Casa Ranitului de Edmondo De Amicis

Nepoțelul bătrânului funcționar, pe care l-a lovit Garoffi urmează în diviziunea acestei profesoare. L-am văzut azi acasă, la unchiul său, care îl iubește ca și când i-ar fi copil.
Tocmai sfârșisem de scris istorisirea lunară „Scriitorașul florentin”, pe care profesorul mi-o dăduse s-o copiez, când tata îmi zise:
— Vino cu mine sus, să vedem cum îi mai este la ochi bie-tului bătrân.
Intrarăm într-o odaie foarte frumoasă, în care se afla bol-navul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. Nevasta lui stătea lângă dânsul și nepoțelul se juca într-un colț.
Ce bine îi păru bietului om, că ne-am dus să-l vedem! Ne spuse că se simte mult mai bine, că ochiul nu-i era deloc pierdut și că avea speranța de a fi cu desăvârșire vindecat peste câteva zile.
— De! Ce să-i fac! A fost într-un ceas rău! adăugase el; îmi pare rău, mai cu seamă, de spaima bietului băiat.
Tocmai ne vorbea de doctorul care îl căuta cu multă în-grijire, când se auzi sunând clopoțelul de la ușă.
— Trebuie să fie chiar el! zise nevasta bolnavului.
Ușa se deschise și mare ne-a fost mirarea, când recunoscurăm pe Garoffi, ce rămăsese în prag cu capul plecat, necu-tezând să intre.
— Cine e? întrebă bolnavul.
— Este băiatul care te-a lovit, zise tata.
— Vino încoace, băiete! îi strigă bătrânul. Ai venit să mă vezi, nu-i așa? Liniștește-te, mă simt mai bine, sunt aproape vindecat. Vino încoace!
Garoffi, de-abia stăpânindu-și lacrimile, se apropie de pat; era așa de tulburat că nici nu putea să vorbească.
Bătrânul îl mângâie și îi zise:
— Îți mulțumesc, dragul meu, că ai venit; du-te de spune mamei, și tatei, să nu mai aibă nici o grijă, că eu merg spre bine.
Garoffi, însă, nu se mișca, parcă ar fi voit să spună ceva, dar se sfia.
— Vrei să-mi mai spui ceva? întrebă bătrânul. Ce vrei? Spune, drăguțule!
— Eu? Nu, nu vreau nimic!…
— Așadar, du-te băiete! Du-te cu sufletul liniștit.
Garoffi merse până la ușă și acolo se opri, se uită la nepoțelul bătrânului, care privea cu mare curiozitate la el. În sfârșit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lungă, îl puse repede în mâna băiețelului, zicându-i: — Ține, aceasta e pentru tine! Și o luă la picior.
Băiețelul alergă la patul bătrânului și îi dete pachetul. Pe hârtia ce-l învelea era scris: „Ți-l dăruiesc ție!”
Deschiserăm, ne uitarăm și mare ne fu mirarea, când văzurăm albumul de timbre poștale; albumul acela despre care vorbea necontenit, asupra căruia clădise atâtea speranțe și care îl costase atâtea osteneli. Își dădea comoara, jumătate din viața sa, ca să capete iertare, bietul băiat!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns