Călăreţul de aramă de Aleksandr Pușkin

 

INTRODUCERE

Pe ţărmul apelor deşarte,

El, plin de gânduri mari stătea

Privind în zări, privind departe;

În faţa-i fluviul larg gonea;

Pe el, stinghera, goală parcă,

Se avânta o biată barcă.

Ici-colo case se zăreau

Pe ţărmurile mlăştinoase;

În casele sărăcăcioase

Pescari ciuhonţi’) sălăşluiau;

Sub ceţuri umede şi groase;

Sta soarele ascuns mereu;

Neatins de raze, codrul greu

Foşnea în jur, foşnea în pace.

Şi El gândea:

De-aici noi, treji,

Băga-vom frica’n suedeji;

Aici noi un oraş vom face

În ciuda mândrului vecin.

Natura a sortit din plin

Că spre Europa voia noastră

 

Să taie’n acest loc fereastra;

Cu un picior puternic noi

Să ne înfigem lângă mare;

Aici, din nesfârşita zare,

Pe valurile sale noui

Ca oaspeţi or să vină toate

Pavilioanele – şi-apoi

Toţi vom petrece’n libertate.

 

Trecu un veac cu mers trufaş;

Şi astăzi tânărul oraş,

Al ţarilor de nord minune:

Din întuneric de păduri,

Din mlaştini reci, din surpături,

Se ‘nalţâ splendid pe genune;

Unde pescarul fin, demult,

Fiu trist şi vitregit al firii,

Zvârlea’n al apelor tumult

Sub liniştea nemărginirii

Nâvodu-i firav, dându-i drum:

Pe ţărmurile vii, acum,

În mari grămezi armonioase

Ş’aştem palate majestoase

Şi turnuri; vase vin duium

Din lumea ‘ntreagâ îndreptate

Spre cheiurile ei bogate.

Neva e’n straie de granit;

Atâmâ poduri peste ape;

Pe insule au răsărit

Grădini ce le-au umbrit aproape;

Şi’n faţa tinerei cetăţi

Bătrâna Moscova se ‘nclinâ,

Precum o văduvă ţarina

Ţarinei noui, în alte daţi.

 

Mi-i draga opera ta Petre,

Cu armonii de zid şi pietre I

Severu-i chip eu i-1 iubesc,

Al Nevei curs împărătesc,

Granitul ţârmilor cu trepte ‘

Şi balustrâzi râsfrânte’n lud –

Şi broderiile de tuci

Depe grilajurile drepte;

Iubesc şi nopţile-i la rând,

Melancolia lor cea clara

C’o ceaţă străvezie, când

Sub strălucirea nelunară,

Eu fără lampă, hăt târziu,

În cameră citesc şi scriu;

Când luminoase’n pâlcul lor,

Pustii dorm străzile cetăţii

Şi stă veghind strălucitor

Săgeata amiralităţii.

Şi când pe cer făcând popas,

Nevrând să-i deie nopţii glas,

Vin zorii repede să schimbe

Alţi zori, ca’n raze să se’nimbe,

Dând nopţii mai puţin de-un ceas.

Iubesc năprasnica ta iarnă

Cu ger şi ‘ncremenit văzduh,

Când sănii duse ca de-un duh

Pe Neva prind să se aştearnă;

Obrajii fetelor aprinşi

Ca trandafirii’n raze ‘ncinşi;

Tumultul veselelor baluri

Cu-al vorbelor noian sprinţar;

Şi’n ceas de chef celebatar.

Susurul spumei din pocaluri

 

Şi punsch-ul, salutat oricând,

Cu-albastre vâlvătăi arzând.

Iubesc pârâzile aparte

Depe Câmpiile lui Marte;

Armatele pe cai, pe jos,

De-o monotonă frumuseţe;

În rândurile lor semeţe

Ce unduiesc armonios,

Stindardele biruitoare

În zdrenţe fâlfâind greoi

Şi coifurile lucitoare

De glonţ străpunse în război;

Iubesc cu o simţire rară.

O, capitală militară,

Al fortăreţei tunet viu

Şi fumul care’n jur se lasă,

Când nordica împărăteasa

Ne dăruie’n palat un fiu;

Sau când cu vuiet ce sporeşte

Vreo nouă biruinţă, ştiu,

Că Rusia sărbătoreşte;

Când Neva-şi sfarmă ghiaţă ei.

Ducând-o mării în puzderii

Şi presimţirea primăverii

O bucură şi-i dă temei.

 

Oraş Petrean, să-ţi creşti tăria.

Frumos şi falnic că Rusia;

Cu tine se vor împăca

Chiar şi stihiile înfrânte;

Robia veche, vrajba sa,

Al mării val să şi-o ‘nmormânte

Că tulburând, să nu frământe

Cu ură vană şi otomn

Pe Petru’n veşnicul lui somn I

 

A fost o vreme ‘ngrozitoaie…

E trează amintirea ei…

Eu despre ea, amicii mei,

Voi glăsui – şi ‘ntristâtoare

Istorisirea-mi va apare.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns