Armata de Edmondo De Amicis

Ne-am dus în piața Castellor, ca să vedem parada. Soldații defilară pe dinaintea comandantului corpului de armată, în mijlocul poporului înșirat pe amândouă părțile. Pe când ei treceau în sunetul trâmbițelor și al muzicilor, tata îmi numea regimentele și-mi înșira gloriile steagurilor. Trecură mai întâi, elevii Academiei militare, vreo trei sute, aceia care au să se facă ofițeri de geniu și de artilerie, îmbrăcați în unifor-me negre. Ei defilară cu o eleganță cutezătoare și sprintenă de soldați și de studenți. După ei trecu infanteria: brigada din Aosta, care a luptat la Goito și la San-Martino, și brigada din Bergamo, care a luptat la Castelfidardo, patru regimen-te, companie după companie, mii de ciucuri ce păreau a fi ghirlande de flori roșii ca sângele, înșirate, legănate, prinse la amândouă capetele și purtate prin mijlocul mulțimii. După infanterie înaintară soldații din geniu, meșteșugarii războiului, cu pene negre și galoane cărămizii. Pe când defi-lau aceștia, vedeam înaintând în urma lor sute de pene lungi și sumese în sus, care treceau pe deasupra capetelor mulți-mii: erau alpiniștii, apărătorii porților Italiei, toți înalți, ru-meni, vânjoși, cu pălăriile lor calâbreze și cu uniforma lor verde și frumoasă ca iarba cea proaspătă și verde a munților lor. Alpiniștii tot mai treceau, când se ivi un oarecare neas-tâmpăr în popor: soseau vânătorii vechiului batalion al dois-prezecelea — acela care intrase cel dintâi în Roma, prin spăr-tura de la Poarta Pia; oacheși, ageri, sprinteni, cu panașele fâlfâind; ei trecură ca un torent negru, iar sunetul trâm-bițelor lor răsună în toată piața ca un strigăt de bucurie. Dar zgomotul trâmbițelor fu acoperit de un alt zgomot întrerupt și greoi, care ne vesti sosirea artileriei de câmp. Atunci tre-cură frumoșii soldați cu galoanele galbene. Ei stăteau mândri pe chesoanele lor trase de trei sute de perechi de cai plini de foc. Erau urmați de mărețele lor tunuri, turnate în bronz și oțel, care scânteiau la razele soarelui, se zguduiau și uruiau de se cutremura pământul. Apoi sosi, cu mers în-cet și maiestuos, frumoasă în aspra-i înfățișare, cu soldați înalți și catâri voinici: artileria de munte, aceea care ducea groaza și moartea până unde poate să ajungă piciorul omenesc. În sfârșit trecu în goana cailor, cu căștile stră-lucitoare sub soare, cu lănciile ridicate în sus, cu stegulețele fâlfâind în vânt, cu uniformele sclipitoare de aur și argint, umplând aerul de zăngănit și de nechezaturi, frumosul regi-ment „Cavaleria Genova” care a trecut ca un uragan peste zece câmpuri de bătaie, de la Santa Lucia până la Villafranca.
— Tată, ce frumos e! strigai eu.
Tata mă mustră pentru această exclamație și-mi zise:
— Nu trebuie să privești armata ca un spectacol frumos. Toți acești tineri, voinici și plini de speranțe, pot să fie che-mați oricând, ca să-și apere țara și toți pot să cadă în câteva ore străpunși de gloanțe și de schije. De câte ori, într-o serbare, vei auzi strigând:
„Trăiască armata! Trăiască Italia!” Înfățișează-ți în zarea depărtată toate aceste regimente ce trec, acoperind cu cada-vre înecate în sânge o întreagă câmpie. Atunci strigătul de: „Trăiască armata!” îți va ieși cu mult mai din adâncul inimii, și chipul măreț al Italiei îți va părea mai aspru și mai impunător.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns