Bătrâna doamnă Pădure… de Emilia Plugaru

Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit şi urât – Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de unde a şi fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc.

– Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi ţin isonul. Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi şi pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de şarpe:

– Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e şi mai rău.

– Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara.

– Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei…

– Trei! zice Lică fără să gândească prea mult.

– Rică, cât fac doi plus doi?

– Cinci… îi suflă cineva de alături.

– Cinci… nu ezită Lică.

– Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te!

– Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică!

– Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi!

Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o aude vorbind:

– Rică, zice doamna cu un ton obişnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde tine există şcoli speciale… Îţi mai dau o şansă… Lică! răcneşte ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învaţă adunarea şi scăderea!

Apoi lecţia îşi reia cursul.

Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu!

…Profesoara se apropie enervată la culme:

– Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe… Repetă… Ce-am spus adineauri?

Lică sare speriat în picioare: Aţi spus… Aţi spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie.

– Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at!

Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă.

– Înapoi!

Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure.

– Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu!

Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă.

– În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândeşte el şi nu ştie ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală.

– Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo.

Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă.

De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda.

– De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept.

– Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună…

Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă calea.

– Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?!

Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile…

În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate.

Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros…

– Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică.

– Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi.

– Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteţi!?

– Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice eventualitate îl lasă pe Rică în pace.

– Îmi pare rău că trebuie să facem cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învăţătoarea lui Rică…

– Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Şi pare-se că… se deosebeşte.

– Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E un iepuraş foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuţ şi… nu prea aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică…

– Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă.

– Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată.

– S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul.

– Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele?

– Pe policioară, aleargă Lică să i le dea…

De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ – fost profesor de educaţie fizică.

– Rică… Lică… se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie.

– De la toate? întreabă cu seninătate Lică.

– Genial! Acuşi vedem. Aşa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, eşti un înger… Toţi m-au uitat. Toţi… Doar tu mă ţii minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa şi puţină gramatică… Dragul meu… Când vei creşte nu va mai avea cine să-mi treacă pragul…

De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta sa viaţă:

Un profesor e un zidar!

Zideşte ziua cea de mâine!

Şi sufletul şi inima

La temelia ţării pune!

Un profesor e un artist

Ce modelează caractere,

El zi de zi şi an de an

Găseşte forţă şi putere,

Ca să cioplească în lut viu

Cu vorba-i blândă şi sfătoasă.

Lucrarea lui e cea mai sfântă,

Cea mai de preţ, cea mai frumoasă!

…Închină-te în faţa lui!

Căci are-n plete flori de nea

Şi poate una dintre ele

I-ai pus în plete tu cândva!

Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său.

– Va fi artist! zice tata cu mândrie.

Lică nu-i îndeplineşte aşteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv…

A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate…

Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns