Blaniţă Neagră de Emilia Plugaru

Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:

– Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!

– Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui!

Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: „Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!”

În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.

– Pentru când va creşte mare, zice Ariciul.

Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:

– Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici?

Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.

– Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.

– Să i le luăm?

– Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?

– De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap.

Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă.

E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:

– Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn.

Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?

– Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.

– Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău…

Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.

– Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.

– Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.

– Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…

– Nu ai de unde să ştii, Bob!

– Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.

– Bine, mormăie Fil.

– Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.

– De ce, se miră Fil.

– Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?

– Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă.

Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns.

Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.

– Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.

– Vorbeşti prostii, Bob.

– Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.

– Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.

– Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim.

A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: „Au! Au! Mă doare! Burta! Au!”

– Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!

– Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!

– Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.

– Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.

– Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun!

De data asta se supără Fil:

– Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.

– Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi…

Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui.

Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.

– Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!

– Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…

– Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?!

Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.

– Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece.

Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit.

Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.

– Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.

– O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.

– Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!

– Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?

– Ce?

– Să-l muşti?

– Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze.

Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:

Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,

În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!

Şi piatra-n patru a crăpat!

Aşa să crape ochii cui deoache!

De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!

De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,

De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,

De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…

– Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!

– Nu, Bob, vreau să ascult…

– Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?

– Ce?

– Ne vor crăpa ochii.

– Aoleu!

– Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?

– Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.

– Unde?

– În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.

– Şi dacă ni se întâmplă?

– Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri…

Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar.

Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:

– Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Când se trezesc, e deja întuneric.

– Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă.

Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.

– Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!

– Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.

– Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!

– Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…

– Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa.

Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.

– Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?

– Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.

– Asta-nseamnă că nu am orbit?

– Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…

– Ce facem, Fil?

– Ne întoarcem acasă.

– Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.

– Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.

– Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn.

Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.

– Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Îi aude mama ursoaică.

– Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob.

Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte.

Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.

– Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob.

Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!

– Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…

– Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!

– Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil.

De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.

– Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!

– Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!

– Ne-ai strigat, mamă?

– Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.

– Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.

– Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.

– Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?

– Am înţeles, scânceşte Dănn.

Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.

– Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?

– Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă.

Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.

– Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.

– Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.

– Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii.

În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.

– Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.

– Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti.

Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:

– Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!

– Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.

– Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.

– Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.

– Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat…

Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.

– Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.

– Nu e corect, Bob.

Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.

– Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele.

Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.

– Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă.

Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă…

Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.

– Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.

– Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.

– E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.

– Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.

– Şi noi! Ciripesc păsărelele.

– Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.

– Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii.

Deodată în Poieniţă se face linişte:

– Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.

– Fugi! Îi strigă păsărelele.

– Salvează-te, îi fac semne peştişorii.

Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale…

De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:

– Nic! Unde eşti?! Vino să vezi!

Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.

– Ce e, tată?

– Priveşte ce ţi-am adus.

– Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?

– Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.

– Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!

– Avem nevoie de bani, Nic…

– Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!

– Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic…

Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.

De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.

Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează.

Oare de ce?

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns