Cea Din Urma Zi De Carnaval de Edmondo De Amicis

Astăzi am fost de față la o scenă foarte tristă, când treceau măștile. Din fericire s-a sfârșit cu bine, căci putea să se întâmple ceva îngrozitor.
În piața San Carlo, împodobită cu ghirlande roșii, albe, galbene și cu steaguri, se grămădise o lume nebună. Prin gloată se plimbau măști de tot felul. Treceau care aurite, încoronate cu flori și steaguri care închipuiau: unul un pavi-lion, altul un teatru, bărci, vapoare și toate acestea, înțesate cu actori, marinari, soldați, paiațe, păstorițe, bucătari și alții. Era o învălmășeală așa de mare, încât nu știai încotro să te uiți mai întâi. Un zgomot de trâmbițe, de cornuri de vână-toare, de tobe turcești, te asurzea. Măștile de prin care, beau și cântau vorbind cu trecătorii și cu cei ce priveau de pe la ferestre. Aceștia le răspundeau strigând cât puteau, azvârlindu-le portocale și dulciuri.
Pe deasupra trăsurilor și a gloatei, până unde puteai să ajun-gi cu ochiul, se vedeau fâlfâind steaguri, strălucind căști, pana-șuri tremurând în vânt, capete mari de carton mișcându-se în-coace și încolo, arme caraghioase, tobe egiptene, căciulițe roșii, în sfârșit, s-ar fi zis că năvălise o ceată de nebuni.
Când intră trăsura noastră în piață, ne mergea înainte un car de toată frumusețea, împodobit cu ghirlande de tranda-firi artificiali, tras de patru cai acoperiți cu caltrapuri cusute cu fir. În el se aflau paisprezece, sau cincisprezece domni deghizați în costume de nobili, de la curtea Franței . Erau îmbrăcați numai cu mătase, purtau peruci albe și țineau la subțioară pălăria cu trei colțuri; sabia le atârna la o parte și pe piept le fâlfâia un jabou numai de panglici și dantele. Erau foarte frumos și foarte bine costumați. Cântau toți împreună o canțonetă franceză și aruncau dulciuri poporului care bătea din palme și-i aclama.
Deodată văzurăm un om la stânga noastră ridicând în sus o copiliță ca de cinci sau șase ani, care plângea grozav și da din mâini și din picioare: părea apucată de spasme. Omul își deschise drum până la carul acelor domni; unul din ei se plecă spre el, și omul îi zise:
— Fiți buni, vă rog, și luați pe această copilă, care s-a rătă-cit de mama sa; țineți-o în brațe, nu cred să fie departe, săr-mana femeie, și ar vedea-o mai lesne ținută în sus; nu știu să fie un mijloc mai bun decât acesta!
Domnul luă copila în brațe; toți ceilalți încetară de a cân-ta. Fetița țipa cât putea și se zvârcolea ca un șarpe. Domnul își scoase masca, ca să nu o sperie și carul merse iarăși încet înainte.
În același timp, după cum mi s-a spus, la capătul celălalt al pieței, o sărmană femeie, pe jumătate nebună, împingând gloata cu coatele, striga:
— Marioaro! Marioaro! Mi-am pierdut copila! Mi-a furat-o cineva! Mi-a înăbușit-o!
De un sfert de ceas, biata femeie dispera în chipul aces-ta, alergând când în dreapta, când în stânga, îmbulzită în mijlocul gloatei, care cu greu putea să-i facă drum.
Domnul ținea mereu fetița In brațe strângând-o la piept. Micul cap al copilei se pierdea în panglicele și dantelele ja-boului. El se uita pretutindeni în jurul pieții cu nădejdea să zărească pe mama ei, și încerca totodată să o liniștească. Mi-titica, neputând să înțeleagă unde se afla, își pusese mâinile peste ochi și plângea de ți se rupea inima.
Domnul era mișcat adând. Ceilalți dădeau fetiței cofeturi și portocale, dar ea îi respingea și plângea și mai tare.
— Căutați pe mama copilei! striga domnul, către popor. Căutați pe mama ei!
Toți începură să se uite în dreapta și în stânga, dar mama nu se ivea nicăieri. În sfârșit, la o mică depărtare de strada Romei, o femeie se repezi spre car. Ah! N-am s-o uit niciodată! Nu mai părea o ființă omenească: părul îi căzuse pe spate, chipul îi era galben și hainele rupte. Văzându-și fetița, ea scoase un țipăt, care nu se putea înțelege dacă era de bucurie, de spaimă sau de mânie; și voind să-și apuce îndată copila, întinse niște mâini care în nervozitatea lor păreau gheare. Carul se opri.
— Iat-o! îi zise domnul, întinzându-i fetița, după ce o sărută.
Mama o strânse la piept cu o dragoste nespusă. Una din mânuțele fetiței rămase câteva momente în mâna domnului, care scoțându-și din deget un inel de aur, cu un frumos și mare briliant, îl puse repede în degetul copilei și îi zise:
— Ține, fie acest inel, zestrea ta!
Mama rămase înmărmurită, dar mulțimea izbucni în aplauze. Domnul își puse masca pe ochi, tovarășii începură iarăși să cânte și carul porni încetișor în mijlocul strigătelor! Bravo! Vivat! Trăiască generozitatea!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns