Cel Din Urma Examen de Edmondo De Amicis

Azi dimineață am sfârșit examenul oral. La ora opt și un sfert începură să ne cheme patru câte patru în sala cea mare.
Directorul și patru profesori, între care și domnul pro-fesor Perboni, stăteau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat și eu printre cei patru dintâi. Drept să spun, bun e profesorul nostru! Azi dimineață am văzut mai bine decât oricând, ce mult ține la noi! Nu ne pierdea nici o clipă din ochi. Când vedea că ne încurcăm în răspun-suri, schimba fețe, fețe, și dacă răspundeam bine, se înve-selea, ne făcea o mulțime de semne cu mâinile, cu capul, părea că ar fi vrut să ne spună: E bine! Nu, nu e bine! Bagă de seamă! Mai rar! Fii cu inimă!
Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să ne sufle tot Chiar dacă părinții noștri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea să-i strig în gura mare:
— Mulțumesc!
Când profesorii îmi spuseră:
— Bine, băiete! Poți să te duci! Ochii lui scânteiară de bucurie.
M-am înapoiat în clasă, ca să-l aștept pe tata. Băieții erau încă mai toți acolo. Mă așezai lângă Garrone și mă întristai la gândul că stăteam pentru cea din urmă oară lângă el. Nu-i spusesem încă nimic despre plecarea noastră din Turin. El stătea plecat pe bancă, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatălui său, om înalt și voinic, îmbrăcat în haine de mașinist, cu chipul tot așa de bun și de serios ca al fiului său. Cămașa lui Garrone se desfăcuse puțin la piept și zării cruciulița de aur ce i-o dăduse mama lui Nelli, când aflase c-a ocrotit pe fiul ei.
N-avem ce face, trebuia să-i spun; de aceea, prinzând inimă, i-am zis:
— Știi, Garrone, că tata pleacă detot din Turin?
— Pleci și tu cu el? mă întrebă Garrone.
— Desigur! îi răspunsei.
— Așadar, nu o să mai fim împreună în clasa a IV-a!
— Nu! îi zisei, încercând să-mi ascund părerea de rău.
Garrone tăcu câtva timp și își continuă desenul: apoi îmi zise fără să-și ridice ochii:
— O să-ți aduci tu aminte de camarazii tăi din clasa a treia?
— Da, fără îndoială! îi răspunsei, de toți și mai cu seamă de tine… Cine ar putea să te uite?
El se uită lung la mine, cu o privire serioasă, una din acele priviri care spune o mulțime de lucruri, și nu zise nimic, dar îmi întinse mâna stângă, prefăcându-se că vrea să-și urmeze desenul cu cealaltă. Eu strânsei din toate puterile mâna aceea zdravănă și prietenoasă.
În momentul acela intră în clasă profesorul nostru, vesel și aprins la față. El ne spuse repede:
— Bravo, băieți! Bine ați ieșit! De vor răspunde tot așa și cei care au mai rămas, va fi minunat! Fiți cu inimă, copii: eu sunt foarte mulțumit!
Și ca să ne arate mulțumirea sa și mai cu seamă să ne înveselească și pe noi, se prefăcu imediat că alunecă și că se sprijină de zid, ca să nu cadă.
Să glumească el așa! Domnul Perboni, pe care nu-l văzusem nicioda-tă, nici măcar zâmbind.
Gluma aceasta, copilărească, ni se păru așa de ciudată.
Clipa aceea de veselie era pentru el unica răsplată după nouă luni de muncă, de răbdare și de neodihnă!
Pentru aceasta muncise el atâta timp și venise de atâtea ori să ne facă lecția, chiar fiind bolnav, bunul nostru pro-fesor? Iată tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atâtor trude și griji! Mi se pare că multă vreme o să-mi aduc aminte de dânsul, cum a glumit, și când voi fi mare, dacă va mai trăi și-l voi întâlni, îi voi spune că gluma lui m-a atins la inimă, și voi săruta cu respect capul său alb.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns