ALIENS 2 – Misiune de pedeapsă de Alan Dean Foster

 

Doi visători.

Erau aproape asemănători, în ciuda unor diferenţe evidente: unul mic, celălalt mai mare, sexe diferite. Gura primului visător era dotată cu un asortimant de canini, incisivi şi molari, fapt ce nu lăsa nici o îndoială asupra statutului său de omnivor, în timp ce dentiţia celui de-al doilea nu era concepută decât pentru a muşca şi sfâşia. Amândoi aparţineau rasei vânătorilor, dar unul învăţase să-şi domine pornirile atavice, iar celălalt rămăsese o sălbăticiune.

Diferenţele apăreau mai clar în domeniul viselor. Somnul primului visător era tulburat de amintirea unor terori fără număr care răbufneau din adâncurile subconştientului său. Femeia s-ar fi agitat fără încetare, dacă libertatea sa de mişcare nu ar fi fost îngrădită de pereţii chesonului în care se găsea; mai trebuie adăugat şi faptul că activitatea musculară era mult redusă în timpul somnului. Acestea erau motivele pentru care agitaţia sa era mai cu seamă mentală. Ea nu era conştientă, desigur, de acest fapt. Persoanele adâncite în hipersomn nu sunt conştiente de nimic.

La intervale regulate, totuşi, o amintire tragică şi înspăimântătoare se ridica la suprafaţa spiritului, precum apa din canale deasupra nivelului străzilor unui oraş. Şi, când aceste imagini apăreau pentru a-l deranja repaosul, ea începea să geamă, iar inima se ambală. Ordinatorul însărcinat să vegheze asupră-l aidoma unui înger electronic, înregistra accelerarea activităţii cardiace şi cobora temperatura corporală cu un grad, fără a mări debitul de tranchilizante în sistemul sangin. Gemetele se întrerupeau. Visătorul se calmă şi se lăsa moale în interiorul chesonului.

Va mai trece un anumit timp până la revenirea coşmarului.

Lângă ea, fiinţa sangunară reacţiona la aceste răbufniri instinctuale prin mici mişcări convulsive, parcă sub influenţa neîmpăcatei sale vecine. Apoi se relaxa la rândul său şi visa creaturi cu sânge cald, cu plăcerea companiei propriei specii şi speranţa de a o regăsi într-o bună zi. Ştia că se vor trezi împreună odată, ori niciodată.

Această ultimă posibilitate nu-l tulbura defel odihna. Răbdarea să era mult mai mare decât cea a tovarăşei sale, iar concepţia pe care şi-o făcea despre poziţia sa în cosmos era mai realistă. Se mulţumea să doarmă, ştiind că dacă s-ar trezi într-o zi, ar putea din nou să vâneze şi să ucidă. Aşteptând această clipă, se odihnea.

Timpul trece, dar nu şi grozăvia.

În imensitatea infinită a spaţiului, stelele nu sunt decât grăunţe de nisip. Şi dacă o pitică albă nu atrăgea deloc atenţia, atunci un aparat atât de mic precum capsula de salvare a lui Nostromo, această navă de acum dispărută, abia dacă avea o existenţă. Plutea în derivă prin neant ca un electron liber care şi-a părăsit orbita atomică.

Se întâmplă, cu toate astea, ca un electron liber să atragă atenţia. E de ajuns să treacă atunci când trebuie prin câmpul de observare a unor persoane care dispun de aparate potrivite. Iar traiectoria capsulei de salvare trecea tocmai prin apropierea unei stele cunoscute. Chiar şi aşa, reperarea se datorează hazardului. Ea trecu foarte aprope de o altă navă; termenul „foarte aproape” însemnând în spaţiu, cel puţin un an lumina şi apăru în marginea unui ecran sub forma unui simplu punct.

Printre persoanele care-l văzură, unele considerară că nu prezenta interes. Era prea mică pentru a reprezenta o navă, susţineau ele şi nici un aparat nu era semnalizat în acest sector. Şi apoi, navele răspundeau chemărilor radio, pe când acest obiect tăcea chitic. Era vorba, fără nici o îndoială, de un asteroid, de un bloc de feronichel plecat să viziteze universul. Dacă ar fi fost vorba de un apărat la ananghie şi-ar fi urlat semnalul de naufragiu către tot ce se găsea în raza sa de emisie.

Dar căpitanul era curios de felul lui. Printr-o uşoară modificare a direcţiei putea să se lămurească asupra statutului acelui vagabond tăcut, iar prin câteva adnotări mincinoase în cartea de bord putea justifica în faţa armatorilor costul acestei devieri. Dădu ordine, ordinatoarele purceseră la modificarea direcţiei. Temeinicia hotărârii căpitanului fu adeverită la sosirea la destinaţie: era vorba de o capsulă de salvare.

Nici un semn de viaţă însă, nici cel mai neînsemnat răspuns la întrebările lor politicoase. Chiar şi semnalizatoarele de drum erau stinse. Aidoma unui organism rătăcitor prin tărâmuri îngheţate, maşina încetase alimentarea cu energie a extremităţilor cu gândul de a ocroti elementele vitale dinlăuntrul fiinţei sale.

Căpitanul desemnă trei oameni care să ajungă la bordul navetei rătăcitoare şi, cu o extremă blândeţe, navă uriaşă se apropie de capsulă. Metalul mângâie metalul, se lansară grapine, se făcu auzit ecoul cuplajului sasurilor în ambele aparate.

Cei trei oameni trimişi de căpitan îmbrăcară combinezoanele presurizate şi pătrunseră în sas. Erau echipaţi cu lămpi individuale şi diverse accesorii. Aerul era prea preţios pentru a fi risipit, aşa că aşteptară cu nerăbdare ca oxigenul să fie inhalat de nava lor. Apoi uşa externă intră la loc în cocă.

Ceea ce văzură dincolo de hubloul sasului capsulei de salvare îi descumpăni: nici o lumină, nici un semn de viaţă. Uşa nu voia să asculte, atunci când apăsară clapele externe ale comenzii de deschidere. Fusese deschisă manual. După ce se asigurară că nu era aer în capsulă, cei trei îl puseră la treabă pe robotul-sudor. Flăcările gemene ale aparatului de sudură sfâşiau tenebrele şi decupau în acelaşi timp panoul din două părţi: atunci când limbile de foc se întâlniră în partea de jos a obstacolului, doi dintre bărbaţi îl reţinură pe cel de-al treilea pentru a-l permite robotului să împingă placa de metal cu o lovitură de picior. Calea era liberă.

Interiorul aparatului era întunecat şi tăcut. Un cablu de arâmare şerpuia pe jos şi se întrerupea lângă uşa externă: extremitatea fusese ciopârţită. Apoi zăriră o luminiţă slabă în apropierea postului de pilotaj, de care se apropiară.

Erau ochiurile luminoase interne ale unui cheson criogenie. Oaspeţii schimbară câteva priviri înainte de a merge mai departe. După aceea doi dintre ei se aplecară peste capacul de sticlă al sarcofagului în timp ce colegul lor studia instrumentele de bord şi declară:

— Presiune internă pozitivă, deci coca şi restul trebuie să fie intacte. Totul pare în stare de funcţionare, doar oprit pentru economisirea energiei. Presiunea chesonului rămâne stabilă. Este în continuare alimentat, dar pun pariu că bateriile mai au puţin şi-şi dau sufletul. Aţi mai văzut un cheson criogenie ca ăsta?

— Modelul ăsta este de acum douăzeci de ani. (Bărbatul care vorbise se apropie mai mult de capacul de sticlă şi murmură în microfonul combinezonului:) Nu-l rea, puicuţa.

— Ce vorbeşti! Diodele verzi ale funcţiunilor vitale sunt aprinse. Înseamnă că trăieşte încă şi că putem să ne luăm adio de la prima de salvare.

Colegul său făcu un gest de surprindere.

— Hei, mai e ceva înăuntru. Nu este uman, dar pare viu. Nu văd bine. O parte este ascunsă de părul femeii. Este oranj.

— Oranj! (Responsabilul micului grup îi dădu la o parte pe cei doi şi-şi lipi viziera căştii de separaţia transparentă.) Nu ştiu ce-o fi, dar posedă gheare.

Unul dintre ei îi dădu un cot colegului.

— Hei, o fi o formă de viaţă extraterestră, nu? Face ceva parale.

Ripley atunci se gândi să se mişte. Mişcarea ei fu abia perceptibilă, dar câteva meşe de păr lunecară şi descoperiră în parte creatura care dormea lângă ea. Şeful echipei se îndreptă şi scutură din cap cu năduf.

— N-avem noroc. E doar o pisică.

Să asculte era penibil, să privească, nici vorbă. Gâtlejul parcă-l era un filon de antracit înăuntrul craniului, din piatră ponce; negru, uscat, cu un vag gust de răşină. Cu toate acestea limba i se putea deplasa slobodă într-un teritoriu demult uitat. Încercă să-şi aducă aminte ce era vorbirea. Buzele se dezlipiră şi din plămâni urcă aerul. Cele două foale de atâta timp nefolosite, fură torturate de efortul impus. Rezultatul interacţiunii extenuante a buzelor, limbii, cerului gurii şi plămânilor fu un cuvânt abia auzit:

— Sete.

Între buze i se strecură un obiect neted şi rece. Iar căderea unei picături de apă o dărâmă. Era gata să expulzeze tubul din gură, din pricina, unei oribile amintiri. În alte locuri şi în alte vremi, penetraţia de acelaşi fel era preludiul unei morţi înfricoşătoare şi absolut unice în felul ei. Dar din acest tub curgea doar apă, în timp ce un glas calm o sfătuia:

— Niu te grăbi. Bea încet.

Se supuse, refuzând să asculte de acea parte din ea care-l urla să aspire rapid acest lichid binefăcător. Lucru curios, nu se simţea deshidratată, îi era pur şi simplu sete.

— Bine, murmură ea, răguşită. Nu aveţi ceva mai consistent?

— E prea devreme.

— Ei, rahat. Suc de fructe?

— Acidul citric poate provoca un ulcer. (Glasul ezită, apoi adăugă:) Încearcă asta.

Tubul de metal lustruit se strecură încet între buze. Era delicios. Ceaiul rece şi îndulcit alunecă pe gâtlej potolindu-l setea şi foamea. Când se simţi îndestulată, făcu un semn şi îi retraseră tubul din gură. Noi sunete îi asaltară urechile: trilurile unei păsări exotice.

Îşi recăpătase auzul şi gustul, era timpul să treacă la simţul văzului. Ochii se deschiseră către o junglă ecuatorială. Copacii îşi ridicau spre cer braţele verzi şi stufoase. Nişte creaturi cu aripi multicolore, irizate, zburătăceau bâzâind, din ramură în ramură. Păsări cu pene caudale nemăsurate nu conteneau să se prăvălească şi să se avânte iarăşi în urma unor insecte. Un quetzal trăgea cu ochiul la ea din sălaşul său, instalat în trungiul unui smochin agăţător.

Orhidee care se desfăceau şi scarabei alergând printre frunzele moarte, ca nişte muguri. Un aguti apăru, o văzu şi plecă degrabă. Undeva în stânga, o maimuţă, atârnând într-un copac maiestuos îi cânta puiului ei să adoarmă.

Supraîncărcătura senzorială era prea însemnată. Fu nevoită să închidă ochii în faţa abundenţei de creaturi gureşe.

Mai târziu (o oră? O zi?) în mijlocul rădăcinilor aparente ale marelui copac apăru o fisură. Aceasta se lărgi, dând la iveală torsul unei maimuţe-veveriţă ocupată cu datul peste cap. Din crăpătură apăru o femeie care o închise în urma ei, cicatrizând astfel rana palidă şi vremelnică a copacului şi a animalului. Apoi trecu mâna peste o tastă murală şi jungla dispăru.

Solidoul era perfect, dar acum că femeia îl oprise, Ripley descoperi echipamentul medical pe care-l ascunsese imaginea junglei. În stânga se găsea medivedul care se grăbise să-l dea apă şi apoi ceai rece. Maşina era agăţată pe perete, nemişcată dar atentă.

Ea supraveghea tot ce se petrecea înăuntrul corpului pacientei sale şi era pregătită ca în orice moment să-l modifice tratamentul, să-l dea de băut sau de mâncare, sau să-l cheme pe oameni în ajutor, dacă era cazul.

Femeia îi surâse şi folosi telecomanda prinsă de buzunarul de la piept pentru a ridica patul. Badge-ul care-l identifica calitatea de meditehniciană şefă constituia o pată de culoare vie pe uniformă albă. Ripley o măsură cu neîncredere, întrebându-se dacă surâsul era sincer sau pur profesional. Femeia i se adresă cu glas blând, matern, dar nu neapărat lipsit de vlagă.

— Efectul sedativelor se estompează. Sunt de părere că nu mai ai nevoie. Mă înţelegi? (Ripley dădu din cap. Meditehniciana îşi examină pacienta şi se hotărî.) Să încercăm altceva. De ce n-am deschis fereastra?

— Habar n-am.

Surâsul se estompă, dar reapăru. Era acum strict profesional. Dar de ce ar fi prietenesc? Meditehniciana n-o cunoştea pe Ripley, nici Ripley pe ea. Femeia arătă spre telecomanda de pe peretele opus-

— Atenţie la ochi!

Ripley închise pe jumătate pleoapele, pentru a se proteja de lumină orbitoare la care se aştepta să se reverse, după spusele meditehnicienei.

Se auzi bâzâitul unui motor şi ecranul mural urcă în plafon. Încăperea fu inundată de o lumină crudă. Deşi filtrată, puse la grea încercare sistemul nervos epuizat al lui Ripley.

Imensitatea neantului se întindea dincolo de geam, iar o parte a modulelor de locuit ale staţiei Gateway alcătuiau ca o buclă pe partea stângă: celule de plastic asamblate ca piesele unui joc de montaj. Extremităţile celor două antene apăreau în partea de jos a câmpului ei vizual. Dar atenţia ei se concentra asupra curbei luminoase a globului pământesc. Pată brună străbătută de dâre albicioase a Africii înotă în albastrul oceanic şi tiara de safir a Mediteranei încorona Sahara.

Ripley mai văzuse acest grandios spectacol. Dar, mai presus de orice, era fericită să descopere că toate era la locul lor. Amintirea încercărilor prin care trecuse o făcuse să creadă că putea fi altfel, că universul coşmarurilor era real, iar acest glob ospitalier, doar o amăgire. Era reconfortant, familiar, odihnitor, ca un vechi ursuleţ de pluş, tocit. Scena era completată de discul palid al Lunii care plutea în plan îndepărtat.

— Cum ne simţim astăzi?

Realiză că meditehniciana vorbea cu ea.

— Foarte rău.

Anumite persoane îi spuseseră, odată, că avea o voce încântătoare. O să vină şi ea, cu timpul. Deocamdată, nici un element al corpului nu funcţiona normal. Apoi se întrebă dacă se simţea diferită de acea Ripley care se urcase în calitate de ofiţer la bordul lui Nostromo, nava aceea care nu mai era, cu misiunea de a efectua un transport banal. Ripley aceasta care o privea pe meditehniciană din acest pat de spital era o altă persoană.

— Doar foarte rău? (Meditehniciana asta e admirabilă, se gândi. Nu se dă bătută cu una, cu două.) Oricum, e mai bine ca ieri. Îmi place că mi-ai spus: „Foarte rău” şi nu „Pe moarte.”

Ripley închise pleoapele, le deschise brusc. Pământul era tot acolo. Timpul, căruia nu-l acordase prea multă atenţie, acum însemna mult pentru ea.

— Sunt de mult aici?

— Ai fost admisă la staţia Gateway acum două zile.

Acelaşi surâs.

— Parcă ar fi mai mult.

Meditehniciana îi întoarse spatele şi Ripley se gândea că poate remarca ei nu-l picase bine.

— Eşti în stare să primeşti o vizită?

— Am de ales?

— Fireşte. Dumneata eşti bolnavul. După medici, eşti cea mai îndreptăţită să iei o hotărâre. Dacă vrei să rămâi singură, ţi se va respecta dorinţa.

Ripley dădu din umeri şi fu un pic surprinsă să descopere că muşchii îi dădeau ascultare.

— M-am bucurat de singurătate atâta amar de vreme. De cine e vorba?

Meditehniciana ajunse la uşă.

— De doi musafiri, de fapt.

Ripley observă că era iar surâzătoare.

Intră un, bărbat, având ceva în braţe. Ripley nu-l cunoştea pe acesta, dar recunoscu ce anume aducea acesta, ceva care părea să se plictisească de moarte.

— Jones! (Se ridică pe pat. Bărbatul păru să se debaraseze cu multă plăcere de motanul mătăhălos pe care Ripley se grăbi să-l legene în braţe.) Vino, Jonesey, bătrâne monstru, gogoloiul meu păros!

Animalul îndură răbdător aceste efuziuni jenante, atât de tipice pentru specia din care făcea parte Ripley. Îşi păstră întreaga demnitate moştenită de la strămoşi, manifestându-şi în acelaşi timp toleranţa obişnuită a acestor feline faţă de fiinţele umane. Primul observator extraterestru care ar putea asista la această scenă ar ghici imediat care din cele două creaturi prezente pe acest pat aparţinea speciei superioare.

Bărbatul care venise cu surpriza cea bună trase un scaun lângă pat şi aşteptă răbdător până când Ripley îl va băga în seamă. Era în jur de treizeci de ani, drăguţel şi purta un costum clasic fără cel mai mărunt semn particular. Zâmbetul său, era tot atât de prietenos ca al meditehnicienei, fiind probabil datorat unei lungi experienţe profesionale. Cu o înclinare a capului, femeia îi arătă că-l băgase în seamă, dar îşi continuă monologul cu motanul. Musafirul înţelese că el trebuia să facă primul pas, dacă nu voia să rămână doar un simplu comisionar.

— Frumoasă cameră, declară. (Parcă era de la ţară, dar vorbea ca un orăşan, se gândi Ripley. Bărbatul îşi apropie uşor scaunul de pat.) Mă numesc Burke. Carter Burke. Lucrez pentru companie, dar, lăsând asta ia o parte, sunt un tip corect. Sunt fericit să aud că te simţi mai bine.

Cel puţin ultima frază părea sinceră.

— Cine ţi-a spus că starea mea se ameliorează?

Îl mângâia pe Jones care torcea mulţumit şi năpârlea pe patul aseptizat.

— Medicul şi monitoarele. Mi s-a spus că slăbiciunea şi confuzia vor dispărea curând, deşi nu-mi pari deloc dezorientată. Efectele secundare ale hipersomnului îndelungat, cam aşa ceva. N-am fost tare la biologie, mă împac mai mult cu cifrele. Ei, dar am vorbit destul despre mine. Se pare că ne-ai venit în stare destul de bună.

— Sper că nu sunt atât de înspăimântătoare cât mi se pare mie. Am impresia că mă aflu în corpul unei mumii egiptene. Spuneai de „hipersomn îndelungat”. Cât timp am rătăcit prin spaţiu? Întrebă arătând spre meditehniciana care asista la scenă: Nu vor să-mi spună.

Tonul lui Burke deveni alinător şi părintesc.

— Ei bine, poate că este încă prea dreveme să abordăm astfel de subiecte.

Mâna lui Ripley ţâşni de sub cearşaf şi prinse braţul bărbatului, care fu surprins de iuţeala reacţiei şi de forţa degetelor.

— Fără texte. Mi-am revenit şi nu mai e cazul să mă cocoloşiţi. Cât timp?

Carter Burke aruncă o privire meditehnicienei, care ridică din umeri şi întoarse spatele, dând atenţie activităţii unei încâlceli de semnalizatoare şi tuburi. Bărbatul o privi iar pe femeia din pat.

— De acord. Nu este treaba mea, dar vei suporta. Cincizeci şi şapte de ani.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns