Asasinul Invizibil de A. Holdern

CAPITOLUL I

— Pot să vizitez camera?

În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi.

Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai:

— Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot…

În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă:

— Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă:

— Se vede că nu sunteţi de prin partea locului.

— Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!…

— Vasăzică, sunteţi avocat?

— Iar ai ghicit…

— Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru?

— Nu, habar n-am.

Omul meu deveni subit vorbăreţ:

— Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri.

— Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat?

— Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge…

— Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase.

Apoi întinsei mâna, spunând:

— Vrei să fii bun să-mi dai cheia?

— Merg şi eu cu dumneavoastră.

— Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile.

Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea.

În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:

 

Dr. FRATZ HQLLBERG

Consultaţii numai la ore reţinute

 

Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:

 

WILLY WEBER

 

Portarul uitase desigur s-o scoată…

Descuiai uşa şi intrai.

Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului.

Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”.

Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal.

Suficient pentru un burlac ca mine…

Jos, portarul îmi zâmbi:

— Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera…

Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul:

— Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez.

…Şi am plecat vesel, fluierând…

A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea.

Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă…

*

*       *

Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea…

Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte…

Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia.

Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine.

Era deci o femeie…

Lasă un răspuns