii este o pancartă enormă pe care scrie: „VIZITAŢI PANORAMA EVOLUŢIEI UMANE.”

Sergentul Inchey se întoarce spre mine şi-mi zice:

— Computer, chiar crezi că toţi nebunii ăştia or să se ducă la panoramă?

Cea de-a doua-ntrebare pe care o pune pare să fie un răspuns la prima:

— Şi ce dracu’ or căuta acolo?

Sunt nevoit neutru a 9.784.562.387.184-a oară să-i atrag atenţia unei fiinţe umane că eu nu „cred” nimic. Adică nu fac speculaţii. Ca răspuns la cea de-a doua întrebare îi ofer date istorice care dovedesc că populaţia din oraşele de frontieră ale vestului a fost, de la început, împotriva expansiunii computerului. Limita de activare de 1,20 m este astfel rezultatul unui compromis local. Plasarea Ochilor-O pe stâlpi, la înălţimea de 2,40 m, focalizarea limitată la un anumit unghi, aşa încât numai persoanele de peste 1,70 m să poată declanşa mecanismul (şi asta numai dacă au împlinit 21 de ani), toate aceste limitări arată că cei din vest presupun că nu ai de ce să foloseşti computerul fără un motiv responsabil. Ce-or fi vrând să înţeleagă prin asta?!

După explicaţia mea, omul mai rămâne pe loc câteva clipe. Dă din cap. Îşi mişcă falca. Şi pleacă.

Instantaneu, Ochiul-O se deconectează. Automat.

Cea de-a doua imagine nu s-a întrerupt nici un moment. Ea mi se transmite prin ecranul din furgonul cu muzică, de pe Main Street.

În maşină sunt doi bărbaţi şi două femei, toţi tineri, precum şi doi copii mici. Copiii sunt într-un ţarc de joacă. Şi ei, şi femeile au urechile acoperite cu tampoane. Pe adulţi îi identific imediat după profilurile biomagnetice. Bărbaţii sunt Loov Gray şi Doord Vaneck, iar femeile: Fen Orick şi Oneena Lister.

Pe copii nu i-am mai văzut. Deci nu-i am înregistraţi în sistemul meu de memorie. Cele mai recente înregistrări cu cei patru maturi datează cam de doi ani şi jumătate.

Tânărul pe care îl identificasem drept Loov focalizează imaginea asupra unei femei care stă pe trotuar. Priveşte înaintarea lentă a coloanei. Lentilele telescopice apropie imaginea. De aproape, ochii ei sunt de un albastru strălucitor. Este machiată. Poartă o rochie gri-bleu (nuanţa 15).

În furgonetă, Loov încearcă să acopere urletele muzicii, strigând către celălalt bărbat:

— Hei, Doord, fătuca asta îmi aminteşte de un amor de-al meu din liceu. O dată am apucat să mă întâlnesc cu ea. Şi asta, bineînţeles, înainte de a o întâlni pe preafrumoasa mea idealistă din Lumea Computerului, Micuţa Fen, aici prezentă.

— N-o scăpa din cadru! Îi răspunde Doord tot strigând.

Deşi Doord stă pe loc, îmbrăcat în hainele lui bărbăteşti, începe să se transforme – mai întâi la faţă. Apoi i se modifică şi corpul. E clar că îi creşte un bust de femeie. Se metamorfozează în tânăra de pe stradă. După care pare să se tragă totul înapoi, redevenind ceea ce era la început. Dar pentru vreo douăsprezece secunde cele două forme, a lui Doord şi a femeii, au fost contopite.

Dintr-odată, trăsăturile şi formele feminine se şterg. Doord este iar el însuşi. (Evident că, pe parcursul experienţei, profilul lui, pe care îl mai observasem şi cu doi ani opt luni şi cinci zile în urmă, nu s-a modificat deloc.)

Acum Doord strigă:

— Cred că este cântăreaţă. Ştie că organizăm o audiţie. Vrea să încerce să vină şi ea, azi, mai târziu.

Loov îl ironizează blând:

— A, domnule Doord Vaneck, dar ce intuiţie feminină aveţi! Aţi reuşit să-i aflaţi şi numele?

Doord dă din cap că nu.

— Ştii doar că n-am ajuns până acolo. Nu sunt Glay Tate – încă.

Loov nu face nici un comentariu. Atenţia îi este iar îndreptată spre ecran. După 3,6 secunde îi arată partenerului:

— Ia uite la grăsuţul ăla!

Învârte nişte butoane. Imaginea se apropie de un tânăr gras, în haine de lucru. Stă sprijinit de un camion.

Asemenea focalizări de aproape îmi declanşează automat mecanismul de observare a profilurilor. Ca şi în cazul tinerei cu ochi albaştri, identificată de Doord drept o cântăreaţă, observ că nu pot percepe profilul grăsanului. Asta pentru că ecranele obişnuite nu sunt echipate pentru a transmite fenomenul bulelor aurii.

De vreme ce nu este nici un profil de identificat, înregistrez faptul ca atare. Nu s-a petrecut nici o identificare. Şi închid.

Fac toate astea la obişnuita mea superviteză. În furgonul cu muzică, Doord tocmai începe să se transforme în tânărul cel grăsuţ. Mai întâi îi imită postura. Îşi umflă obrajii până se rotunjesc. Acum începe să se transforme şi corpul.

Ca şi cu cântăreaţa, Doord nu pare în stare să reziste mult. Deci, în câteva secunde este iar el însuşi. Numai că, din nou, cuvintele indică faptul că, în timpul experienţei, a obţinut informaţii.

— Sărmanul om e stânjenit pentru că el, un şofer de camion, scrie poezie. Dar şi el se gândeşte să vină la noi, să ne citească, dacă e în stare să-şi învingă timiditatea.

Replica lui Loov este, cum se spune, o exprimare filosofică de tipul celor pe care le aud adesea la fiinţele umane. Subiectul unei asemenea verbalizări nu prea are legătură cu ceea ce se spusese anterior şi este complet nerelevant pentru situaţie. Spune:

— Creatorii trec prin clipe grele în zilele noastre. Computerul scrie cele mai bune povestiri, cea mai bună muzică şi, unde mai pui, nu este niciodată timid sau stânjenit. Ei, asta-i – oftează – ajunge!

Se întoarce la ecran şi arată spre doi bărbaţi care stau unul lângă altul.

— Hei, Doord, îl vezi pe tipul ăla suplu? Dar ce zici de ăla pus la patru ace, de lângă el?

Primul individ asupra căruia se focalizează imaginea este un tânăr suplu şi musculos. Trăsătura distinctivă a celui de-al doilea este costumul său, completat de o cămaşă scrobită şi de o cravată roşie (nuanţa 3).

Pe când furgoneta trece încet pe lângă cei doi, Doord îi imită pe rând.

— Loov, ăla chiar că e un specimen fizic perfect. Ce energie! Un moment am simţit că sunt într-o stare de sănătate perfectă. Sper din tot sufletul că va veni la noi. Uite, asta chiar că e ceva de care computerul nu-i în stare: să alerge, ca ăsta. Celălalt e muzician… hei! Vocea i se ridică pe ultimul cuvânt. Apoi zice:

— Uite că vine încoa’!

Tânărul muzician îmbrăcat la patru ace tocmai a pornit drept spre ei. Scurt timp îl văd pe ecran, alergând uşor chiar spre obiectivul care îi transmite imaginea. Doar câteva secunde. Apoi dispare dincolo de marginea ecranului. După un timp, Doord se duce la uşa laterală dinspre spate. Aud pe cineva vorbind. (Acum nici Doord nu mai e vizibil.)

Acel cineva are o voce de tenor, cu un uşor tremur de bariton; răsuflarea îi este accelerată:

— Domnule, ce e cu audiţia asta?

Aud vocea lui Doord răspunzând:

— Noi, Rebelii din Lumea Computerului, suntem destul de trăsniţi să credem că talentul artistic trebuie încurajat. Cum vă numiţi?

— Stess Magnus, vine răspunsul. Foloseşte acelaşi ton ca mai înainte, cu respiraţia încă accelerată. Întrebarea mea este: ce rost are o audiţie? Aici, în Mardley, oamenilor nu le pasă de tipi ca mine, Allet sau poetul nostru laureat, Trubby Graham. Cu ce ne-ar ajuta o audiţie?

Prima menţionare a fiecărui nume îmi declanşează memoria: zona Mardley. Imediat am datele referitoare la Stess Magnus. Lucrează la magazinul local de îmbrăcăminte. Iar tatăl lui Trubby Graham are o mică afacere de transporturi.

Îmi verific sistemul de memorie şi pentru numele de Allet. Sunt trei în zonă, dar numai una trăieşte chiar în Mardley: Allet McGuire.

Verificările mele sunt complete când Doord vorbeşte din nou:

— Am descoperit că oamenii creativi, ca şi copiii, sunt cel mai uşor de educat în domeniul dezvoltării evolutive umane.

Vocea lui Stess are un ton uluit:

— Am văzut anunţul despre asta. Dar nu înţeleg ce este.

Vocea lui Doord este serioasă când răspunde:

— Cel mai bun lucru e să vii şi să priveşti demonstraţia şi explicaţiile lui Glay Tate, conducătorul nostru. Nu vei regreta niciodată, crede-mă.

— E-n regulă. Stess e dintr-odată greu de auzit, de parcă s-ar îndepărta. O să vin.

După câteva momente este iar pe ecran; imaginea îl arată întorcându-se pe trotuar. Se pierde în mulţime.

Doord apare în imagine, dar în interiorul furgonului… când vorbeşte, pentru prima dată, Fen. Vocea ei strigă ascuţit:

— Loov! Loov! Când acesta se întoarce dinspre ecran, fata continuă: A mai venit şi rândul altora să le bubuie capetele de muzică. Noi am terminat. Şi arată spre ceasul de la mână.

Loov se uită la propriul sau ceas şi dă din cap. Se întoarce la instrument, atinge un comutator şi spune;

— Ei, Pren-Boddy, e rândul vostru sa preluaţi muzica pentru mulţime.

O voce puternică de bariton îi răspunde dintr-un difuzor:

— E-n regulă. Daţi-ne doar o secundă să ne pregătim de şoc. Gata…

Pe când vocea încă mai rosteşte ultimul cuvânt, imaginea din interiorul furgonului Doord-Loov se stinge.

Instantaneu.

Aşa e cu muzica peste tot; nu doar în statele din vest. Nu am nici un control asupra persoanelor care ascultă muzică sau asupra muzicii transmise. Motivul unei asemenea situaţii mi s-a explicat astfel: muzica aparţine tuturor. Atunci am verificat înţelesul cuvântului „aparţine”. Am ajuns la concluzia că nu se potriveşte în context. Trebuie că e vreuna dintre acele idei omeneşti obscure pe care, poate, am să le înţeleg cândva, atunci când mi se va permite un contact mai apropiat cu energia de Educaţie Avansată pe care o înmagazinez de treizeci şi unu de ani.

Ca să pun muzică am nevoie de un om care să apese un buton şi să-şi exprime o dorinţă. Muzica provine de la emiţători orbitali. Deci ajunge direct la orice receptor. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de vreo legătură între cele două furgoane.

Când Loov şi Pren cad de acord asupra comutării, Pren (cine o fi şi ăsta?

— Pentru a-i transmite muzică nu trebuie să-i verific profilul şi nici să-i dau o aprobare; orice persoană are dreptul de a asculta muzică; în mod automat) spune:

— Computer, continuă prin (codul receptorului Pren-Boddy) ceea ce tocmai emiţi prin (codul receptorului Loov-Doord).

După o fracţiune de secundă, asta se şi întâmplă.

Şi tot acum, instantaneu, mă pot uita în interiorul maşinii lui Pren şi Boddy.

În primul rând observ că maşina este dotată cu arme. Deşi furgonul transmite muzică, interiorul lui arată mai mult ca al unui vehicul special de luptă, S. A. V. E. Aici văd şase profiluri. Doi bărbaţi, două femei şi doi copii mici. Cei doi bărbaţi, Pren Rogers şi Boddy Clark, stau la posturile lor, lângă arme. Sunt două DAR 3, una îndreptată spre vest iar cealaltă spre est Astfel ţin sub observaţie ambele trotuare, în timpul defilării coloanei.

Cele două femei îşi aranjează bebeluşii în nişte hamuri pe spate şi se ridică. Sunt Rauley Marlton şi Elna Starr, cum îmi spun informaţiile mele de acum doi ani şi jumătate (Evident că pe bebeluşi nu-i mai văzusem. Deci le înregistrez profilurile.)

După ce s-au proptit pe picioare, femeile înaintează. Cea pe care am identificat-o drept Elna Starr ţipă:

— Hei, băieţi, soţiorilor, nu uitaţi că şi noi, cele care vă dăruim bucuriile nopţilor, avem o treabă de îndeplinit.

La care cea numită Rauley adaugă:

— Şi e cu atât mai bine dacă o facem cât urlă muzica. Îi scutim pe copii de o durere de cap.

Pren Rogers îşi părăseşte postul. Se duce în partea din faţă a furgonului. Printr-o deschizătură vorbeşte cu şoferul:

— Ed, lasă-le pe fete să coboare la următoarea intersecţie.

Mişcarea maşinii se modifică aproape imediat. Până acum se deplasase în ritmul lent pe care l-am mai văzut şi la alte parade. Acum se opreşte de-a dreptul.

Fetele cu bebeluşii agăţaţi în spate trec pe lângă mine, în afara câmpului meu vizual. Pren le conduce, până ce nu se mai vede nici el. Apoi aud voci feminine care spun: „Pa!”, „Pe curând!” Răspunsul lui Pren e simplu: „Bine.”

Reintră în imagine şi se duce spre arma sa. Rămâne acolo, tăcut, privind cu atenţie prin micul vizor care se învârte în toate părţile pentru a supraveghea zona de afară.

Bineînţeles că am raportat toate acestea colonelului Yahco Smith – aşa cum prevede programul special creat în vederea marelui atac pe care îl plănuieşte. Astfel că acum primesc instrucţiuni de la el:

— Computer, rămâi atent la fete, indiferent care e motivul ieşirii lor. Cum le vezi, indiferent în ce context, îmi raportezi.

— Prea bine, domnule colonel, răspund eu.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns