Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz de Alastair Reynolds

 

CÂINII DE DIAMANT

M-am întâlnit cu Childe în Monumentul Celor Optzeci.

Era una dintre acele zile în care aveam tot acel loc numai pentru mine, să mă plimb dintr-o parte în alta fără să văd pe altcineva; doar paşii mei tulburau atmosfera funebră de tăcere şi nemişcare.

Vizitam mormântul părinţilor mei. Arăta destul de modest: un bloc neted de obsidian, în forma unui metronom, fără alte decoraţiuni decât cele două camere cu portrete, de forma unor elipse. Singura parte care se mişca era axul negru, ataşat de baza altarului, care se balansa înainte şi înapoi cu o lentoare distinsă. Mecanismele din interior îi încetineau pendularea, care număra zilele şi anii cu fiecare balans. În cele din urmă, doar măsurătorile precise îi vor putea detecta mişcarea.

Priveam acel ax când o voce mi-a distras atenţia.

— Iar vizitezi morţii, Richard?

— Cine-i acolo? Am întrebat, privind în jur şi recunoscându-l vag pe vorbitor, dar neştiind sigur de unde să-l iau.

— Doar o altă fantomă.

Mai multe variante posibile – răpire, asasinare – mi-au trecut prin minte, în timp ce ascultam vocea adâncă şi sarcastică a bărbatului, înainte de a înceta să mă mai flatez singur că meritam atâta atenţie.

Apoi, bărbatul ieşi dintre cele două morminte aflate la mică distanţă de metronom.

— Dumnezeule! Am exclamat.

— Acum mă recunoşti?

Zâmbi şi se apropie: era la fel de înalt şi impunător cum mi-l aminteam. De la ultima noastră întâlnire pierduse coarnele de drac, fuseseră întotdeauna doar o fandoseală bioinginerească, dar era încă ceva satanic în apariţia lui, impresie datorată şi barbişonului mic şi ascuţit, pe care şi-l lăsase între timp.

Venind înspre mine ridică un vârtej de praf, care lăsa să se înţeleagă că nu este o proiecţie.

— Am crezut că eşti mort, Roland.

— Nu, Richard, spuse el, apropiindu-se să-mi strângă mâna. Dar cu siguranţă este efectul pe care am dorit să-l obţin.

— De ce? L-am întrebat.

— Poveste lungă.

— Atunci, începe cu începutul.

Roland Childe atinse cu mâna altarul lucios al părinţilor mei.

— N-aş fi crezut că-i stilul tău.

— Atât am reuşit să fac, luptând cu ceva mai ostentativ şi morbid. Dar nu schimba subiectul. Ce s-a întâmplat cu tine?

Îşi retrase mâna, lăsând o urmă uşor umedă.

— Mi-am înscenat propria moarte. „Cei Optzeci” au fost acoperirea perfectă. A fost mai bine că totul a mers îngrozitor de prost. Nici dacă aş fi vrut nu ar fi ieşit aşa.

Nu te pot contrazice, am zis în sinea mea. Mersese îngrozitor de prost.

Cu peste un secol şi jumătate în urmă, un grup de cercetători, condus de Calvin Sylveste, reveni la vechea idee a copierii esenţei unei fiinţe umane într-o simulare pe calculator. Procedura, aflată atunci în fază incipientă, avea dezavantajul că omora subiectul. Totuşi, se găseau voluntari, iar părinţii mei fuseseră printre primii care se înscriseră în program şi sprijiniseră experimentele lui Calvin. Îi oferiră protecţie politică atunci când puternicul lobby al celor de la Mixmaster se opusese proiectului şi fuseseră printre primele persoane scanate.

Cu nici patrusprezece luni mai târziu, simulările lor fuseseră de asemenea printre primele făcute praf.

Niciuna nu a mai putut fi restartată. Mare parte din proiectul Celor Optzeci se prăbuşise, şi doar o mică parte rămăsese neafectată.

— Cu siguranţă îl urăşti pe Calvin pentru ceea ce a făcut, spuse Childe, cu o voce la fel de sarcastică.

— Te-ar mira dacă aş spune că nu?

— Atunci de ce ai pornit atâta scandal împotriva familiei lui după acea tragedie?

— Pentru că am simţit că trebuie să se facă dreptate.

M-am întors cu spatele la mormânt şi am plecat, curios să văd dacă mă va urma.

— Mi se pare corect, spuse el. Dar împotrivirea te-a costat mult, nu-i aşa?

M-am oprit lângă ceva ce părea o sculptură foarte realistă, dar cu siguranţă era un cadavru îmbălsămat.

— Cum adică?

— Expediţia de pe Resurgam, desigur, care întâmplător era finanţată de Casa Sylveste. De drept, s-ar fi cuvenit să iei parte la ea. Erai Richard Swift, ce Dumnezeu! Ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă gândindu-te la posibilele tipuri de organe senzitive ale extratereştrilor. Ar fi trebuit să existe un loc pentru tine pe acea navă, şi tu ştiai asta foarte bine.

— Nu a fost chiar atât de simplu, am spus, plecând mai departe. Exista un număr limitat de locuri disponibile, şi aveau nevoie mai întâi de ştiinţele practice: biologi, geologi, ceva de genul ăsta. După ce s-au ocupat locurile esenţiale, pur şi simplu nu a mai fost unul pentru un visător abstract ca mine.

— Şi faptul că ai enervat Casa Sylveste nu a avut nici o legătură? Las-o baltă, Richard!

Am coborât nişte scări până la nivelul inferior al Monumentului. Peste curtea interioară se întindeau o mulţime de sculpturi zimţate: împletituri de păsări metalice. Un grup de vizitatori se apropia, împreună cu însoţitorii şi o mulţime de camere de filmat plutitoare, mici şi sclipitoare. Childe trecu printre vizitatori, încruntându-se plictisit, fără să recunoască pe nimeni, deşi unul sau doi dintre ei erau cunoştinţe vagi de-ale mele.

— Despre ce este vorba? Am întrebat când am ajuns afară.

— Despre grija pentru un vechi prieten. Am stat cu ochii pe tine, şi a fost evident că te-a dezamăgit profund faptul că nu ai fost ales pentru acea expediţie. Ţi-ai petrecut viaţa studiind creaturile de pe alte planete. Ţi-ai distrus căsnicia pentru că erai atât de captivat. Cum o chema?

Amintirea ei era îngropată atât de adânc, încât a fost nevoie de un efort real pentru a-mi reaminti vreun detaliu exact al căsniciei mele.

— Celestine. Cred.

— Ai avut câteva relaţii, dar niciuna nu a durat mai mult de zece ani. În oraşul ăsta, zece am înseamnă o perioadă scurtă, Richard.

— Viaţa mea privată mă priveşte doar pe mine, am răspuns posac. Hei, unde e volantorul meu? Îl parcasem aici.

— L-am trimis de aici. Vom merge cu al meu.

Pe locul volantorului meu se afla un model mai mare, roşu ca focul. Avea nişte ornamente baroce, de parcă era dric. Se deschise la un semn făcut de Childe, lăsând să se vadă un interior de catifea aurie cu patru locuri, din care unul era ocupat de o siluetă întunecată, gârbovită.

— Ce se întâmplă, Roland?

— Am găsit ceva. Ceva surprinzător, la care vreau să iei parte. O provocare. Face să pălească toate jocurile pe care le-am jucat noi doi în tinereţe.

— O provocare?

— Provocarea supremă, cred.

Îmi stârnise curiozitatea, dar speram că nu se observase.

— Oraşul are ochi. Va deveni public faptul că am fost în Monument şi că am fost filmaţi împreună de acele camere de filmat.

— Exact, spuse Childe, încuviinţând cu entuziasm. Astfel că nu rişti nimic dacă te urci în volantor.

— Şi dacă voi fi cumva sătul de prezenţa ta, la un moment dat?

— Îţi dau cuvântul meu că te voi lăsa să pleci.

Am decis ca temporar să intru în joc. Childe şi cu mine ne-am aşezat pe locurile din faţă ale volantorului. Odată instalaţi, m-am întors să fac cunoştinţă cu celălalt pasager, dar am ezitat după ce l-am văzut mai bine.

Purta o haină de piele cu guler înalt, care îi ascundea mare parte din jumătatea inferioară a feţei. Partea de sus era umbrită de borul larg al unei pălării de fetru, îndesată până la sprâncene. Cu toate acestea, ceea ce rămăsese vizibil a fost suficient ca să mă şocheze. Era o simplă mască argintie, a cărei formă exprima calm şi linişte. Ochii erau nişte goluri argintii, şi am putut zări o fantă subţire, zâmbitoare, în dreptul gurii.

— Doctorul Trintignant, am spus.

Îmi întinse o mană înmănuşată, pe care am strâns-o aşa cum aş fi procedat cu o mână de femeie. Sub catifeaua neagră a mănuşii am simţit armătura tare de metal. De metal care ar putea zdrobi un diamant.

— Plăcerea este în întregime de partea mea, spuse el.

În aer, ornamentele baroce ale volantorului deveniră netede ca oglinda. Childe împinse manetele de control ivorii, câştigând astfel altitudine şi viteză. Părea că ne mişcăm mai repede decât permiteau ordinele municipalităţii, evitând coridoarele uzuale de trafic. M-am gândit la modul în care mă urmărise, îmi cercetase trecutul şi îmi alungase propriul volantor. Probabil trebuise să dea dovadă de multă ingeniozitate pentru a-l localiza pe sihastrul Trintignant şi a-l convinge să iasă din ascunzătoare.

Evident, influenţa lui Childe în acest oraş era mult mai mare decât a mea, deşi lipsise atâta timp.

— Locul ăsta nu s-a schimbat prea mult, spuse Childe, gonind printr-o aglomerare de clădiri aurii, înşirate extravagant precum pagodele de vis ale unui împărat chinuit de friguri.

— Tu chiar ai fost plecat? Când mi-ai spus că ţi-ai înscenat moartea, m-am gândit că doar te-ai ascuns.

— Am fost plecat, răspunse el cu uşoară ezitare, dar nu aşa departe pe cât crezi. A apărut o problemă de familie şi a fost mai bine să procedez cu discreţie. Chiar nu puteam explica tuturor de ce aveam nevoie de puţină linişte şi pace.

— Şi înscenarea propriei tale morţi a fost cea mai bună soluţie?

— Precum spuneam, nici dacă voiam nu aş fi putut pune la cale proiectul Celor Optzeci. Desigur, a trebuit să mituiesc mai mulţi jucători neimportanţi, nu voi intra în detalii privind modul în care am făcut rost de cadavru. Dar totul a mers ca pe roate, nu-i aşa?

— Nu m-am îndoit niciodată că ai murit odată cu ceilalţi.

— Nu mi-a plăcut să-mi înşel prietenii. Dar, după atâtea eforturi, nu puteam să-mi ruinez planul cu câteva indiscreţii.

— Pe vremea aceea eraţi prieteni? Îl întrebă Trintignant.

— Da, Doctore, răspunse Childe, privindu-l. Pe vremea când Richard şi cu mine eram nişte copii bogaţi, destul de bogaţi, în orice caz, şi nu prea aveam ce face. Niciunul dintre noi nu era interesat de piaţa bursieră sau de lumea mondenă. Ne interesau numai jocurile.

— Aha. Fascinant. Pot să întreb ce fel de jocuri?

— Construiam simulări ca să ne testăm unul pe celălalt – nişte lumi extraordinar de complicate, pline de pericole şi tentaţii subtile. Labirinturi, coridoare secrete, trape, temniţe şi dragoni. Petreceam luni întregi înăuntru, înnebunindu-ne reciproc. După aceea, ieşeam şi le făceam mai dificile.

— Dar a sosit şi clipa în care v-aţi înstrăinat, spuse Doctorul.

Vocea sintetizată i se schimbase, avea un sunet ascuţit ciudat.

— Mda, spuse Childe. Dar nu am încetat niciodată să fim prieteni. Numai că el petrecuse atâta timp născocind scenarii cu extratereştri tot mai elaborate, încât devenise mai interesat de aspectele psihologice ale testelor. Iar eu am devenit interesat numai de jocuri, nu de construcţia lor. Din păcate, Richard nu mai era să mă provoace.

— Ai fost întotdeauna un jucător mai bun ca mine, am spus. În cele din urmă, devenise prea greu să găsesc ceva suficient de complicat pentru tine. Ştiai prea bine cum îmi merge mintea.

— Este convins că-i un ratat, spuse Childe, întorcându-se şi zâmbind spre Doctor.

— Ca noi toţi, răspunse Trintignant. Nu fără motiv, trebuie să recunoaştem. Mie nu mi s-a îngăduit niciodată să-mi urmăresc până la capăt interesele evident controversate. Domnule Swift, dumneata ai fost ocolit de cei care trebuiau să-ţi aprecieze contribuţia în domeniul psihologiei extraterestre speculative. Iar dumneata, domnule Childe, nu ai descoperit niciodată o provocare demnă de incontestabilele talente cu care eşti înzestrat.

— N-am crezut că-mi dai atâta atenţie, Doctore.

— Nici nu ţi-am dat. Am bănuit doar, după ce ne-am întâlnit.

Volantorul coborî sub nivelul solului, ajungând într-un centru comercial luminat puternic, înţesat de magazine şi buticuri. Impasibil, Childe ne strecură prin coridoarele aeriene, după care pătrunse într-un tunel întunecat. Acceleră, şi luminile roşii de pe pereţii tunelului erau singurul indiciu al vitezei cu care ne deplasam. Din când în când, trecea pe lângă noi un alt vehicul, dar după ce tunelul se ramifică de câteva ori, traficul se rări. Luminile din tunel dispăruseră, iar când farurile volantorului luminară pereţii, lăsară să se vadă crăpăturile urâte şi golurile uriaşe din armătură. Aceste canale subterane datau de la începuturile oraşului, dinainte de astuparea craterului.

Chiar dacă mi-aş fi dat seama prin ce zonă a oraşului intrasem în tunel, m-aş fi rătăcit fără speranţă.

— Ce spui, Doctore, ne-a adus Childe aici ca să râdă de succesele noastre? Am întrebat, începând să mă simt iar agitat, în ciuda eforturilor mele anterioare de a mă linişti.

— Aş lua în considerare această posibilitate dacă Childe însuşi n-ar fi fost afectat în mod vizibil de acelaşi insucces.

— Atunci, trebuie să existe un alt motiv.

— Pe care îl voi dezvălui la momentul potrivit, spuse Childe. Aveţi răbdare, da? Voi doi nu sunteţi singurii pe care i-am adus aici.

Am ajuns imediat undeva.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns