Aparatorul Lui Nelli de Edmondo De Amicis

Nelli, cocoșatul cel mic, stătea și el cu noi ieri, și se uita la soldați. Sărmanul se uita la ei cu mândrie; ai fi zis că se gândea:
„De ce nu pot să mă fac și eu soldat!” Ce bun e bietul băiat! învață binișor, dar e așa de galben la față și de nevoiaș! Abia poate să răsufle!
Mama lui e mărunțică și blondă, se îmbracă totdeauna în haine negre. Vine regulat în fiecare zi și-l ia de la școală, îndată ce se sfârșesc lecțiile, ca să-l apere de îmbulzeala ce se face când ieșim toți de prin clase. Biata femeie! Ți se face milă, când o vezi cu ce drag îl mângâie mereu. În cele dintâi zile, băieții își băteau joc de el, fiindcă este cocoșat; îl ne-căjeau, îl băteau cu ghiozdanele pe spate și el sărăcuțul, nu se supăra, nu spunea nimic mamei sale, ca să n-o mâhneas-că, aflând că copilul ei este batjocura camarazilor lui.
Câteodată, însă, când îl necăjeau prea afară din cale, plân-gea în tăcere, rezemându-și fruntea de bancă. Sunt acum câteva săptămâni de când, Garrone se supără cumplit, sări în sus ca un glonț și strigă:
— Vai de acela care va mai îndrăzni să-și bată joc de Nelli! O să-i trântesc niște palme de-i vor scăpăra și fălcile!
Franti se făcu imediat că nu înțelege și dete un ghiont lui Nelli. Garrone se ținu de vorbă și-i trase o palmă strașnică.
De atunci nu mai pune nimeni mâna pe Nelli și, ca să fie și mai bine ocrotit de Garrone, profesorul l-a așezat în ban-că, lângă el. Ți-e mai mare dragul, să-i vezi cum s-au împrie-tenit. Nelli îl iubește din toată inima pe Garrone; cum vine la școală îl caută din ochi și n-ar pleca, Doamne ferește, fără ca să-și ia ziua bună de la el.
Garrone se poartă tot așa cu Nelli. Când îi cade cartea sau creionul, știind că bietului băiat îi e greu să se aplece, se pleacă dânsul să i le dea. Îl ajută să-și așeze lucrurile în ghiozdan, să se îmbrace cu paltonul, în sfârșit, îi înlesnește toate. Nelli are un adevărat cult pentru Garrone și când îl laudă profesorul, se bucură mai mult decât dacă l-ar lăuda pe el. Mi se pare că Nelli a spus toate acestea mamei sale, căci iată ce mi s-a întâmplat să văd azi dimineață. Profesorul mă trimisese să duc directorului programa studiilor, cam cu o jumătate de oră înainte să se sune de ieșire. Eram încă în cancelarie, când intră o doamnă scundă, blondă și îmbrăcată în negru. Recunoscui pe mama lui Nelli. Ea salută pe di-rector și îi zise:

— Domnule director, te rog să-mi spui dacă în clasa copi-lului meu este un băiat pe care-l cheamă Garrone?
— Da, este! îi răspunse directorul. S-ar putea să trimiți ca să-l cheme? Aș dori ca să-i spun ceva.
Directorul trimise pe portar după Garrone, care sosi și se opri în pragul ușii, cuprins de mirare.
Doamna Nelli, cum îl văzu, alergă la el, îl luă de gât și-l sărută de mai multe ori, cu mare dragoste; apoi zise:
— Tu ești Garrone? Tu ești apărătorul și prietenul bie-tului meu băiețel? Tu ești?
Apoi căută repede prin buzu-nare, prin pungă, și, negăsind nimica, își dezlegă de la gât un lănțișor cu o cruciuliță și-l atârnă de gâtul lui Garrone, drept sub cravată, zicându-i:
— Primește-l, te rog, drăguțule, spre amintirea unei mame recunoscătoare, care-ți mulțumește din suflet și te binecu-vântează!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns