Cărarea Pierdută de Alain Fournier

 

CAPITOLUL I

INTERNUL.

A sosit la noi într-o duminică de noiembrie 189.

Spun şi acum „la noi”, deşi casa nu mai e a noastră.

Se împlinesc în curând cincisprezece ani de când am părăsit acele meleaguri şi, cu siguranţă, nu ne vom mai întoarce acolo niciodată.

Locuiam în clădirea Cursului Superior de la Sainte-Agathe.

Tatăl meu, căruia îi spuneam şi eu domnul Scurel, ca şi ceilalţi elevi, conducea Cursul Mediu şi, în acelaşi timp, Cursul Superior, pentru pregătirea diplomei de institutor. Mama preda la clasele primare.

O casă lungă, roşie, cu cinci uşi cu geamuri, năpădită de viţă sălbatică, la marginea târgului; în faţă, deschizând priveliştea spre sat, o curte imensă, cu poartă monumentală, pavilion pentru recreaţii şi dependinţe; în partea de nord, o portiţă de zăbrele ce dădea în drumul gării, la trei kilometri depărtare; la miazăzi şi în dos, întinzându-se până în mahalale, ţarini, grădini şi păşunI. Acesta este, pe scurt, planul casei în care s-au scurs zilele cele mai tulburate şi mai dragi dm viaţa mea, casă de unde au plecat şi unde s-au întors iarăşi, să se sfarme, ca nişte valuri de o stâncă pustie, aventurile noastre.

Nu ştiu bine ce ne adusese acolo. Veneam, desigur, aşa cum se întâmplă de obicei, prin „transfer”, sau prin decizia prefectului ori a vreunui inspector. Spre sfârşitul vacanţei, e mult de-atunci, o trăsură de ţară, mergând înaintea calabalâcului nostru, ne lăsase pe mama şi pe mine în faţa portiţei ruginite.

Nişte băieţandri, care furau piersici dm grădină, se stre-curascră, ca umbrele, prin spărturile gardului. Mama, Mil-lic cum îi ziceam noi, gospodina cea mai chibzuită din câte mi-a fost dat să cunosc vreodată, intrase imediat în odăile pline de paie fărâmiţate şi de praf şi constatase din capul locului, ca la fiece „deplasare” de altfel, că mobila noastră n-are să încapă niciodată într-o casă atât de rău împărţită.

Venise afară să-mi împărtăşească necazul eI. Şi tot vor-bmdu-mi, copil cum eram, îmi ştersese delicat cu batista ei faţa înnegrită de praf în timpul călătoriei. Apoi intrase din nou să socotească toate ferestrele şi uşile care trebuiau astupate, pentru a aduce casa în stare de locuit. Iar eu, gătit cu o pălărie mare de pai cu panglici, rămăsesem în curtea aceea străina, cu pietriş pe jos, să aştept şi să scotocesc prin şopron şi pe lângă fântână.

Cel puţin aşa îmi închipui eu azi sosirea noastră acolo. Fiindcă de câte ori încerc să-mi amintesc prima seară de aşteptare în curtea noastră de la Sainte-Agathe, alte aşteptări îmi răsar în minte; mă văd cu amândouă mâinile sprijinite

pe barele porţii, pândind cu îngrijorare pe cineva care trebuie să coboare strada marE. Şi dacă încerc să-mi închipui întâia noapte petrecută în mansarda mea de lângă podul primului etaj, alte nopţi îmi vin în minte; nu mai sunt singur în această cameră; o umbră înaltă, neliniştită şi prietenă, trece de-a lungul pereţilor şi se plimbă fără astâmpăr.

Tot peisajul acesta paşnic – şcoala, ţarina lui moş Martin, cu cei trei nuci bătrâni, gradina, unde în fiecare zi, după ora patru se strângeau la sfat o sumedenie de femei – este pentru totdeauna, în amintirea mea, tulburat, transformat de prezenţa aceluia care ne-a răscolit toată adolescenţa şi a cărui fugă chiar nu ne-a adus linişte.

Ne aflam totuşi de zece ani în acest ţinut, când apăra Meaulnes.

Eu aveam cincisprezece ani. Era o duminică rece de noiembrie, prima zi cu miros de zăpadă din toamna aceea. Toată ziua Millie aşteptase să vină o trăsură de la gară, care trebuia să~i aducă o pălărie de iarnă. Dimineaţa lipsise de la liturghie; şi până la predică, stând cu ceilalţi copii în biserică, privisem nerăbdător spre intrare s-o văd apărând cu pălăria nouă.

După masă a trebuit să mă duc singur la vecernie.

— De altminteri, îmi spuse ea, vrând să mă împace şi scuturând cu mâna haineje de pe mine, chiar dacă venea pălăria aceea, sunt sigură că trebuia s-o transform şi tot mi-aş fi pierdut duminica.

Aşa ne petreceam adeseori duminicile, iarna. De cum se făcea ziua, tata pleca la pescuit ştiuci, departe, cu barca, pe lângă ţărmul vreunui iaz acoperit de ceaţă; iar mama, închisă până noaptea în camera ei întunecoasă, îşi repara toaletele modeste. Se ascundea, de teamă să n-o surprindă vreo prietena, tot atât de săracă, dar tot atât de mândră ca ea Iar eu, după ce se termina vecernia, citeam în sufrageria rece, aşteptând-o să deschidă uşa şi să-mi arate cum îi venea, ba una, bd alta m dummica aceea, un botez, în tinda bisericii, crease oarecare însufleţire, adunând câţiva băieţi şi reţinându-mă şi pe mine afară, după vecernie, în piaţă, un grup de oameni din târg, îmbrăcaţi în uniformă de pompier, puseseia armele în piramidă si, zgribuliţi, băteau din picioare ca să se încălzească, ascultându-1 pe caporalul Boujardon, cum se încurcă în teorie.

Larma de la botez se opri deodată, cum s-ar opri un clopot de sărbătoare, care ar fi greşit ziua şi locul, Bou-jardon şi oamenii lui, cu arma în banduliera, luară pompa şi porniră în pas alergător, escortaţi în tăcere de câţiva gură-cască, şi îi văzui cum dispăreau, la prima cotitură, sfărâmând sub pingele butucănoase gătejele de pe drumul albit de chiciură, unde eu nu îndrăzneam să-i urmez.

Atunci târgul amuţi, doar din cafeneaua lui Daniel mai auzeam înăbuşit, crescând, apoi domolmdu-se, vorbăria celor întârziaţi lângă pahar şi strecurându-mă de-a lungul zidului scund ce despărţea curtea casei noastre de sat, ncli-mstit fiindcă întârziasem, ajunsei la portiţa Era descinsă şi înţelesei îndată că se petrecuse ceva neobişnuit într-adevăr, la uşa sufrageriei – cea mai apropiată de cele cinci uşi cu geamuri ce dădeau spre curte – o femeie stătea aplecată şi încerca să se uite printre perdele Era mărunţică, avea părul cărunt, pe cap o pălărie neagră de catifea, cum se purta pe vremuri, fata slabă, delicată şi răvăşită de nelinişte Când o văzui, nu ştiu de ce, sfiala mă opri pe întâia treaptă, în fata grilajului

— Unde s-o fi dus, Doamne’ murmură ea. Era cu mine adineaori A şi făcut ocolul casei O fi fugit.

După fiecare frază, bătea cu degetul în geam trei lovituri scurte, abia perceptibile.

Nimeni nu venea sa deschidă musafirei necunoscute Cu siguranţă, Milhe pnmise pălăria de Ia gări şi nu mai auzed nimic din fundul camerei roşu, unde în fata patului presăra! cu panglici vechi şi cu pene zburlite, cosea şi descosea, te constitumdu-si modesta pălăriE. Şi chiar aşa era Când intrai în sufragerie urmat de musafiră, mama apăru tmân du-şi pe cap, cu amândouă mâinile, fire de leton, panglici şi pene, care nu erau încă perfect echilibrate îmi surâse cu ochii ei albaştri, obosiţi din pncina cusutului la lumina sla bă a seni, şi zise

— Uite1 Te aşteptam să-ţi arăt.

Dar zărind în fundul camerei pe acea femeie, aşezată îr fotoliul cel mare, se opri zăpăcită îşi luă repede pălăria de pe cap sî, tot timpul cât dura scena următoare, si-o ţinu lt piept, răsturnata în îndoitura braţului, ca pe un cuib.

Femeia cu palane, care-si tmca între genunchi umbrei şi geanta de piele, începuse să dea lămurni, clătinând uşura capul şi vorbind din vârful buzelor, ca o cucoană în viziU îşi recăpătase toată îndrăzneala Avu chiar, îndată ce vorh de fm-său, un aer superior şi misterios, care ne puse p gânduri.

Veniseră amândoi cu trăsura dm La Feite d’ArigiHcf situat la patrusprezece kilometri de Sainte-Agathe Văduu şi foarte bogată, după cât ne făcu să înţelegem, pierduse [e cel mai mic dintre cei doi fii ai săi, pe Anton, care muru într-o seară, după ce venise de la şcoală, fiindcă se sci dase, cu frate-sau, într-o baltă nesănătoasă Hotărâse ca t cel marc, pe Augustin, să-1 dea intern la noi, ca să poată urma Cursul Superior.

Şi numaidecât începu să facă elogiul internului, pe care ni-1 aducea. Parcă nu mai era aceeaşi femeie cu parul cărunt, pe care o văzusem o clipă înainte, aplecată în faţa uşii, cu acel aer rugător şi speriat de cloşcă, în căutarea puiului sălbatic, răzleţit.

Ceea ce povestea cu admiraţie despre fiul ei era cu adevărat uluitor; îi plăcea sa-i facă surprize minunate şi câteodată umbla desculţ kilometri întregi pe marginea râului, ca să-i aducă ouă de găinuşă de apă sau de raţă sălbatică, pierdute prin păpuriş. Punea şi curse. Noaptea trecută descoperise în pădure o făzăniţă prinsă în laţ.

Eu, care nu îndrăzneam să mă mai întorc acasă, când îmi rupeam puţin bluza, o priveam pe Millic uimit.

Dar mama nu mai asculta. Făcu chiar semn cucoanei să tacă; şi depunândti-şi cu grijă „cuibul” pe masă, se ridică încetişor, ca şi când ar fi vrut să surprindă pe cineva.

Într-adevăr, deasupra noastră, într-o chichineaţă unde se aruncaseră grămadă artificiile arse la ultimul 14 Iulie, un pas necunoscut umbla fără şovăială încoace şi încolo, zguduind tavanul; străbătea imensul pod întunecos al primului etaj şi se pierdea, în cele din urmă, spre camerele părăsite, unde se puneau florile de tei la uscat şi se păstrau merele pentru iarnă.

— Am auzit şi adineaori acelaşi zgomot în camerele de jos, spuse Millie în şoaptă, dar credeam că eşti tu, Francois, că te-ai întors.

Nimeni nu răspunse. Stăm în picioare, toţi trei, ascultând cu încordare, când deodată, uşa podului dinspre scara bucătăriei se deschise, cineva coborî treptele, trecu prin bucătărie şi se ivi în uşa întunecoasă a sufrageriei.

— Tu eşti, Augustin? întrebă cucoana.

Era un băiat înalt, cam de vreo şaptesprezece ani. La început nu văzui din el, în lumina amurgului, decât pălăria ţărănească, de pâslă, data pe ceafa, şi bluza neagră, strânsă la mijloc cu o centură cum poartă şcolarii. Mai băgai de seamă că zâmbea.

Când mă văzu, înainte ca cineva să-i poată cere vreo explicaţie, mă întrebă:

— Vii cu mine în curte?

Sovaii o clipă. Apoi, fiindcă Millie nu mă oprea, îmi luai şapca şi mă îndreptai spre el. Ieşirăm pe uşa de la bucătărie şi plecarăm spre pavilion, pe care îl şi înecase întunericul. Mergând alături de el, îi vedeam în lumina slabă a înserării faţa colţuroasă, cu nas drept şi observai că-i mijea mustaţa.

— Poftim, zise el, am găsit asta în pod la tine. După cum se vede, nu te-ai uitat niciodată pe-acolo.

Ţinea în mâuă o roată mică de lemn înnegrit, în jurul căreia se învârtea un şnur de rachete ciopârţite; trebuie să fi fost soarele sau luna la focul de artificii de la 14 Iulie.

— Două nu s-au descărcat, Ic putem da foc oricând, zise el cu tonul liniştit şi cu aerul unuia care speră să născocească altă dată ceva mai bun.

Îşi aruncă pălăria jos şi văzui că era tuns chilug, ca un ţăran, îmi arăta cele două rachete cu capetele din fitil de hârtie tăiate de flacără, înnegrite, dar ncarsE. Împlântă butucul roţii în nisip, scoase din buzunar – spre marea mea mirare, căci ne era strict interzis —- o cutie de chibrituri şi, plecându-se cu grijă, dădu foc fitilului. După aceea, apucându-mă de mâna, mă trase iute înapoi.

Un moment mai târziu, Millie, care tocmai păşea pragul cu mama îui Meaulnes, după ce discutaseră şi stabiliseră preţul pensiunii, văzu ţâşnind de sub pavilion, cu un zgomot de foaie, două buchete de stele albe şi roşii şi putu să mă zărească o clipă încordat, în scânteierea magică, ţinând de mână, fără să mă clintesc, pe băiatul acela înalt, abia venit la noi.

De astă data mama nu îndrăzni să-mi zică nimic.

Si seara, avurăm la masă, în sânul familiei, un musafir care mânca tăcut, cu capul plecat, fără să se sinchisească de privirile noastre aţintite asupra lui.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns