Casa veşniciei de A. E. Van VOGT

PROLOG.

Îşi recăpătase cunoştinţa şi primele impresii se asociau cu vocea unui bărbat, din întuneric:

— Am auzit de asemenea răni, doctore, dar e prima pe care am ocazia să o şi văd.

Apoi a înţeles că glonţul, venit dintr-o alee laterală – şi-şi amintea bine asta – îl rănise doar. Era încă în viaţă. Mai trăia! Bucuria i se topi însă ca gelatina în apă fierbinte, în timp ce recădea într-un somn adânc.

Când s-a trezit din nou, a auzit o voce de femeie:

— Tannahill… Arthur Tannahill din Almirante, California…

— Sunteţi sigură?

— Sunt secretara unchiului lui. L-aş recunoaşte oricum.

Pentru prima dată îşi aminti că are un nume şi că vine dintr-un anumit loc.

Prinse putere. Şi apoi, brusc, o mişcare.

— Bine – şopti cineva – daţi-i drumul uşor pe fereastră.

Întuneric, senzaţie de legănare…

Un bărbat râse scurt şi o femeie spuse:

— Dacă nava nu vine la timp, o să…

Apoi simţi o mişcare puternică înainte, însoţită de un zgomot vibrând intens, undeva în spate. Totul se pierdu în întuneric… o voce de bărbat:

— Sigur că va fi multă lume la înmormântare. E important să pară că a murit la datorie.

Încercă să reziste senzaţiei că e doar un pion în acest vis. Dar era ţintuit de un fel de paralizie, ca şi cum ar fi fost mort cu adevărat, în timp ce, undeva, aproape, se cânta solemn muzică funebră. Şi rămase tăcut, prins ca într-o menghină, chiar şi în momentul înfiorător al fixării capacului.

Cutia de lemn în care se afla sicriul se lovi de pământul din groapă, sunând a gol.

Un întuneric apăsător îl învălui, dar ceva în el părea să continue încă o luptă disperată. Înţelese – deodată perfect conştient – cât de mult dormise.

Tot în sicriu era când o adiere rece şi proaspătă îi trecu peste faţă. Tannahill întinse mâna în întuneric. Peste tot, chiar şi deasupra, căptuşeală de satin. Dar, după un moment, respira acelaşi aer rece.

Se încordă, cuprins din nou de groază şi, deodată, simţi mişcare deasupra.

Se săpa. Cineva deschidea mormântul.

Se auzi o voce de bărbat:

— Bine, ridicaţi cutia şi scoateţi repede sicriul. Nava aşteaptă.

Era mai mult decât putea suporta. Când se trezi din nou, se afla într-un pat de spital.

 

CAPITOLUL I.

Mai erau trei zile până la Crăciun. Ca să nu aibă griji de sărbători, Stephens rămase să lucreze până târziu.

Prezenţa în clădire la ora aceea urma să devină cândva cea mai importantă coincidenţă din viaţa lui.

Chiar înainte de miezul nopţii, când tocmai îşi strângea cărţile, sună telefonul. Ridică receptorul, răspunzând mecanic:

— Allison Stephens.

— Western Union, răspunse fata de la celălalt capăt al firului, o telegramă de la Walter Peeley, Los Angeles, pentru dumneavoastră, domnule.

Peeley era avocatul-şef, care se ocupa de proprietăţile Tannahill. El îl numise pe Stephens administrator al domeniului.

Stephens se întrebă plictisit: „Ce-o mai fi?” Apoi tare:

— Citiţi-o, vă rog!

Fata începu rar:

Arthur Tannahill trebuie să sosească în seara asta sau a sosit deja noaptea trecută în Almirante. Rămâi la dispoziţia lui, dar, te rog, fără exagerare! Ar fi bine să te prezinţi la el după Crăciun. Domnul Tannahill a fost împuşcat din greşeală şi tocmai a ieşit din spital după o convalescenţă îndelungată. Se pare că nu doreşte să se afle de asta. Va sta o vreme la Almirante. Spunea că vrea „să descopere ceva”. Ajută-l când te va ruga şi hotărăşte singur în privinţa relaţiilor tale cu el! Are în jur de treizeci de ani, ca şi tine, şi asta ar putea să-ţi fie de ajutor. Nu uita totuşi că reşedinţa lui Tannahill – Grand House – nu te priveşte, ca reprezentant local al domeniilor, decât dacă Tannahill ţi-o cere personal. Am vrut doar să te previn. Succes!

Fata încheie:

— Acesta a fost mesajul. Să-l mai citesc o dată?

— Nu, am înţeles. Mulţumesc.

Se ridică, îşi încuie sertarul biroului şi, întorcându-se, se opri să privească pe fereastră.

Doar câteva lumini risipite. Cea mai mare parte a oraşului Almirante se pierdea în stânga. Cerul era negru ca smoala şi nici un luciu de apă nu amintea că Pacificul era la mai puţin de cinci sute de metri. Stephens nu văzu mai nimic. Îl preocupa telegrama. Tonul mesajului părea să dea de înţeles că Peeley era îngrijorat şi nesigur. Totuşi, sfaturile erau bune. Dacă moştenitorul Tannahill se comporta ciudat, trebuia ca angajaţii săi să fie atenţi. Ar fi o prostie să-şi piardă postul numai pentru că tânărul proprietar l-ar considera nelalocul lui.

„Îl caut mâine – se hotărî Stephens – pentru a-mi oferi serviciile. Dacă nu-i convine, oricum n-am să mai stau mult timp pe aici.”

Se oprise în holul exterior să verifice dacă e bine închisă uşa, când auzi deodată – clar şi inconfundabil – ţipătul ascuţit, tânguitor al unei femei, venind de undeva din casă. Se întoarse să caute. Nimic. Începea să audă zgomote confuze în diferite părţi ale clădirii. În liniştea creată de absenţa furnicarului uman din timpul zilei, construcţia reacţiona la schimbarea temperaturii, pe măsură ce aerul rece şi umed al oceanului învăluia pământul. Podeaua de lemn trosnea uşor. Obloanele pocneau la ferestrele deschise. Zgomot de uşi. Nimic nu părea să indice prezenţa altcuiva în clădire.

„Presupun că – în calitate de reprezentant al administraţiei – ar trebui să verific.”

Palms Building1 forma o structură vastă şi ocupa o bucată bună de teren. Biroul lui dădea într-un coridor lung, unde două becuri slabe răspândeau o lumină difuză. Urma un altul, în mijloc, cu trei corpuri de iluminat în plafon. Un al treilea coridor, mai îndepărtat, avea încă două lumini. Nu se vedea nimic neobişnuit.

Stephens se îndreptă încet spre ascensor şi apăsă pe buton. Se auzi uşa trântindu-se şi începu să urce, însoţit de bâzâitul electric al motorului şi scârţâitul cablurilor. Uşa se deschise şi Jenkins, mecanicul de noapte, îl salută vesel:

— Aşa târziu plecaţi?

— Bill, cine mai e sus? Întrebă Stephens.

— De ce? A, numai indienii aceia. Se roagă sus, la 322. Ei… şovăi, dar ce s-a întâmplat, domnule?

Stephens îi explică fără chef. Regreta acum că-şi făcuse griji. Era dezamăgit. O singură frază a lui Jenkins fusese de ajuns. Indieni rugându-se… Îşi aminti vag de 322 din registrele de evidenţă ale locatarilor. Camera era ocupată de o firmă mexicană.

— Ei bine, nu sunt chiar indieni, răspunse Jenkins la întrebarea sa. În afară de doi dintre ei, restul sunt destul de albi. Dar Madge spune că locul e plin de statuete indiene.

Stephens încuviinţă din cap cu regret.

O parte din averea lui Tannahill provenea din sculptură veche mexicană şi, după ce devenise reprezentant al administraţiei terenurilor, citise mult despre asta. Un subiect incomod. „Indivizi goi şi barbari”, gândea el. Dar asta explica strigătul. Era doar produsul vreunuia dintre nenumăratele culte ai căror membri se tânguiau, mormăiau, urlau prin toate oraşele de pe coasta de vest.

— Cred, spuse Stephens, că ar fi mai bine să batem la uşă şi…

Se întrerupse. Un al doilea ţipăt se auzi înăbuşit, prelung, înspăimântător, sugerând o frică insuportabilă. Când se termină, Jenkins era cenuşiu la faţă.

— Anunţ poliţia, spuse el grăbit.

Uşa liftului se trânti şi cabina dispăru în adânc, scârţâind. Era din nou singur, dar acum ştia încotro s-o ia.

Porni cu ezitarea omului care n-are chef să fie implicat în ceva ce ar putea să întrerupă plăcuta rutină a vieţii sale.

Pe uşă scria: Societate Mexicană de Import.

O lumină licărea slab prin panourile de sticlă mată şi Stephens vedea înăuntru umbre de oameni mişcându-se încet. Deveni prudent, văzând cât de mulţi erau. Încercă mânerul de la uşă – era încuiată, după cum se aştepta. Din cameră se auzea o voce joasă şi mânioasă, de bărbat. Cuvintele nu se distingeau clar, dar Stephens înţelese despre ce era vorba.

— Nu există acţiune separată… eşti cu noi sau împotriva noastră… grupul operează la nivel naţional şi internaţional ca…

Un murmur de încuviinţare acoperi restul frazei.

— Hotărăşte-te!

Se auzi vocea încordată a unei femei:

— Suntem obligaţi să rămânem chiar dacă s-ar produce un război atomic şi va trebui să mă ucizi înainte de…

Răsună zgomotul unei palme şi apoi un ţipăt de durere. Un bărbat trase o înjurătură straşnică, dar Stephens nu mai auzi urmarea. Bătu cu pumnul în geam. În cameră se făcu linişte şi o umbră se îndreptă spre uşă, care se deschise. Un individ scund, cu o faţă galbenă şi un nas enorm, îl privea stăruitor pe Allison Stephens.

— Ai întârziat… începu.

Faţa îi încremeni de uimire. Încercă să închidă, dar Stephens împinse uşa cu mâna şi cu piciorul, folosind puterea celor aproximativ optzeci de kilograme ale sale. Deschise, împotriva rezistenţei disperate a celuilalt. Într-o clipă trecu pragul şi spuse tare:

— Sunt administratorul acestei clădiri. Ce se întâmplă aici?

Era o întrebare retorică. Era clar ce se întâmpla. Nouă bărbaţi şi patru femei aşteptau încordaţi, în diferite poziţii.

Una dintre femei, o blondă strălucitoare, fusese dezbrăcată până la brâu. Gleznele şi încheieturile mâinilor îi erau legate cu frânghii subţiri de scaunul pe care era aşezată. Pe spatele ei bronzat se vedeau urme de sânge, iar pe podea, un bici. Stephens observă, cu coada ochiului, că omuleţul năsos trăgea uşor din buzunar un obiect fusiform. Nu mai stătu să vadă despre ce e vorba. Făcu un pas şi-l lovi pe celălalt peste încheietura mâinii. Arma, dacă asta era, se învârtea acum, lucind, prin aer. Căzu pe podea cu un straniu sunet muzical şi alunecă sub birou.

Individul blestemă. Scoase un cuţit de undeva din haină, dar, înainte de a-l folosi, altcineva din preajmă spuse tăios, în murmurul general:

— Opreşte-te, Tezla! Elibereaz-o! Las-o să se îmbrace!

Stephens, care se retrăsese din faţa cuţitului, mai mult uimit decât speriat, interveni:

— Nu puteţi pleca! Vine poliţia!

Omul îl privi gânditor. Spuse rar, cântărind cuvintele:

— Aşadar dumneata eşti administratorul clădirii… Allison Stephens… căpitan de marină… ai obţinut licenţa în drept acum doi ani. Ei bine, pari destul de inofensiv. Aş vrea totuşi să ştiu cum de mai eşti aici la ora asta…

Se întoarse, fără să mai aştepte răspunsul. Nici el, nici ceilalţi nu-i mai dădură nici o atenţie lui Stephens. Un bărbat şi două femei terminaseră de dezlegat prizoniera.

Patru bărbaţi stăteau într-un colţ, lângă nişte statuete, vorbind încet. Tezla, singurul al cărui nume îl aflase, stătea în genunchi, încercând să culeagă obiectul fusiform de sub birou. După câteva secunde, cineva spuse:

— Să mergem!

Începură să se retragă, pe lângă Stephens, care, fiind singur împotriva tuturor, nu făcu nici un gest să-i oprească.

— Pe scara de serviciu, se auzi vocea unui bărbat din hol.

În câteva minute, Stephens rămase singur în cameră cu tânăra albă la faţă. Fata se străduia să-şi îmbrace bluza. Când, în sfârşit, reuşi, se repezi spre haina de blană căzută pe podea, în spatele biroului. O ridică cu greu, clătinându-se.

— Ai grijă! Spuse Stephens.

Era îmbrăcată acum. Se întoarse şi-l privi cu pleoapele strânse:

— Vezi-ţi de treabă! Veni răspunsul ei scurt.

Se îndreptă spre uşă, dar se opri şi se întoarse la zgomotul liftului. Schiţă un zâmbet:

— Ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse, dar ochii ei verzi exprimau contrariul.

Stephens începea să se relaxeze, dar, surprins de nerecunoştinţa ei, spuse ironic:

— Presupun că hotărârea de a-mi mulţumi nu are nici o legătură cu sosirea poliţiştilor.

Se auziră paşi apropiindu-se din hol. Un poliţist apăru în uşă. În spatele lui, Jenkins, ezitând.

— E totul în ordine, domnule Stephens?

— Ce s-a-ntâmplat aici? Întrebă ofiţerul.

Stephens se întoarse spre tânără.

— Cred că doamna ne poate explica.

Ea scutură din cap:

— Nu ştiu de ce v-au chemat, domnule ofiţer! E o greşeală. Stephens clipi, încremenit de uimire:

— O greşeală? Spuse tare.

Îl studia. Apoi continuă cu o expresie de nevinovăţie în ochii verzi ca apa mării:

— Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră că s-a întâmplat, dar noi participam la un mic ceremonial când, deodată.

— Se-ntoarse spre ofiţer şi-l arătă pe Stephens – domnul acesta a spart uşa.

— Ceremonial! Observă ofiţerul, uitându-se prin cameră, măsurând figurinele de piatră cu o urmă de înţelegere în privire. Cel puţin aşa i se părea lui Stephens, care-şi imagina acum la ce se putea gândi celălalt. Şi nici nu era de condamnat pentru asta.

Îi era silă şi surpriza, produsă de tăgăduirea adevărului, se stinse, cedând dorinţei ca totul să se termine cât mai repede. Totuşi, îi explică el ofiţerului, crezuse că aude cum cineva era biciuit. Acesta se întoarse spre fată:

— Ce spuneţi de asta, doamnă?

— Totul e o greşeală. N-a fost decât un ceremonial.

Apoi ridică din umeri şi recunoscu, fără tragere de inimă:

— Presupun că domnul Stephens are unele motive să fie de altă părere.

Stephens înţelese că incidentul era încheiat. Ofiţerul îl întrebă, mai mult de formă, dacă vrea să depună o plângere. Nu putea acţiona fără mărturia victimei. Fata puse capăt discuţiei:

— Pot pleca, domnule ofiţer?

Ieşi în hol, strecurându-se pe lângă el, fără să mai aştepte răspunsul. Ţăcănitul tocurilor se pierdu în depărtare.

Jenkins se ridică şi el:

— Mai bine mă întorc la lift.

Poliţistul nu mai stărui. Rămas singur, Stephens aruncă o privire prin cameră, întrebându-se ce se întâmplase de fapt. Ceea ce auzise nu avea nici un sens. Statuetele, reprezentând nu se ştie ce zeităţi străvechi, îl fixau cu ochii lor de piatră. Era linişte.

Îşi aminti deodată că individul, care-i deschisese uşa, aştepta pe altcineva, o persoană cu care semăna atât de bine încât, pentru un moment, fusese confundat. Privi înfiorat în lungul coridorului. Nimeni.

Se întoarse în încăpere şi, tocmai când se îndrepta spre comutatorul de lângă uşă, ca să stingă lumina, văzu geanta femeii, uitată lângă birou, unde fusese şi haina înainte. Se duse s-o ridice, fără ezitare. O pipăi nehotărât, apoi o deschise. Găsi cartea de vizită pe care o căuta. Citi: Mistra Lanett.

Mai privi o dată prin „camera de tortură” a Societăţii Mexicane de Import. Un gând continua să-l obsedeze: „Ce fel de politică naţională şi internaţională putea să-i determine pe adepţii unui anumit cult să-l biciuiască pe unul dintre membri, din cauza unui război atomic?”

Încruntându-se, Stephens plecă în biroul său, luând şi geanta. Apoi coborî la parter.

— Vă duceţi la casa Tannahill? Îl întrebă Jenkins.

Stephens se trezi la realitate şi, la început, crezu că Jenkins auzise de sosirea tânărului Tannahill. Răspunse, într-un târziu, prevăzător:

— De ce m-aş duce acolo?

— Păi, n-aţi auzit?

— Ce să fi auzit?

— Crima…!.

Lui Stephens îi trecu imediat prin minte gândul că moştenitorul fusese ucis.

— O, Doamne! Spuse, dar înainte să mai întrebe altceva, Jenkins continuă:

— Poliţia l-a găsit pe îngrijitorul negru zăcând într-una din vechile fântâni din spatele casei.

— Oh!

Stephens oftă de uşurare, dar se posomorî din nou când îşi aduse aminte de telegrama lui Peeley. Se uită la ceas – 12.30. Nu era deloc ora potrivită să se prezinte la Tannahill. Ieşi şi se îndreptă spre colţul de unde obişnuia să privească spre Grand House. Abia după câteva secunde putu distinge contururile nedesluşite ale casei, profilându-se pe cerul nopţii, deasupra masei întunecate a muntelui. Nu se vedea nici o lumină. Mulţumit că locul e pustiu, Stephens se urcă în maşină şi porni spre casă.

Odată ajuns, în drum spre dormitor, se opri să bată la uşa menajerei. Dorea micul dejun devreme, a doua zi. Uşa era întredeschisă şi el îşi aminti că femeia îşi luase o vacanţă de două săptămâni, ca să-şi viziteze familia. Plecase cu o zi în urmă.

Stephens se dezbrăcă, îşi puse pijamaua şi halatul şi tocmai se spăla pe dinţi, când se auzi discret, de trei ori, soneria de la intrare. Ieşi în hol să descuie, dar o cheie intrase deja, bâjbâind, în broască. Uşa se deschise încet şi Mistra Lanett se strecură înăuntru. Respira precipitat. Trânti uşa şi trase zăvorul. Atunci îl văzu pe Stephens.

— Nu puteam aştepta, îngăimă sufocându-se. Mă urmăresc, închide luminile, încuie uşa din spate şi pe cele care dau în curtea interioară! Pe urmă sună la poliţie!

Probabil că nu se mişca destul de rapid, pentru că ea trecu în goană pe lângă el, ajunse în bucătărie, apoi se auzi, clar, ţăcănitul zăvorului de siguranţă. Asta îl puse şi pe el în mişcare. Încuie uşile dinspre curtea interioară, dormitor şi cabinetul de lucru. O întâlni când ieşea din baia de serviciu. Trecu pe lângă el ca o săgeată şi începu să stingă luminile. Cu ajutorul lui, în mai puţin de un minut, se făcu întuneric. Dar ea continua să fie mai rapidă. În beznă, o auzi formând un număr de telefon. Tăcere.

— Nu răspunde, vocea îi era foarte încordată. Linia… pare moartă. Au tăiat firul.

Pauză prelungită. Apoi, foarte slab:

— N-ai vrea să vii lângă mine? Simt că mă arde o rază-ac, aici, într-o parte. Mă doare!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns