Buruiana care împleteşte ştreangul de Alan Bradley

Din nou, pentru Shirley

Sir Walter Raleigh către fiul său

 

Trei lucruri sunt pe lume, răzleţe cât trăiesc,

De nu le-aduci alături, cu toate înfloresc;

Însă când vine ceasul de-s puse la un loc

Din ele urcă vrajba ajunsă la soroc.

 

Copac şi Buruiană şi Legănat de vânt;

Căci din Copac degrabă spânzurătoarea creşte,

Şi Buruiana-i cea ce ştreangul împleteşte,

Şi Legănatul te-aşteaptă în curând.

 

Copilul meu, când fiecare în legea ei străină se ridică,

Copacu-i verde, Buruiana multă şi dulce-i Legănatul;

Dar laolaltă puse, şi lemnul bun se strică,

Şi ştreangul strânge, spânzurând băiatul.

 

 

Unu

 

Zăceam moartă în cimitir. Se scursese o oră de când cei îndoliaţi îşi luaseră un ultim şi trist rămas-bun de la mine.

La ora douăsprezece fix, când altfel ar fi trebuit să ne aşezăm la masa de prânz, avusese loc plecarea de la Buckshaw: sicriul meu lucios din lemn de trandafir fusese scos din salon, coborât încetişor pe treptele mari de piatră, către alee, şi împins cu o uşurinţă sfâşietoare în dricul care aştepta cu uşile deschise, zdrobind sub el un bucheţel de flori de câmp care fusese aşezat cu drag acolo de către unul dintre sătenii îndureraţi.

Apoi urmase lunga călătorie pe aleea de castani, către Mulford Gates, ai căror grifoni aprigi priviră în altă parte în timp ce treceam, deşi dacă o făcură cu tristeţe sau cu nepăsare, eu nu o voi afla niciodată.

Dogger, devotatul om-bun-la-toate al tatei, mersese cu paşi calculaţi pe lângă dricul care se deplasa încet, cu capul plecat şi mâna odihnindu-i-se uşor pe plafonul acestuia, de parcă mi-ar fi ferit resturile pământeşti de ceva ce doar el putea vedea. La poartă, unul dintre ciocli reuşise în cele din urmă să-l convingă, făcându-i nişte semne cu mâna, să urce într-un automobil închiriat.

Şi aşa mă aduseră în sătucul Bishop’s Lacey, trecând solemn pe aceleaşi înverzite alei şi pe lângă aceleaşi garduri vii prăfuite, pe unde obişnuiam să trec cu bicicleta în fiecare zi pe când eram în viaţă.

Ajunşi la cimitirul Sfântul Tancred, cocoţat în vârful dealului, mă scoaseră încetişor din dric şi mă purtară cu viteza melcului în sus, pe drumul străjuit de tei. Acolo, mă lăsară câteva clipe pe iarba proaspăt tunsă.

Apoi avu loc slujba de înmormântare în faţa gropii, şi vicarul spuse cuvintele tradiţionale, în vocea lui simţindu-se o nuanţă de sinceră îndurerare.

Era prima dată când ascultam slujba de înmormântare din acest punct de observaţie. Anul trecut fusesem împreună cu tata la înmormântarea bătrânului domn Dean, negustorul de legume şi fructe al satului. De fapt, mormântul său se afla la doar câţiva metri de locul unde zăceam eu în momentul de faţă. Pământul de pe mormântul său se lăsase deja, formând nici mai mult, nici mai puţin decât o adâncitură dreptunghiulară în iarba care era, de cele mai multe ori, plină cu apă stătută de ploaie.

Sora mea cea mai mare, Ophelia, zicea că mormântul se lăsase pentru că domnul Dean înviase şi pentru că trupul său nu mai era acolo, în timp ce Daphne, cealaltă soră a mea, zicea că era din cauză că se prăbuşise într-un mormânt mai vechi al cărui ocupant se dezintegrase.

M-am gândit la supa de oase de dedesubt: supa al cărei ingredient eram pe cale să devin.

Flavia Sabina de Luce, 1939–1950, aveau să cioplească pe piatra mea funerară, o chestie modestă şi de bun-gust, din marmură, care nu lăsa loc de sentimentalisme.

Păcat. Dacă aş fi trăit suficient, aş fi lăsat dispoziţii scrise pentru un epitaf care să facă o aluzie discretă la Wordsworth:

 

O fată pe care nimeni n-a fost să o laude,

Şi puţini o iubeau.

 

Şi dacă cineva s-ar fi împotrivit, aş fi lăsat versurile următoare drept cea de-a doua opţiune a mea:

 

Inimile sincere de fapte împietrite

Să dispere sunt înclinate.

 

Doar Feely, care le cântase acompaniindu-se la pian, ar recunoaşte versurile din A treia carte a ariilor de Thomas Campion{1}, însă ar fi prea răvăşită de mâhnirea vinovată pe care ar simţi-o, ca să le mai spună şi altora.

Gândurile îmi fură întrerupte de vocea vicarului.

„… căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce, cu speranţa nestrămutată a învierii către viaţa veşnică, cu ajutorul Domnului nostru Isus Hristos; care va preschimba trupul nostru mârşav…”

Şi brusc dispărură toţi, lăsându-mă singură acolo – singură ca să ascult viermii.

Asta a fost tot: sfârşitul de drum pentru biata Flavia.

Acum, membrii familiei vor fi ajuns deja înapoi la Buckshaw, se vor fi adunat în jurul mesei lungi şi înguste: tata şezând în obişnuita lui tăcere glacială, Daffy şi Feely ţinându-se una pe alta în braţe cu nişte chipuri epuizate şi ude de lacrimi, în timp ce doamna Mullet, bucătăreasa noastră, ar aduce un platou cu carne friptă.

Mi-am amintit ceva ce îmi spusese Daffy odată, pe când devora Odiseea: că în Grecia Antică, meniul tradiţional la înmormântări era carnea friptă, iar eu replicasem că, dacă ne gândim la cum găteşte doamna Mullet, putem spune că nu s-au schimbat prea multe în două mii cinci sute de ani.

Însă acum, că eram moartă, gândeam, ar trebui probabil să încerc să fiu ceva mai tolerantă.

Bineînţeles, Dogger avea să fie de neconsolat. Dragul de Dogger: majordom-şofer-valet-grădinar-administrator; un biet suflet zdruncinat ale cărui talente urcau şi coborau ca mareea râului Severn; Dogger, care îmi salvase de curând viaţa şi până în dimineaţa următoare, uitase deja. Avea să-mi fie îngrozitor de dor de el.

Şi avea să-mi fie dor şi de laboratorul meu de chimie. M-am gândit la toate orele preţioase pe care le petrecusem acolo, în acea aripă abandonată a conacului Buckshaw, fericită şi singură printre flacoanele, retortele, tuburile şi paharele de laborator care gâlgâiau pline de voioşie. Gândul că nu aveam să le mai văd niciodată era prea greu de suportat.

Am ascultat vântul ce sporea în intensitate, şoptind în ramurile de tisă de deasupra. Se făcea frig aici, în umbra turlei bisericii Sfântul Tancred, şi în curând avea să se întunece.

Săraca Flavia! Săraca şi ţeapăna Flavia.

Daffy şi Feely îşi vor fi dorind deja să nu fi fost atât de ticăloase cu surioara lor mai mică în timpul celor unsprezece ani petrecuţi de ea pe acest pământ.

La acest gând, o lacrimă începu să mi se prelingă pe obraz.

Oare Harriet aştepta să mă întâmpine în Rai?

Harriet fusese mama mea, care murise într-un accident de alpinism, la un an după ce mă născusem eu. Oare avea să mă recunoască după zece ani? Oare avea să fie îmbrăcată în costumul de alpinist pe care îl purta când şi-a găsit sfârşitul sau într-o rochie albă?

Ei bine, orice avea să poarte, eram sigură că va fi şic.

Deodată, se auzi un fâlfâit de aripi: un zgomot care răsună tare dinspre zidul de piatră al bisericii, amplificat la un volum alarmant de o jumătate de pogon de geam pătat şi de lespezile de mormânt înclinate care mă împresurau. Am îngheţat.

Ar fi putut să fie un înger – sau, poate, un arhanghel – venit să înapoieze Paradisului sufletul preţios al Flaviei? Dacă deschideam ochii foarte puţin, puteam vedea printre gene, însă vag.

N-aveam eu un asemenea noroc: era doar una dintre stăncuţele jigărite care îşi făceau mereu veacul prin cimitirul Sfântul Tancred. Aceste păsări vagaboande îşi făcuseră cuib în turlă exact după ce zidarii din secolul al treisprezecelea îşi strânseseră sculele şi îşi luaseră tălpăşiţa.

Acum, pasărea asta idioată aterizase stângaci pe vârful unui deget de marmură îndreptat spre Ceruri, şi mă privea cu răceală, cu capul înclinat şi cu ochii ca nişte bumbi strălucitori şi caraghioşi.

Stăncuţele nu se învaţă minte niciodată. Ori de câte ori le-am făcut farsa asta, ele au coborât, mai devreme sau mai târziu, din turn ca să facă investigaţii. Pentru mintea primitivă a unei stăncuţe, orice trup aşezat la orizontală într-un cimitir nu poate avea decât un singur înţeles: mâncare.

Şi la fel cum făcusem de zeci de ori înainte, am sărit în picioare şi am aruncat cu piatra pe care o ţineam ascunsă între degetele strânse. Am ratat ţinta – însă o ratam aproape de fiecare dată.

Cu un cârâit, pasărea ţâşni în aer şi o porni fâlfâind din aripi prin spatele bisericii, înspre râu.

Acum că eram în picioare, mi-am dat seama că mi-era foame. Bineînţeles că mi-era! Nu mai mâncasem nimic de la micul dejun. O clipă m-am întrebat vag dacă era posibil să găsesc nişte resturi de tartă cu gem sau vreo bucată de chec în bucătăria parohiei. Enoriaşele bisericii Sfântul Tancred se adunaseră acolo cu o seară înainte, şi exista întotdeauna şansa să mai găsesc ceva de mâncare în urma lor.

Pe când înaintam prin iarba înaltă până la genunchi, am auzit un fornăit ciudat şi, pentru o clipă, am crezut că stăncuţa aceea obraznică se întorsese ca să aibă ea ultimul cuvânt.

M-am oprit şi am ascultat.

Nimic.

Şi apoi s-a auzit din nou.

Uneori găsesc că este un blestem, iar alteori, o binecuvântare faptul că am moştenit simţul auditiv foarte ascuţit al Harrietei şi pot, după cum îmi place să-i spun lui Feely, să aud lucruri care v-ar face părul măciucă. Unul dintre sunetele cu care sunt în mod special deprinsă este plânsetul cuiva.

Venea dinspre colţul de nord-vest al cimitirului – de undeva de lângă şopronul de lemn în care groparul îşi ţinea uneltele de săpat morminte. În timp ce mă furişam încetişor, în vârful degetelor, sunetul se auzi mai tare: era cineva cu un plâns foarte demodat, un fel de bocet care îţi rupe sufletul.

E lucru ştiut că în timp ce majoritatea bărbaţilor pot trece pe lângă o femeie care plânge ca şi cum ar purta ochelari de cal, iar urechile le-ar fi înfundate cu nisip, nicio femeie nu poate auzi vreodată o alta care suferă, fără să dea imediat fuga la ea şi să-i sară în ajutor.

M-am uitat pe după o coloană de marmură neagră, şi iat-o, întinsă cât era de lungă, cu faţa în jos pe lespedea de calcar a unui mormânt, cu părul ei roşu revărsat peste inscripţia alterată de intemperii, ca nişte mici râuleţe de sânge. Dacă facem abstracţie de ţigara care-i stătea foarte cochet între degete, s-ar fi putut spune că fusese pictată de un prerafaelit, ca de pildă Burne-Jones. Aproape că mi-era groază să deranjez.

– Salutare, am zis. Eşti bine?

E un alt lucru ştiut că, de obicei, începem astfel de conversaţii cu o remarcă absolut idioată. Mi-a părut rău imediat după ce am spus-o.

– Ah! Bineînţeles că sunt bine, strigă ea, sărind în picioare şi ştergându-se la ochi. Şi de ce te-ai furişat aşa pe la spatele meu? Şi, mă rog, cine eşti tu?

Cu o scuturare a capului îşi dădu părul pe spate şi îşi scoase bărbia în faţă. Avea pomeţi înalţi şi chipul spectaculos de triunghiular al unui star de film mut, şi am dedus din felul în care îşi dezvelise dinţii că era speriată de moarte.

– Flavia, am zis. Numele meu e Flavia de Luce. Locuiesc prin apropiere – la Buckshaw.

Mi-am aruncat degetul mare într-o direcţie nespecifică.

Ea se uita încă fix la mine ca o femeie care trăieşte un coşmar.

– Îmi pare rău, am zis. Nu am vrut să te sperii.

Cât era de înaltă – nu mai mult de un metru şi cincizeci şi şase sau un metru şi cincizeci şi şapte de centimetri – se ridică şi făcu un pas către mine, ca versiunea nervoasă a lui Venus de Botticelli pe care o văzusem mai demult pe o cutie de biscuiţi „Huntley and Palmers”.

Am rămas pe poziţie, zgâindu-mă la rochia ei. Era dintr-o stambă crem, cu model, avea un corset strâmt şi o fustă evazată, stropită cu mii de floricele roşii, galbene, albastre şi portocaliu-deschis ca al macilor şi nu m-am putut abţine să nu observ că tivul era pătat cu noroi pe jumătate uscat.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea, trăgând cu afectare din ţigara cu vârful în jos. Nu ai mai văzut niciodată o persoană faimoasă?

Faimoasă? Nu aveam nici cea mai vagă idee cine era. Aveam de gând să-i spun că văzusem pe cineva într-adevăr faimos, şi că acea persoană fusese Winston Churchill. Tata mi-l arătase dintr-un taxi, la Londra. Churchill stătea în faţa hotelului Savoy, cu degetele mari agăţate de buzunarele vestei, şi vorbea cu un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil galben.

– Dragul de Winnie, şoptise tata ca pentru sine.

– Of, la ce folos? zise femeia. Afurisit loc… afurisiţi oameni… afurisite maşini!

Şi începu din nou să plângă.

– Te pot ajuta cu ceva? am întrebat.

– Of, pleacă şi lasă-mă în pace, suspină ea.

„Foarte bine, atunci”, am gândit. De fapt, am gândit mai mult de atât, însă de vreme ce încerc să fiu o persoană mai bună…

Am rămas acolo preţ de câteva clipe, aplecându-mă puţin în faţă pentru a vedea dacă lacrimile care îi şiroiau intrau în reacţie cu suprafaţa poroasă a calcarului. Lacrimile, ştiam eu, erau compuse în mare parte din apă, clorură de sodiu, mangan şi potasiu, pe când calcarul era alcătuit îndeosebi din calcit, care era solubil în clorură de sodiu – însă doar la temperaturi ridicate. Deci, dacă nu cumva temperatura din cimitirul Sfântul Tancred creştea brusc cu câteva sute de grade, părea greu de crezut că avea să se întâmple aici ceva interesant din punct de vedere chimic.

M-am întors şi am plecat.

– Flavia…

M-am uitat în urmă. Ea întindea o mână către mine.

– Îmi pare rău, zise. Am avut o zi îngrozitoare, de la început până la sfârşit.

M-am oprit – apoi am luat-o uşor şi prudent înapoi, în timp ce ea îşi ştergea ochii cu dosul palmei.

– Rupert a fost prost dispus încă de la început – chiar dinainte de a pleca de la Stoatmoor azi-dimineaţă. Ne cam ciondăniserăm, cred, şi apoi treaba cu furgoneta – a fost ultima picătură, cum se zice. S-a dus să găsească pe cineva care s-o repare, iar eu… ei bine, iată-mă.

– Îmi place părul tău roşu, am zis.

Îşi duse imediat mâna la păr şi zâmbi, aşa cum, într-un fel, eram sigură că va face.

– Morcoveaţă, aşa mi se spunea când eram de vârsta ta. Morcoveaţă! Imaginează-ţi!

– Drăguţ, am zis. Cine e Rupert? am întrebat.

– Cine-i Rupert? repetă ea. Îţi baţi joc de mine!

Arătă cu degetul într-o direcţie, iar eu m-am întors să privesc într-acolo: pe alee, într-un colţ al cimitirului, se afla o furgonetă rablagită – un Austin Eight. Pe partea laterală a caroseriei, cu nişte litere aurii şi mari ca de circ, încă lizibile sub un strat gros de noroi şi praf, erau cuvintele PĂPUŞILE LUI PORSON.

– Rupert Porson, zise ea. Toată lumea îl cunoaşte pe Rupert Porson. Rupert Porson, cel din Veveriţa Snoddy – Regatul vrăjit. Nu l-ai văzut la televizor?

Veveriţa Snoody? Regatul vrăjit?

– Nu avem televizor la Buckshaw, am zis. Tata zice că e o invenţie împuţită.

– Tatăl tău este fără îndoială un om neobişnuit de înţelept, zise ea. Tatăl tău este fără îndoială…

Fu întreruptă de zornăitul metalic al unui lanţ de bicicletă desprins. Vicarul sosea bălăbănindu-se de după colţul bisericii. Se dădu jos şi îşi sprijini bicicleta deteriorată marca Raleigh de cea mai apropiată piatră funerară. Pe când se îndrepta spre noi, mi-am zis că, uite, Canon Denwyn Richardson nu arată deloc ca un vicar tipic de ţară. Era mare, sincer şi cordial, şi dacă ar fi avut tatuaje, ar fi putut fi luat drept căpitanul unuia dintre acele vapoare ruginite şi bătrâne care se târâie cu greu dintr-un port însorit într-altul, prin ultimele avamposturi nenorocite ale Imperiului Britanic.

Veşmântul lui bisericesc de culoare neagră era pătat şi vărgat cu praf calcaros, de parcă ar fi căzut de pe bicicletă.

– Rahat! zise el în momentul în care mă zări. Mi-am pierdut clema de la pantaloni şi mi-am făcut manşetele ferfeniţă, şi apoi, scuturându-se de praf în timp ce se îndrepta către noi, adăugă: Cynthia o să-mi tragă o săpuneală.

Ochii femeii se măriră şi îmi aruncă repede o privire.

– A început de curând să-mi scrijelească iniţialele pe obiectele personale cu un ac, continuă el – însă chestia asta nu m-a împiedicat să le pierd. Săptămâna trecută, am pierdut hârtiile copiate pentru buletinul de ştiri parohial, cu o săptămână înainte, un mâner rotund din aramă de la sacristie. E înnebunitor, zău aşa.

– Salutare, Flavia, zise el. Îmi face întotdeauna plăcere să te văd la biserică.

– Acesta este vicarul nostru, Canon Richardson, i-am spus femeii roşcate. Poate te ajută el.

– Denwyn, zise vicarul, întinzând mâna spre străină. Nu prea mai suntem protocolari de la război încoace.

Femeia întinse două sau trei degete şi îi atinse palma, însă nu zise nimic. Pe când întindea mâna, mâneca scurtă a rochiei ei se ridică, şi zării fugitiv vânătaia urâtă, verde cu vineţiu, de pe antebraţ. Ea o acoperi în grabă cu mâna stângă, trăgând de material în jos pentru a o ascunde.

– Şi cum aş putea fi de folos? întrebă vicarul, arătând spre furgonetă. În mica noastră vale pastorală, suntem rareori solicitaţi să servim asemenea persoane distinse.

Ea zâmbi cu curaj.

– Ni s-a stricat furgoneta – sau aproape. Ceva care are legătură cu carburatorul. Dacă ar fi fost ceva electric, sunt sigură că Rupert ar fi putut-o repara într-o clipită, însă mă tem că sistemul de alimentare îl depăşeşte.

– Tii! zise vicarul. Sunt sigur că Bert Archer, de la service, vă poate repara furgonetă. Îl sun, dacă doriţi.

– O, nu, zise femeia repede – poate prea repede –, nu am vrea să vă pricinuim niciun deranj. Rupert a ieşit la strada principală. Probabil că deja a găsit pe cineva.

– Dacă ar fi găsit, s-ar fi întors până acum, zise vicarul. Daţi-mi voie să-l sun pe Bert. El dă întotdeauna o fugă până acasă şi trage un pui de somn după-amiaza. Nu mai e la fel de tânăr cum era, înţelegeţi – niciunul dintre noi nu mai este, ca să vorbim pe şleau. Cu toate astea, maxima mea preferată e aceea că atunci când ai de-a face cu mecanici auto – chiar şi dintre cei mai blajini – nu strică deloc să ai binecuvântarea bisericii.

– O, nu. E prea mare deranjul. Sunt sigură că o să ne descurcăm.

– Prostii, zise vicarul, pornind-o deja prin pădurea de pietre funerare şi fugind cât îl ţineau picioarele către casa parohială. Nu e niciun deranj. Mă întorc cât ai zice peşte.

– Sfinţia Voastră! strigă femeia. Vă rog…

El se opri la jumătatea drumului şi se întoarse fără prea mare tragere de inimă spre noi.

– Nu e asta… Vedeţi dumneavoastră, noi…

– Aha! E problema banilor, atunci, zise vicarul.

Ea încuviinţă cu tristeţe, cu capul în jos, părul roşcat revărsându-i-se peste faţă.

– Sunt sigur că se poate aranja, zise vicarul. A! Iată-l şi pe soţul dumitale.

Un bărbat mic de statură, cu un cap mare şi un umblet dezechilibrat traversa apăsat cimitirul în direcţia noastră, piciorul lui drept descriind la fiecare pas un semicerc larg şi neobişnuit. Când se apropie, am observat că gamba îi era vârâtă într-o proteză grea de fier.

Trebuie să fi avut în jur de patruzeci şi ceva de ani, însă era greu de precizat.

În ciuda dimensiunii sale miniaturale, torsul puternic şi antebraţele bine definite păreau gata să ţâşnească din costumul de pânză uşoară care le ţinea captive. În comparaţie cu acestea, piciorul lui drept era demn de milă: după felul în care i se lipea pantalonul de picior, fâlfâind inutil în jurul a ceea ce se afla dedesubt, îmi puteam da seama că acolo nu era altceva decât o aşchie. Cu capul lui imens, mi se părea că nu e nici mai mult nici mai puţin decât o caracatiţă uriaşă, târându-se prin cimitir pe tentaculele ei inegale.

Se opri brusc şi ridică respectuos o şapcă plată, cu vârful ascuţit, care scoase la iveală un smoc de păr ciufulit de un blond-spălăcit, care se asorta întocmai cu micul său barbişon.

– Rupert Porson, bănuiesc, zise vicarul, strângându-i mâna nou-venitului cu un gest binevoitor şi prietenesc. Eu sunt Denwyn Richardson – iar aceasta este tânăra mea prietenă Flavia de Luce.

Porson făcu un semn cu capul în direcţia mea şi îi aruncă o privire încruntată, aproape invizibilă, femeii, înainte de a da drumul unui zâmbet larg şi strălucitor.

– Probleme cu motorul, înţeleg, continuă vicarul. Un lucru destul de enervant. Totuşi, dacă acest lucru l-a adus pe creatorul Regatului vrăjit şi al Veveriţei Snoody în mijlocul nostru – ei bine, atunci el nu face decât să confirme vechea zicală, nu-i aşa?

Nu preciză la ce veche zicală făcea referire, şi niciunul dintre noi nu se sinchisi să întrebe.

– Eram pe cale să-i spun bunei dumneavoastră soţii, zise vicarul, că parohia Sfântul Tancred ar fi onorată dacă aţi fi de acord să ţineţi un mic spectacol în sala casei parohiale, în timp ce vă este reparată furgonetă. Îmi dau seama, bineînţeles, cât de solicitaţi trebuie să fiţi, însă ar fi de neiertat din partea mea, dacă nu v-aş propune acest lucru în numele copiilor – şi da, şi al adulţilor! – din Bishop’s Lacey. E bine, din când în când, să le permitem copiilor să dea atacul la puşculiţele lor pentru o cauză culturală onorabilă, nu sunteţi de acord cu mine?

– Ei bine, Sfinţia Voastră, zise Porson cu o voce mieroasă – prea puternică, prea răsunătoare, prea dulceagă, am gândit eu, pentru un bărbat atât de mititel –, avem într-adevăr un orar destul de strict. Turneul nostru a fost extenuant, vedeţi dumneavoastră, şi suntem aşteptaţi la Londra…

– Înţeleg, zise vicarul.

– Însă, adăugă Porson, ridicând melodramatic un deget arătător – nimic nu ne-ar face mai multă plăcere decât să ni se permită să plătim pentru ceea ce primim, ca să zic aşa. Nu-i aşa, Nialla? Va fi exact ca pe vremuri.

Femeia dădu din cap, însă nu spuse nimic. Privea stăruitor spre colinele din depărtare.

– Bine, atunci, zise vicarul, frecându-şi cu vigoare mâinile una de alta, de parcă ar fi făcut focul – e totul aranjat. Haideţi să vă arăt sala. E cam părăginită, însă dispune de o scenă, şi se spune că acustica e cât se poate de remarcabilă.

Şi cu asta, cei doi bărbaţi dispărură în spatele bisericii.

Pentru o clipă, păru să nu mai fie nimic de spus. Şi apoi femeia vorbi:

– Nu ţi se întâmplă să ai o ţigară, nu-i aşa? Aşa aş fuma una!

Am scuturat prosteşte din cap.

– Hm, făcu ea. Pari exact genul de puştoaică care ar putea avea.

Pentru prima oară în viaţa mea, am rămas fără cuvinte.

– Nu fumez, am reuşit totuşi să spun.

– Şi de ce nu? întrebă ea. Eşti prea tânără sau prea cuminte?

– Mă gândeam să mă apuc de săptămâna viitoare, am zis pe un ton ezitant. Pur şi simplu, nu am ajuns încă la chestia asta.

Ea îşi dădu capul pe spate şi râse din toată inima şi cu toată gura, ca o artistă de cinema.

– Îmi placi, Flavia de Luce, zise ea. Însă mingea e la mine, nu-i aşa? Tu mi-ai spus numele tău, dar eu nu ţi l-am spus pe-al meu.

– E Nialla, am zis eu. Domnul Porson ţi-a spus Nialla.

Ea întinse mâna, cu o expresie gravă pe chip.

– Aşa e, zise ea – aşa mi-a spus. Tu însă îmi poţi spune Mama Gâscă.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns