Bestia de A. E. Van Vogt

MAŞINĂRIA CENUŞIU-ALBĂSTRUIE era aproape îngropată în verdeaţa dealului. Zăcea acolo, în vara anului 1972, un obiect neînsufleţit alcătuit din metal şi din forţe la fel de puternice ca şi viaţa. Ploaia îi spăla formele lipsite de orice noimă. Soarele de iulie – iar acum şi cel de august – se revărsa fierbinte peste el. Noaptea, stelele se reflectau în acea îngrămădire de metal ce părea inutil, mut, nepăsător faţă de menirea sa. Nava pe care o propulsase şi care până atunci funcţionase normal tocmai pătrunsese în atmosfera Pământului când s-a produs accidentul: impactul cu un meteorit îi avariase structura exterioară. Din cauza fisurii făcute de meteorit, nava începuse să cadă spre Pământ, tot mai jos, mai jos… Zăcea de câteva săptămâni pe coasta acelui deal; un obiect ciudat ce părea lipsit de viaţă, dar care era de fapt extrem de viu în esenţa sa.

În câmpul lui de forţă se adunaseră tot felul de murdării, într-un strat atât de consistent, încât doar o sensibilitate ieşită din comun ar fi putut înregistra vibraţiile. Nici măcar băieţii care se aşezaseră într-o zi pe flanşa motorului nu observaseră straniile convulsii ale murdăriei. Dacă vreunul dintre ei şi-ar fi introdus mâna în infernul acela de energie – care de fapt era câmpul de forţă – muşchii, oasele şi sângele i s-ar fi transformat pur şi simplu în gaz, s-ar fi lichefiat instantaneu, explodând.

Dar băieţii plecaseră şi motorul zăcea tot acolo în după-amiaza în care au apărut căutătorii de vechituri. Se aflaseră atât de aproape de descoperire, acolo, la poalele dealului verde! Doi bărbaţi, poate puţin cam obosiţi la acea oră târzie, dar totuşi observatori antrenaţi, scrutând cu atenţie versantul, însă pentru o clipă palida strălucire a soarelui fusese umbrită de un nor, iar privirile lor trecuseră mai departe, fără să-l observe.

După mai bine de o săptămână, tot după-amiaza târziu, un cal se împiedică de corpul greoi al motorului. Călăreţul descălecă într-un fel ciudat. Apucă mânerul şeii cu o mână, plutind apoi pe deasupra ei. Nepăsător, îşi ridică piciorul stâng, îşi menţinu cu uşurinţă echilibrul, apoi ateriză pe pământ. Etalarea acestei forţe părea cu atât mai naturală, cu cât mişcarea avea uşurinţa unui automatism. Atenţia îi fusese permanent concentrată asupra obiectului din iarbă.

Expresia de pe faţa sa suptă se schimbă în timp ce examină motorul. Privi împrejur, mijindu-şi ochii. Apoi zâmbi răutăcios la ideea ce-i încolţise în minte. În sfârşit, dădu din umeri a nepăsare. Posibilitatea să-l vadă cineva pe aici era, oricum, redusă. Oraşul Crescentville se afla cam la doi kilometri, iar în preajma casei albe înconjurate de copaci, ce se zărea la cinci sute de metri spre nord-est, nu se simţea nici un semn de viaţă.

Era singur, cu calul şi cu motorul. În clipa următoare, vocea lui încărcată de ironie îngheţată se auzi prin aerul înserării:

— Ei, Dandy, iată o treabă pentru noi. Cu fierul ăsta vechi o să-ţi cumpăr ceva haleală. Aşteptăm să se facă întuneric şi îl cărăm la negustorul de deşeuri. Astfel ea nu va putea afla, iar nouă ne va rămâne o urmă de demnitate.

Se opri. Fără să vrea, se întoarse să privească domeniul acela, ca un parc ce acoperea aproape întreaga distanţă până la oraş. Un gard alb, iradiind un halo aburit în crepuscul, descria un traseu lung în jurul unei zone verzi de copaci şi păşuni. Gardul se ascundea prin văioage şi tufişuri, pentru ca în cele din urmă să dispară la nord de casa albă, impunătoare.

Omul murmură nerăbdător: „Ce prost am fost să zac aici, în Crescentville, s-o aştept.” Se întoarse şi privi spre maşinărie. „Oare ce greutate o fi având?” Apoi: „Mă întreb ce-o fi.”

Se urcă până-n vârful dealului şi se întoarse cărând o bucată de lemn, lungă de aproape un metru şi groasă de şapte centimetri. Încercă să ridice motorul de la pământ. Mişcările-i erau dezordonate din cauză că avea un singur braţ, stângul. Aşa că, observând în centru gaura plină de murdării, înfipse lemnul acolo ca pe o pârghie.

Strigătul său de surprindere şi durere străbătu răguşit aerul serii. Lemnul se smucea. Ca reculul ţevii ghintuite a unei puşti, ca un cuţit răsucit, îi întorcea braţul, i-l rotea ca pe un sfredel, arzându-l ca focul. Drăcia îl săltă şi-l trânti la vreo şase metri pe panta dealului. Gemând, ţinându-se de braţul zdrenţuit, se ridică de jos împleticindu-se.

Geamătul i se stinse subit când privirea i se opri pe vârtejul acela pulsatoriu care adineauri fusese o cracă de copac. Căscă ochii. Apoi încălecă tremurând calul negru. Ţinându-şi braţul însângerat lipit de trup, clipind de durere, mână animalul spre poala dealului, către şoseaua ce ducea spre oraş. Un căruţ pentru cărat pietre, o şa şi hamuri pentru Dandy închiriate de la un fermier, frânghie şi un scripete, o mână ţeapănă în strânsoarea bandajelor, încă amorţită de durere, o pată prin întuneric şi ceva zăngănitor pe căruţ – timp de trei ore, Pendrake se simţi ca într-un coşmar.

Dar iată că motorul se afla acum pe podeaua grajdului său, ferit de curioşi, şi totul ar fi fost în regulă, dacă nu ar fi persistat sunetul acela care se auzise şi în pădure, iscat din câmpul de forţă. Acum se considera norocos. Încăpăţânarea de a transporta în secret motorul la coşmelia lui fusese ca alegerea vieţii în locul morţii, ca şi cum ar fi ridicat repede o bancnotă de o sută de dolari de pe pavajul unei străzi pustii, un automatism ce depăşea orice logică. Totu-i părea la fel de firesc ca însăşi viaţa.

Lumina gălbuie a unui felinar umplea interiorul încăperii care fusese cândva garaj şi atelier particular. Într-un colţ stătea Dandy, cu pielea neagră strălucitoare, cu ochi scânteietori ce se îndreptau uneori spre obiectul acela cu care acum împărţea acoperişul. Mirosul nu prea plăcut de cal era mai intens acum din cauza uşii închise. Motorul zăcea lângă ea pe o parte. Şi lucrul cel mai tulburător era că bucata de lemn din maşinărie se mişca. Străpungea aerul ca o caricatură de elice, bâzâind uşor.

Pendrake îi estimase turaţia la vreo patru mii de rotaţii pe minut. Începu să caute vreo explicaţie asupra naturii maşinăriei care putea să apuce o bucată de lemn şi s-o învârtească atât de violent. Nu găsi niciuna. Cuta de pe frunte i se adânci când privi în jos la lemn, care avea contururile estompate din cauza vitezei. Pur şi simplu nu putea să-l apuce. Şi deşi existau în lume, fără îndoială, o mulţime de unelte care ar fi putut apuca acel obiect rotitor pentru a-l trage afară, ele nu erau accesibile aici, în grajdul luminat de felinar. Se gândi: „Trebuie să existe o comandă, ceva, care să-l oprească.”

Dar carcasa exterioară, gri-albăstruie, în formă de gogoaşă, era netedă ca sticla. Chiar şi flanşele care se zăreau în patru locuri, prevăzute cu orificii pentru agăţat, păreau turnate împreună cu carcasa, din acelaşi bloc de metal, ca şi cum ar fi existat un proiect iniţial, conform căruia totul trebuia să fie compact. Uluit, Pendrake dădu ocol maşinăriei. I se părea că problema depăşea oarecum posibilităţile unui bărbat „echipat” doar cu o singură mână, şi aceea maltratată şi bandajată.

Observă totuşi ceva. Maşinăria zăcea inertă, bine ancorată pe sol. Nici nu se zgâlţâia, nici nu se zdruncina. Părea pur şi simplu un obiect greoi, nemişcat, în contrast cu chestia aceea care se rotea nebuneşte în centrul ei. Maşinăria ignora legea conform căreia acţiunea şi reacţiunea sunt egale şi opuse.

Dându-şi brusc seama de posibilităţi, Pendrake se aplecă şi încercă să ridice carcasa de metal. Instantaneu, mâna îi fu sfâşiată de dureri tăioase. Îi musteau ochii de lacrimi. Dar când, în sfârşit, termină, maşinăria stătea pe unul dintre cele patru seturi de flanşe. Iar craca îndoită nu se mai rotea vertical, ci aproximativ paralel cu podeaua.

Valul de durere din mâna lui Pendrake se potolea treptat, îşi şterse lacrimile din ochi şi trecu la următorul pas din planul său. Cuie! Le introduse în orificiile din flanşe şi le îndoi peste metal. Asta numai ca să fie sigur că maşinăria, a cărei bază era cam îngustă, nu se va răsturna dacă va lovi prea tare.

Apoi urmă o lădiţă pentru mere pe care o aşeză pe o parte, apropiind-o la un centimetru şi jumătate de centrul găurii din care, în partea opusă, ieşea lemnul. Două cărţi ţineau nemişcată în faţa ei o bucată de ţeavă de doi centimetri, lungă de circa treizeci. Îl durea să ţină în mâna rănită micul baros, dar lovi cu sete. Bucata de ţeavă lovită cu barosul izbi lemnul chiar acolo unde intra în maşinărie, aruncându-l cât colo.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns