Brățara cu granate de Alexandr Kuprin

 

Traducere de ION MIHAIL.

Ludwig van Beethoven. Son. 2 (op. 2. Nr. 2).

Largo Appassionato.

I.

PE LA MIJLOCUL LUNII AUGUST, înainte de ivirea craiului-nou, vremea s-a stricat pe neaşteptate, cum se întâmpla atât de des pe coasta de nord a Mării Negre. Uneori, o ceaţă deasă învăluia zi şi noapte pământul şi marea, iar sirena uriaşă a farului urla mereu ca un taur turbat. Alteori, din zori şi până-n seară, se cernea o ploaie măruntă ca o pulbere, desfundând potecile şi drumurile lutoase în care trăsurile şi căruţele se împotmoleau până la osii. Câteodată se pornea din nord-vest, dinspre stepă, un vânt năprasnic, vârfurile copacilor se legănau, încovoindu-se ca valurile pe furtună, iar acoperişurile de tablă ale vilelor duruiau noaptea atât de tare, de parcă alerga cineva peste ele cu cizme ţintuite. Ferestrele zăngăneau, uşile se trânteau, vântul urla sălbatic în coşurile sobelor. Câteva bărci de pescari se rătăciseră pe mare, două nu se mai întorseseră de loc, cadavrele pescarilor fuseseră aruncate la ţărm abia după vreo săptămână.

Vilegiaturiştii, cei mai mulţi dintre ei greci şi evrei, plini de viaţă, dar şi sperioşi ca toţi cei din sud, se grăbeau spre oraş. Pe şoseaua desfundată se înşirau nenumărate căruţe încărcate cu tot soiul de boarfe: saltele, canapele, cufere, scaune, spălătoare şi samovare. Ţi-era şi greu, şi silă, şi lehamite să te uiţi prin perdeaua tulbure a ploii la tot calabalâcul ăsta, care îţi apărea atât de vechi, de slinos şi de mizer. Servitoarele şi bucătăresele, care şedeau în vârful carelor, pe pânza de cort udă, ţinând pe genunchi fiare de călcat, coşuri şi tinichele, aveau acelaşi aer jalnic şi trist ca şi caii istoviţi ce se opreau mereu, cu picioarele tremurătoare, zvâcnindu-şi coastele slăbănoage sub sudălmile răguşite ale surugiilor încotoşmănaţi în rogojini. Dar o şi mai tristă privelişte alcătuiau vilele părăsite, rămase pe neaşteptate pustii şi goale, cu straturile de flori călcate în picioare, cu geamurile sparte, cu câinii lăsaţi în voia sorţii şi cu tot felul de gunoaie – mucuri, hârtiuţe, cioburi, cutiuţe şi sticluţe goale de medicamente.

Dar pe la începutul lui septembrie vremea s-a schimbat cu totul pe neaşteptate. Au venit zile atât de senine, însorite şi calde cum nu se întâmpla nici în iulie. Peria aspră şi galbenă a miriştilor a prins a sclipi argintiu în păienjenişul toamnei. Din pomii acum nemişcaţi, cădeau fără zgomot frunzele galbene.

Prinţesa Vera Nikolaevna Seina, soţia mareşalului nobilimii, rămăsese la vilă, fiindcă în casa lor de la oraş nu se terminaseră încă reparaţiile şi acum se bucura din plin de zilele minunate, de liniştea din jur, de aerul curat, de ciripitul rândunelelor care se adunau în stoluri pe sârmele de telegraf, pregătindu-se să-şi ia zborul spre ţările calde, precum şi de briza sărată şi călduţă ce suflă domol dinspre mare.

II.

APOI, ASTĂZI, ERA ZIUA NUMELUI ei – şaptesprezece septembrie. Amintirile dragi şi îndepărtate ale copilăriei o făceau să iubească ziua aceasta, de la care aştepta întotdeauna o bucurie. Bărbatul său, înainte de a pleca de dimineaţa cu treburi urgente în oraş, îi pusese pe noptieră o cutiuţă cu nişte cercei minunaţi cu perle prelungi, care îi sporiră sentimentul de bucurie.

Era singură în toată casa. Fratele ei, Nikolai, necăsătorit, substitut de procuror, care locuia de obicei la ei, plecase şi el la oraş, la tribunal. Soţul îi promisese să invite la masă câţiva dintre prietenii lor cei mai apropiaţi. Era bine că ziua ei cădea în timpul vacanţei. Dacă ar fi locuit în oraş, ar fi fost nevoită să dea o masă mare, poate chiar şi un bal, pe când aici, la vilă, puteau să scape cu cheltuieli neînsemnate, în ciuda înaltei sale poziţii în societate sau, poate, tocmai datorită ei, prinţul Şein abia o scotea la capăt. Uriaşa moşie strămoşească fusese ruinată de înaintaşii lui, iar viaţa pe care era silit s-o ducă depăşea cu mult veniturile sale. Trebuia să ţină casă deschisă, să facă acte filantropice, să se îmbrace bine, să ţină un grajd cu cai ş.a.m.d. Prinţesa Vera, a cărei dragoste pătimaşă pentru soţul ei se schimbase cu vremea într-un sentiment de prietenie trainică şi adevărată, se străduia din răsputeri să-l ajute să nu se ruineze de tot. Se lipsea – pe ascuns de el – de o mulţime de lucruri şi se silea să reducă pe cât putea cheltuielile gospodăriei.

Acum păşea încet prin grădină şi tăia cu foarfecele flori, ca să împodobească masa de prânz. Straturile erau cam rărite şi în neorânduială. Garoafele învoalte, de toate culorile, tufele de micsandre cu florile mult împuţinate şi cu o mulţime de păstăi verzi, subţiri, ce miroseau a varză, îşi trăiau ultimele zile. Iar trandafirii, care înfloreau pentru a treia oară în acest an, erau parcă degeneraţi şi rari, sortiţi pieirii apropiate. În schimb, înfloreau năvalnic cu frumuseţea lor rece, trufaşă, gherghine, bujori şi ochiul-boului, răspândind în aerul proaspăt un miros de toamnă şi de iarbă, care te predispunea la melancolie. Celelalte flori, după fecundaţia năvalnică şi înmulţirea nespus de îmbelşugată din timpul verii, presărau pământul cu nenumăratele seminţe ale vieţii de mâine.

Pe şosea au răsunat sunetele cunoscute ale unui claxon de automobil cu trei tonuri. Era sora prinţesei Vera – Anna Nikolaevna Friesse, care-i făgăduise de dimineaţă la telefon că va veni s-o ajute să primească musafirii.

Auzul fin n-o înşelase pe Vera. După câteva minute, la poarta vilei se opri brusc un automobil elegant, şoferul sări sprinten de la locul lui şi deschise uşa.

Surorile s-au îmbrăţişat bucuroase. Din fragedă copilărie le unea o prietenie plină de afecţiune şi căldură. La înfăţişare erau atât de deosebite una de alta, încât îţi venea greu să crezi că sunt surori. Cea mare, Vera, semăna cu mama lor, o englezoaică fermecătoare, de la care moştenise statura înaltă şi zveltă, faţa gingaşă, dar rece şi mândră, mâini minunate, deşi cam mari şi rotunjimea fermecătoare a umerilor pe care o vezi la miniaturile vechi. Cea mică, Anna, moştenise dimpotrivă sângele mongol al tatălui lor, prinţ tătar, al cărui bunic se botezase abia pe la începutul secolului al XIX-Iea şi se trăgea dintr-o familie străveche, descendentă chiar din Tamerlan sau din Lang Temir, cum îl numea tatăl ei cu mândrie în limba tătară pe acest mare vărsător de sânge. Cu o jumătate de cap mai mică decât sora sa şi cu umerii puţin prea laţi, Anna era o fire vioaie şi uşuratică, gata oricând să ia în râs pe cineva. Avea o figură de tip mongol destul de pronunţată, cu pomeţii proeminenţi, cu ochii migdalaţi, pe care, din pricina miopiei îi micşora şi mai mult şi o expresie trufaşă a gurii mici, senzuale, mai ales a buzei de jos, mai groasă şi puţin ieşita în afară. Totuşi, faţa ei avea un farmec insesizabil şi neînţeles, datorit, poate, zâmbetului, poate graţiei profund feminine a tuturor trăsăturilor, ori poate vioiciunii ei pline de cochetărie. Urâţenia ei graţioasă îi pasiona pe bărbaţi şi le atrăgea atenţia mult mai des şi mai stăruitor decât frumuseţea aristocratică a surorii sale.

Era măritată cu un om foarte bogat şi foarte prost, care nu se ocupa cu nimic, dar figura într-o instituţie filantropică şi avea titlul de Kammerjunker. Ea nu putea să-l sufere, dar îi făcuse doi copii, o fată şi un băiat, după care luase hotărârea să nu mai aibă alţii şi nici nu mai avusese. Vera, în schimb, îşi dorise cu pasiune copii – cu cât mai mulţi cu atât mai bine – dar din cine ştie ce cauză nu avusese şi adoră odraslele drăguţe şi anemice ale surorii sale, totdeauna cuviincioase şi ascultătoare, cu chipuri palide, parcă date cu făină şi cu păr bălai, cârlionţat, ca de păpuşă.

Anna, veselă, nepăsătoare, plină de contradicţii drăgălaşe, dar uneori bizare, cocheta nebuneşte în toate capitalele şi staţiunile balneare din Europa, dar nu-şi înşela soţul, de care îşi bătea totuşi joc şi în prezenţa, şi în lipsa lui. Era risipitoare, îi plăceau grozav de mult jocurile de noroc, dansul, senzaţiile tari, frecvenţa în străinătate localurile dubioase, dar în acelaşi timp se distingea şi prin bunătate, dărnicie şi o evlavie sinceră, care o făcuse să treacă în taină la catolicism. Avea spatele, pieptul şi umerii de o rară frumuseţe. La balurile mari apărea cu un decolteu mult peste limita admisă de modă şi de buna-cuviinţă, dar se spunea că sub decolteu purta întotdeauna o cămaşă aspră de penitenţă.

Vera era, dimpotrivă, de o simplitate sobră, amabilă cu toată lumea, dar rece şi distantă, independentă şi de un calm impunător.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns