Bâta de Agim Isaku

 

Cartea întâi

— Acum încercuirea e deplină – zise Erman. Caii scurmau pietrişul alb de pe marginea prăpastiei unde poposiserăm şi cu nările fremătânde adulmecau în aer pericole necunoscute. De-a lungul văii Giugei, atât cât puteai cuprinde cu ochii prin ceaţa rară de toamnă, se deosebea colbul galben stârnit de co-loana armatei ocupatoare. Nu sufla vântul, iar praful stârnit de miile de picioare ale oamenilor, ale cailor, cămilelor, ele-fanţilor, măgarilor şi bivolilor se ridica încet şi, după ce se în-greuia amestecându-se cu ceaţa umedă, cobora din nou pe capetele ostaşilor formând un fel de acoperiş murdar sau un fel de capelă care-şi schimba des forma.

— Ei nu vor putea să suie până aici – zisei eu privind stâncile abrupte şi colţuroase care se ridicau chiar de pe prund de-a lungul întregii văi a Giugei. Nu înţeleg ce fel de strateg este cel care-i conduce pe acest drum.

— Cu atât mai rău pentru ei – zise Erman şi surâse fără să mă privească, în timp ce freca gâtul asudat al calului său. Cu toa-te acestea – adăugă el peste puţin timp, şi eu observai pe faţa lui o satisfacţie ascunsă, aceeaşi pe care o descoperisem cu două zile înainte, când nepotul nostru, Nica, adusese vestea că în fruntea uriaşei armate se află însuşi împăratul Teodor – cu toate acestea, acum încercuirea e deplină.

Erman se îmbrăcase cu tunica vişinie ornată cu motive ciu-date, brodată cu fir de argint, aceeaşi tunică pe care i-o dăru-ise tatăl său cu aproape jumătate de veac înainte, celălalt Er-man, adică prinţul german Herman de Vilehard, când acesta se întorcea din Răsărit cu ce mai rămăsese din ultima crucia-dă. Pe atunci eu nu mă născusem încă, dar toţi cei din nea-mul nostru cunoşteau bine istoria acelui prinţ singuratic care, după ce-şi pierduse toţi ostaşii în marea aventură din Răsărit, înainte de a ajunge la Hanul Trimalei, îşi pierduse şi propriul cal. Se povestea că nu se mai văzuse până atunci la hanul nos-tru (Hanul Trimalei era proprietatea tatălui meu) vreun alt călător care să aibă atâta colb pe mustăţi şi pe barbă. El zăbo-vise mult timp în baia pe care i-o pregătiseră femeile. Dar, îşi aminteau martorii oculari, când ieşise din scăldătoare, mustă-ţile, barba şi părul îi erau tot atât de spălăcite. Apa îi subţiase doar firele de păr, iar din acestea continuau să pice fire de ni-sip fin. Uneori taica îmi povestea că prinţul era atât de palid, încât toţi cei ce-l întâlneau îşi coborau privirile stânjeniţi. Mai ales la lumina lumânărilor, semăna cu o stafie.

Tânărul despot Erman Bue Gropa trase uşor frâul calului şi animalul zvelt, cu picioare subţiri, se dădu înapoi, depărtân-du-se pe lângă buza prăpastiei. Păsările brodate cu argint pe tunica vişinie bătură din aripi, iar eu întorsei capul în altă parte, de teamă că ele vor zbura pentru totdeauna în ceaţa prăfuită, nevoind să fiu martor la această evadare. Calul meu, şi el, se mişca neliniştit.

După ce stătu o săptămână la Hanul Trimalei, prinţul got îi dărui unchiului meu, Bue Gropa, care va să zică fratelui tată-lui meu (tatălui lui Erman), tunica lui vişinie, singurul obiect preţios care-i mai rămăsese. Mai târziu, mama îmi explicase că, de fapt, nu fusese vorba de un dar. Înainte de a porni la drum, prinţul străin îşi schimbase tunica, acum nefolositoare, pe un cal de care avea mare nevoie. Şi mama adăugase, cu o siguranţă care mă uluise, că acel cal nu-l dusese pe călăreţ prea departe. Mie mi se părea mai convingătoare istoria cu schimbul decât istoria cu darul.

Acum doi ani, când m-am întors de la Constantinopol, am găsit în fundul unui cufăr cu haine vechi un teanc de docu-mente scrise pe papirusuri şi învelite cu grijă. Dacă nu ar fi fost învelite cu atâta grijă şi dacă papirusurile nu ar fi fost atât de costisitoare, aş fi crezut că acolo sunt trecute socotelile şi veniturile modeste ale hanului tatălui meu. Le desfăcui şi le întinsei cu greutate. Trei dintre ele erau scrise într-o limbă pe care o înţelegeam, celelalte două într-o limbă necunoscu-tă mie, dar care nu putea fi alta decât limba gotă căreia îi cu-noşteam câteva litere. După cum aflai din aceste documente, tatăl meu, împreună cu fratele său care murise acum trei ani nu erau numai proprietarii Hanului Trimalei, ci şi regi ai păr-ţii occidentale a Galiţiei, domnitori în două ţinuturi cu nume indescifrabile din Normandia şi lorzi ai Angliei (adică fiecare era o jumătate de lord). Nu mai pun la socoteală cele două documente scrise în alfabetul greoi gotic. Îmi amintesc şi as-tăzi clipa în care am văzut pentru prima oară acele acte. Un foc necunoscut pornea din adâncul pieptului şi-mi ardea pie-lea subţire a obrajilor şi a ochilor, fără să reuşească totuşi s-o străbată şi să iasă afară. Mâinile îmi tremurau de parcă aş fi ţi-nut în ele bucăţi de pământ vulcanic. Lucrând eu un timp în-delungat pe lângă fel de fel de funcţionari superiori ai impe-riului, îmi dădeam seama de valoarea reală a unor asemenea înscrisuri. Văzusem cum fiul îşi omorâse tatăl, fratele pe fra-te, soţia soţul, soţul cumnata, după ce cumnatul îşi omorâse mai înainte singurul său văr primar; socrul îl omorâse pe gi-nere în patul nupţial, iar un alt ginere îi făcuse de petrecanie socrului bătrân şi neputincios; văzusem cum se otrăviseră prieteni care străbătuseră împreună multe mări zbuciumate de turbarea zeilor; văzusem cum îşi smulgeau părul şi cum erau gata să-şi scoată ochii una alteia surorile cărora numai cu o zi înainte li se înălţaseră imnuri, fiind socotite simboluri ale armoniei… Şi toate acestea se săvârşeau pentru un petic de papirus vechi, titlu de proprietate care mirosea a ceară şi a mucegai, pentru o prăvălie şi un colţ de casă, pentru un cuptor pe jumătate dărâmat sau pentru cinci-şase capre… Iar acum descopeream că aceste papirusuri de mare valoare şi demne de intrigi împărăteşti sau de otrăviri de prinţi şi regi zăceau nu departe, ci chiar în casa mea părintească, pe fun-dul unei lăzi cu haine jerpelite care nu aveau să mai fie îm-brăcate niciodată. După conţinutul acestor acte, poate şi du-pă lege, eu puteam să devin stăpân pe câteva ţinuturi, princi-pate, mănăstiri, livezi, castele, hanuri şi câte şi mai câte alte-le… Înţelesei dintr-o dată că nu mai eram un călugăr evadat, un proprietar al unei jumătăţi de han aproape ruinat şi pără-sit, un rătăcitor care merge unde îl duc picioarele. Din acel moment, după cum brotăcelul se preface în prinţ în lunile sfinte, aveam şi eu dreptul să mă transform în prinţ, conte, lord, suveran etc… etc… Încăperea strâmtă şi plină de fum în care mă aflam, scânteia brusc ca şi cum în aer ar fi ars un duh diafan, arginitiu şi omniprezent. Pardoseala devenise instabilă şi eu, legănându-mă deasupra ei, mă apropiai de tata care-şi plecase capul în pieptul scheletic şi şuierător. Vatra înnegrită de fum lângă care se aşezase se preschimbă pe dată într-un tron de marmură. Ce sunt, astea? îl întrebai eu arătându-i pa-pirusurile preţioase. După cum îmi amintesc, glasul meu fu-sese înspăimântător şi-l obligase pe tata să ridice capul. Încetă şi şuierătura pieptului descărnat. Deschise ochii şi-şi aruncă privirea pe papirusurile pe care i le vârâsem aproape în nas, apoi închise iarăşi ochii fără să-mi dea vreun răspuns, fără să facă vreun semn. Am bănuit că privirea lui n-a ajuns până la nepreţuitele documente, de aceea l-am apucat de braţ, l-am zgâlţâit cu toată puterea şi l-am întrebat din nou: ce sunt as-tea? De data aceasta îmi răspunse: proprietăţi. Sunt vrednice? Sunt nefalsificate iscăliturile şi ştampilele?, îi strigai eu, întâi în urechea stângă, apoi în cea dreaptă. Fără îndoială, îmi zise. Atunci?! Ce atunci?!, murmură el şi glasul îi era fără culoare, de parcă n-ar fi trecut prin gât de om, ci printr-un tub de fier. Atunci… acestea sunt ale noastre, ALE NOASTRE, ale mele, ale tale, ale mele… Ia-le, zise el cu acelaşi glas incolor. Ale mele, repetai. Departe, foarte departe, mai zise el. Eu nu le-am văzut niciodată. Vorbea încet, numai că vocea lui în-cepea să se coloreze cu o umbră de batjocură. Ţi le dau pe toate ţie, în schimbul ogorului de la Bucamira. Ce vorbeşti bătrâne?!, toate aceste principate şi titluri pentru un petic de pământ?! urlai eu. Da, zise el. Pentru Bucamira. Acum era clar că tonul vocii lui devenise zeflemitor. Înlemnii. Toţi cei din neamul nostru, aşa cum cunoşteau povestea tunicii şi a proprietarului ei, cunoşteau şi dorinţa statornică, transmisă din generaţie în generaţie, de a cumpăra sau de a-şi însuşi ogorul de la Bucamira, care se afla la două sute de paşi deasu-pra pârâului Giuzeilor. Cu mult timp înainte, această bucată de pământ fusese a familiei Gropa, dar când nişte călători ne-cunoscuţi dăduseră foc hanului nostru, bunicul tatălui meu, Ghin Pal Gropa, mare amator de băuturi şi de cântece, având nevoie de bani pentru reconstruirea clădirii, i-o dăduse fami-liei Kamina, adică străbunicului Iolantiei. Străbunicul meu sperase că va răscumpăra repede pământul din câştigurile ha-nului.

Nu ne depărtaserăm nici două sute de paşi de marginea pră-pastiei, când ne ajunse din urmă una din străjile din vale. Oş-teanul apucă frâul calului lui Erman şi animalul se opri din mers.

— Ei? Ce este? întrebă Erman. Straja nu putea vorbi încă şi de abia îşi trăgea sufletul de oboseală. Urcuşul era greu şi el îl suise în grabă.

— Au sosit, zise el.

Cum şedeam eu deoparte, observai că straja şi calul lui Er-man respirau în acelaşi ritm.

— Că au sosit am văzut şi eu – zise Erman nemulţumit. Mai ai ceva de adăugat?

Omul se dovedi nesimţitor la observaţia lui Erman şi, fără să lase frâul din mână, îşi dezveli pieptul păros, trase aer în plămâni şi zise în surdină:

— Sunt peste cinci mii de oameni numai în partea asta. Vă-zurăm steaguri bulgăreşti, scite, gale, aromâne, în afară de numeroasele flamuri trofee ale suitei împărăteşti. Iar esca-dronul al treilea…

— Acela care este cel mai regulat?

— Da. Escadronul acela are un steag pe care nu-l cunoaştem, pentru că nu l-am văzut niciodată.

— Anjuin, trebuie să fie anjuin – zise grăbit Erman fără să-şi dea osteneala să se mai uite în vale.

— Nu, zisei eu, nu este anjuin. Aceia sunt selgiuci.

— Cum?

— Selgiuci, şi în timp ce repetam cuvântul, de data asta mai încet, numele acelui trib sălbatic, se închega în mine zgomo-tos ca un geamăt pricinuit de groază. O, Doamne, nu!

— Cine sunt selgiucii ăştia? mă întrebă Erman pronunţând cu greutate şi silabisind numele tribului necunoscut.

— Deocamdată să plecăm, zisei eu şi pornii primul pe poteca îngustă care dădea în tinda castelului Nderlumi.

De la tropăitul cailor ramurile rodiilor se clătinau şi din ele picau pe pietre nişte stropi verzi, obosiţi. Şirul de munţi din faţă părea ca o perdea ondulată, gri închis, atârnată printre nori. Clădirea mănăstirii Malplac era albă ca un ochi chior. Pământul răsuna surd sub copitele cailor noştri.

— Vorbeşte, îmi zise la un moment dat Erman, care mergea în urma mea, iar eu, fără să întorc capul, îi spusei acele puţi-ne lucruri pe care le ştiam de la selgiuci. Ei veneau din stepe-le Răsăritului, erau supuşi şi cuminţi ca oile, erau lipsiţi de orice agresivitate, dar, plătiţi, primeau să intre în slujba ori-cui. Îi mai spusei că ei deveniseră cunoscuţi datorită vitejiei nemaipomenite de care dăduseră dovadă la asedierea cetăţi-lor şi în luptele prin munţi.

După ce terminai de vorbit, Erman îşi opri calul, se întoarse şi dădu ordin ca plutonul de recunoaştere să meargă şi să va-dă cam câţi ostaşi se aflau în escadronul al treilea. Acest ordin dovedea că de data aceasta el apreciase în mod real informa-ţiile mele şi asta îmi făcu plăcere. Îl priveam în timp ce dă-dea ordine. Buclele părului blond străluceau ca aurul sub soarele care ardea din ce în ce mai tare. Îşi scosese tunica şi o aruncase pe crupa calului.

Ţin minte că tocmai cu această tunică am învelit preţioase-le papirusuri acum doi ani. Atunci, ca să nu dau pricină de scandal, îi promisesem tatălui meu că-i voi cumpăra ogorul Bucamirei cât mai curând posibil. Apoi băgasem documentele într-o traistă de lână, le împachetasem în tunică şi alergasem la hanul unde lucra Erman. El era cu cel puţin zece ani mai mare ca mine, şi după retragerea tatălui meu conducea sin-gur treburile hanului. Îi eram recunoscător că mi-o primise în serviciu pe Iolantia, fată din familia Kamina, care, deşi po-seda ogorul Bucamirei, tot săracă era.

Când am intrat în han, sala cea mare era goală, dacă nu pu-neai la socoteală un individ roşcat, beat mort, care-şi spriji-nea capul, de o ulcică de vin golită pe jumătate. Pe Erman l-am găsit în bucătărie. Împărţise în două un miel pe care toc-mai îl tăiase. Mielul îl atârnase de picioare în cârligul din grin-da tavanului. Din mielul tăiat cădeau încă picături mari de sânge. Ai venit pentru Iolantia, nu-i aşa? îmi spuse cu ton glumeţ vărul meu. N-a sosit încă. Nu, îi spusei eu. N-am ve-nit pentru Iolantia. Pusei traista pe un scaun înalt fără spetea-ză şi scosei din ea vraful de documente. El aşeză pe masă sa-târul, îşi şterse mâinile cu mişcări încete de şorţul însângerat şi apucă cu degetele-i groase câteva acte. Le întoarse şi pe-o parte şi pe alta, apoi mi le înapoie cu o expresie de vădită plictiseală. Desigur, nu citise nici un cuvânt, ca să nu mai vor-bim de faptul că, în afară de limba albaneză, ştia doar puţină latină, pe care o învăţase la biserică. Ba chiar se întoarse la treaba lui. Ce nevoie ai de astea? îmi zise, lovind puternic cu satârul, cu o precizie uimitoare, chiar în mijlocul coloanei vertebrale a mielului şi împărţind astfel definitiv animalul în două jumătăţi. L-am rugat să-şi lase puţin treaba şi i-am ex-plicat, pe îndelete, conţinutul şi valoarea fiecărui papirus. În-cetul cu încetul neîncrederii de mai înainte, îi luă locul o bu-curie nestăpânită. La început această bucurie se manifestă prin ivirea unor puncte roşii pe faţă, după aceea punctele se măriră, se făcură pete şi la urmă de tot, întregul lui cap se ro-şi ca o bucată de fier scoasă chiar atunci din cuptor. Părul galben, neatins de roşul arzător, părea că-i va cădea din clipă în clipă. Zău, bre? strigă el. Mă cuprinse cu braţele-i vânjoase, mă ridică în aer şi începu să se învârtească nebuneşte prin bucătărie. Să vindem hanul, zise apoi cu suflarea întretăiată, şi să pornim. Dar unde? Dincolo de mare. Ce nevoie avem de ţara asta nenorocită, în care nici găina n-are ce mânca şi mănâncă pietricele. Mi s-a făcut lehamite de mirosul cărnuri-lor, de bătăile cu beţivanii, de ciocăniturile în poartă, noap-tea… Da, pornim imediat! N-ai zis chiar tu că Galia, Nor-mandia şi Anglia sunt ale noastre? Aşteaptă, aşteaptă un pic! îi spusei eu. Îmi trebui o bună bucată de timp ca să-l liniş-tesc şi să-l lămuresc că, după atâţia ani, aceste pământuri au acum alţi proprietari. Atunci ce sunt documentele astea?… I-am explicat că întâi actele trebuiesc adeverite de Papa şi de monarhii fiecărei ţări şi, dacă nici aceste atestări nu-i vor convinge pe noii proprietari, după cum era de prevăzut, noi va trebui să adunăm oşti şi să le luăm pământurile cu sila. În timp ce vorbeam, observam cum vorbele mele răceau fierul înroşit al feţei lui Erman ca apa zăpezii topite. Şi de unde o să găsim noi aceste oştiri despre care vorbeşti?, mă întrebă el. Îi răspunsei că vom putea făptui ceva împreună cu gloata de băieţi pe care-i ţinea în jurul său. Datorită forţei fizice pe ca-re providenţa i-o dăruise, Erman adunase în jurul său vreo douăzeci de tineri vânjoşi, şi asta fără un scop clar, ci mai de-grabă pentru a pune pe roată fel de fel de orgii şi pentru a fa-ce faţă unor călători dacă aceştia ar fi voit să atace şi să pră-deze hanul, cum se întâmplase deseori. Erman devenea din ce în ce mai neîncrezător, iar culoarea feţei îi revenea la normal. Ce le putem face noi regilor? Ce, tâlhari sunt ei?! Adăugai că grupul tinerilor ar putea spori şi numărul s-ar împlini cu toţi bărbaţii ţinutului. Erman nu se lăsa convins. Euforia de mai înainte se preschimbase cu totul în neîncredere. Tu te-ai scrântit la cap de la prea mult citit, îmi zise, cine crezi tu că va primi să lupte ca să ne îmbogăţim noi? Logica lui era exactă şi n-am mai ştiut ce să-i răspund. El înveli papirusuri-le, acum fără valoare, în tunica vişinie, le băgă în traista de lână şi mi le atârnă de gât. Du-te, du-te vărule, mă îmboldi el zeflemitor, du-te că mi-ai răpit mult timp şi trebuie să mun-cesc. Apucă din nou satârul şi-şi continuă treaba. Cu toate as-tea, nu-mi scăpă faptul că, de data asta, loviturile nu mai erau atât de precise, ceea ce îmi dovedea faptul că în adâncul fiinţei lui focul aprins de acele proprietăţi nu se stinsese de tot.

La ultima cotitură calul necheză. Trăsei frâul şi mă dădui la o parte ca să-i deschid drumul lui Erman.

— Treci! – îmi zise el.

— Treci tu înainte. Acum ne apropiem de cetate – îi explicai eu.

— Ce importanţă are asta?

— Are. Tu trebuie să mergi înainte.

Calul lui alb cu pete negre o luă înainte. Dincolo de pădu-rea roşietică de fagi se auzeau fel de fel de zgomote, strigăte de oameni, zornăit de fiare, nechezat de cai, de parcă ai fi in-trat într-un iarmaroc. În tinda de piatră a cetăţii Nderlumi făceau instrucţie vreo trei sute de pedestraşi şi vreo cinci su-te de călăreţi. Cu toate că soarele începuse să ardă, ei nu-şi scoseseră pieile de oaie care le serveau ca îmbrăcăminte, dar şi ca aşternut când dormeau.

Erman îşi aranjă tunica şi, după ce îşi fixă agrafa de argint pe umărul stâng, salută oştenii strigând cu voce tare. Ei, ca şi cum de-abia aşteptau semnalul, întrerupseră instrucţia. Ulti-mele zângănituri de fiare şi ultimele strigăte se stinseră, iar ei se apropiară şi formară un crug în jurul nostru.

— Spune-le ceva – îi şoptii eu lui Erman, având grijă să nu fiu auzit de nimeni.

El mă privi uimit. Eu dădui din cap într-un mod în care lui Erman trebuia să-i spună: Spune-le ce-ţi trece prin cap. La urma urmei sunt consătenii tăi. Important este să le spui ce-va. Important este să nu taci.

— Acum – începu Erman cu un ton nu prea sigur – încercui-rea este deplină. După ce cu o săptămână înainte cealaltă co-loană a oştirii imperiale a ocupat partea de nord-vest a văii Zlahumei, s-a întins şi înspre sud, deci de-a lungul văii Giu-gei. Asta înseamnă că libertatea ţinutului nostru, care, după cum ştiţi cu toţii, este inima Vechiului Imperiu Bizantin, e şi libertatea tuturor vecinilor noştri. Erman repeta astfel cuvin-tele pe care i le spusesem eu numai cu câteva minute înainte, când ne aflam pe marginea prăpastiei şi priveam mersul lent al armiei imperiale.

După acea, schimbând tonul, adăugă:

— Şi ştiţi voi cine se află în fruntea oştii? În piaţă se simţi cum creştea curiozitatea. Vorbitorul lăsă un timp suficient ca interesul şi curiozitatea să ajungă până la ultimul oştean, apoi continuă:

— Ca să ne răpească libertatea, ca să pună din nou Albania în jug, a venit în fruntea celei mai frumoase oştiri însuşi stăpî-nul Egiptului şi al Sciţiei, înrobitorul sălbaticilor pecenegi, al bulgarilor, românilor, anjuinilor, grecilor şi al altor popoare, chiar bătrânul împărat Teodor. Oricine îşi poate pune între-barea: Ce vrea el de la noi? întrebă Erman, dar fiindcă în pia-ţă rumoarea uimirii era prea mare, el aşteptă un timp apoi repetă: Ce vrea el de la noi? Doreşte pur şi simplu să ne ple-căm capul şi să ni-l băgăm din nou în vechiul jug. Doreşte să rămânem fără limba noastră, fără obiceiurile noastre şi fără ea, fără scumpa noastră libertate. Întrebarea mea este aceasta. I-o vom da noi, libertatea? Vom primi noi să devenim barba-ri ca pecenegii sau bulgarii?

— Niciodată! – strigă un bărbat cu faţa ascuţită şi nervoasă care se afla în primul rând.

— Niciodată! – repetară alţii.

— Trăiască libertatea! – strigă un altul din spatele nostru.

— Trăiască libertatea! – răspunse corul pădurii de bărbaţi.

— Trăiască…!

Numai după ce încetară strigătele şi se dădură la o parte şi ne deschiseră drumul, noi, salutând în dreapta şi în stânga, in-trarăm în cetate. Erman cunoştea pe mulţi din cei prezenţi şi-i chema pe nume.

În interiorul încăperilor înalte şi semiobscure ale cetăţii era răcoare şi umezeala îţi intra în oase. În afară de gărzile de la poartă, prin numeroasele odăi şi coridoare care dădeau în al-te coridoare, ca şi prin saloane, nu se aflau mulţi oameni. Poate această pustietate care contrasta cu tot ce lăsasem în urmă, în curte, îl făcu pe Erman să-mi spună că ar fi fost mai bine dacă am fi rămas afară.

— Avem treburi – mă împotrivii eu.

— Ce treburi putem avea aici?!

Era clar. Lui Erman îi era greu să se obişnuiască cu noua lui poziţie, la care se ridicase atât de repede. Mai bine s-ar fi sim-ţit la Hanul Trimalei, tăind carnea, umplând ulcelele cu vin, târguindu-se în piaţă sau azvârlind în şura de paie vreun client beat şi scandalagiu.

— Trebuie să convocăm Consiliul de Război şi să întocmim un plan amănunţit pentru a înfrunta atacul barbarilor.

Erman mă privi nemulţumit.

— Ei ştiu singuri ce trebuie să facă – îmi zise.

— În orice caz acţiunile trebuie armonizate, statul trebuie să se mişte ca un singur trup, iar tu trebuie să arăţi cine eşti. Trebuie luate măsuri pentru iernatul oamenilor şi animale-lor.

— Bine, mă întrerupse el agasat. Cheamă-i tu pe toţi şi să prânzim împreună. E mai bine aşa. Acolo, la masă, putem vorbi şi despre chestiunile astea dragi ţie.

După aceste cuvinte intră în odaia lui. Peste puţin timp, se auzi de acolo zgomot de apă. Făcea baie.

Imediat am chemat un oştean din gardă şi i-am poruncit să-mi adune toţi membrii Consiliului de Război. Nu am uitat să-i amintesc să-l cheme şi pe părintele Frano, mai marele mănăstirii Malplac, unde fuseserăm găzduiţi două săptămâni şi ceva iarna trecută. După ce dădui aceste porunci, intrai şi eu în odaia mea. În timp ce mă spălam simţeam cum creşte în mine o bucurie ciudată, dar care nu avea un motiv con-cret.

Îmi pusei pe umeri o pelerină groasă şi pufoasă pe care, du-pă cum se vedea, mi-o pregătise cineva în mod aparte, tot aşa după cum îmi pregătise şi baia. La lumina palidă care in-tra pe mica fereastră începui să citesc singura carte care-mi mai rămăsese în urma numeroaselor peripeţii din ultimul timp. Spre norocul meu era vechea carte a lui Procop din Cezareea, Anecdotele, pe care de altfel o citisem de zeci de ori. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi salvase tocmai această carte din mulţimea de cărţi pe care le luasem odinioară cu mine. Totdeauna mă atrăsese istoria acestui mare gânditor ca-re-şi construise două vieţi: una legală sau publică şi alta ilega-lă, privată, fără să le amestece vreodată. El trăise pe timpul faimosului Justinian, când împăratul Roman din Răsărit dă-duse ultima lovitura păgânismului şi păgânilor (aceştia încă rezistau, dar prin tăcere), când se închisese vestita Universita-te a Athenei, când a fost oprită muzica şi când bărbaţii cei în-ţelepţi au emigrat în Babilonia. Deci trăise într-o perioadă deosebit de grea, şi tocmai din cauza aceasta a trebuit să scrie două opere: una legală, care-i asigura pâinea de toate zilele, pâinea trupului, şi alta ilegală, care-i împrospăta sufletul şi nu-l lăsa să moară. Această a doua operă o crease pentru că îi era imposibil să vorbească despre tirania împăratului în pre-zenţa împăratului. De aceea adevărata istorie a împăratului Justinian şi a domniei lui o scria noaptea, pe furiş, la lumina unei lumânări subţiri. Anecdotele, cartea sărmanului istoric, tipărită numai după moartea lui, continua să fie citită în lu-me aşa cum a fost scrisă, adică pe ascuns. Eu însumi, care tră-isem timp de peste şase ani în labirintul încurcat al simţă-mintelor şi gândurilor trezite în sufletele şi minţile oamenilor din toate categoriile sociale de către guvernarea autoritară imperială, încercam totdeauna o satisfacţie aproape trupeas-că atunci când citeam acele aspre adevăruri: „Faptele pe care vi le voi expune acum nu vor fi prezentate la modul fals în care am prezentat Istoria războaielor lui Justinian, deoarece aici vor fi scrise toate cele întâmplate înlăuntrul Imperiului Roman de Răsărit. Asta din cauză că a fost imposibil să fie scrise toate adevărurile, aşa cum aş fi dorit, deci aşa cum au fost în realitate, atâta timp cât au trăit cei care au săvârşit ace-le fapte groaznice. N-aş fi putut să mă ascund de turma spio-nilor şi n-aş fi putut ocoli condamnarea mea la o moarte foarte grea dacă m-ar fi prins. N-am putut să am încredere nici în rudele mele cele mai apropiate…”.

Ţin minte că atunci când am citit pentru prima dată această carte, într-o chiliuţă pe care negustorul Johan în slujba căruia mă aflam ca specialist financiar o numea odaie, am avut un sentiment neobişnuit de singurătate şi amărăciune, fiindcă după cum se pare descoperisem pentru întâia oară raportul meu cu viaţa. Acest adevăr mi-l dezvăluise dureros un mort, ale cărui oase subţiri putreziseră de cel puţin şase veacuri în cine ştie ce colţ al întunecimii lui Hades. Atunci am scris oda intitulată „Oda morţilor”, pe care mai târziu am pierdut-o şi din care acum îmi amintesc primele două versuri:

Să-ţi vină mortul şi cu degetele subţiri de fosfor lucitor să-ţi scoată groasa şi neagra pelerină a orbiei care acoperă viaţa ta sărmană…

Deşi celelalte versuri nu mi le amintesc, sunt sigur că prin ele voiam să-mi exprim uimirea pricinuită de faptul că, dese-ori, morţii sunt mai deştepţi decât viii.

Când bătură la uşa grea a odăii mele şi mă anunţară că prân-zul era gata, eu aţipisem şi cartea lui Procop căzuse deschisă pe genunchii mei înveliţi cu pelerina cea moale. M-am ridi-cat încet, m-am îmbrăcat şi am ieşit buimac.

În sala de mese, în afară de Erman care şedea în capul mesei pe un scaun ca un tron, erau adunaţi toţi membrii Consiliu-lui de Război, adică toţi vechii noştri tovarăşi care supravie-ţuiseră după doi ani de vânzoleli. În dreapta lui Erman se aşe-zase Frano Ghiobarza. Din cauza gâtului său prea lung şi prea subţire, înfăţişarea lui exprima totdeauna milă. Îi sărutai mî-na şi mă aşezai lângă el. În timp ce schimbam frazele de ri-goare cu Frano, scrutam feţele bărbăteşti ale membrilor con-siliului. Erau doisprezece membri în total. Zece dintre ei fu-seseră şi mai înainte în ceata noastră şi eu avusesem ocazia să-i cunosc personal. Împreună cu ei îl pândiserăm şi apoi îl omorâserăm într-o noapte fără lună, iarna trecută, pe despo-tul ţinutului Nderlumi, pe protovestiarul Ian VI, împreună cu toată suita lui. Îi văzusem cu ochii mei pe aceşti băieţi cum se aruncaseră din pomii în frunzişul cărora şezuseră as-cunşi şi cum făcuseră acel măcel, aş spune glorios, care din zi în zi devenise mai necesar, mai inevitabil. Iar acum toţi aceşti viteji şedeau foarte liniştiţi, nefiresc de liniştiţi, în jurul mesei de stejar la care înainte şezuseră victimele lor, oamenii pro-tovestiarului Ian VI. Şedeau unul lângă altul: Mur Spata cu barba neagră răsfrântă pe piept, Uran Komneni, un om tăcut din fire, Uicaş Trimala cu un ochi legat cu faşă, care parcă nu se sătura privind lumea cu un singur ochi, Mati Kamina, fra-tele vitreg al Iolantiei care, din pricina legăturilor mele cu so-ra lui, mă privea chiorâş, Tihomir Vretai, sârbul, care vorbea stricat albaneza, şi aşa, pe rând, toţi ceilalţi. Cu coada ochiu-lui mă uitai şi la vărul meu Erman. Spălat şi primenit, părea impozant ca un adevărat înţelept, iar fundalul de piatră din spatele lui accentua această impresie. Cineva se îngrijise ca tacâmurile din dreptul lui să se osebească de cele ale celorlal-ţi meseni, iar Erman se prefăcea că nu bagă de seamă această osebire. Poate de aceste tacâmuri se folosise chiar IanVI.

Primele pahare se băură în tăcere, aproape solemn, închi-nând pentru libertate şi victorie. Bărbaţilor le era sete. În faţa mea erau Mur Spata şi Uicaş Trimala care, din cauza lipsei unui ochi, se descurca cu greu printre cuţitele, furculiţele şi paharele de pe masă. Mâncam în tăcere fără a îndrăzni să în-torc capul, convins fiind că aş fi văzut ceva neplăcut: bucăţi mari de carne alunecând pe gâtul străveziu al preotului Frano. (Văzusem asta la prânzurile de la Malplac.)

Lasă un răspuns