ALIEN 3 – Planeta Condamnaţilor de Alan Dean Foster

 

Coşmarurile.

Un detaliu curios în privinţa lor – sunt recurente ca anumite maladii. Este o malarie a spiritului. Când ai crezut că au dispărut, revin la atac… de îndată ce victima lor nu se mai aşteaptă, de îndată ce-şi închipuie că a scăpat de ele şi nu se mai fereşte. Şi nu ai cum să te opui, nu ai cum să le înfrunţi. Nu ai cum. Nu ai pilule, leacuri sau injecţii cu efect retroactiv. Singurul remediu ar fi odihna adusă de un somn profund, dar tocmai din acesta se hrăneşte infecţia.

Prelungirea stării de veghe ar părea ceva logic. Dar este imposibilă, la bordul unei nave cosmice. În afara chesonului criogenic, mori de plictiseală. Mai rău chiar, rişti să supravieţuieşti acestui sacrificiu zece, douăzeci sau treizeci de ani petrecuţi în conştientă inutilă şi să te afunzi într-o senilitate precoce. Din pricina unei vieţi irosite privind cadranele şi căutând iluminarea în sclipirea învariabilă a indicatoarelor monotone. Poţi să citeşti, să te uiţi în gol, să faci gimnastică şi să regreţi că ai renunţat la opţiunea hipersomnului. Trebuie să existe puţine profeşii în care a dormi în timpul serviciului este o obligaţie. Nu-l prea rău, la o adică. Plata este bună şi poţi urmări progresele sociale şi tehnologice ale umanităţii sub o perspectivă unică. A-ţi amâna cât mai mult dala morţii, aceasta nu înseamnă nemurire, dar eşti aproape.

Ar fi aproape perfect dacă nu ar fi coşmarurile. Nu poţi scăpa de ele atunci când faci parte din echipajul unei nave spaţiale. Ar fi de ajuns să te trezeşti pentru a te sustrage, dar nu e cu putinţă. Maşinile nu-ţi permit. Ele au sarcina de a păstra pe cei ce dorm în hipersomn, de a le întârzia întoarcerea la starea conştientă. Iar inginerii nu au găsit încă un mijloc de a suprima visele şi rudele sale blestemate – coşmarurile. Odată cu ritmul respirator şi circulator şi activităţile cerebrale sunt încetinite. Un vis poate dura un an sau doi chiar. Un vis sau un coşmar.

În anumite împrejurări, ar fi mai bine, poate, să mori de plictiseală. Dar dacă te afli în hibernare n-ai de ales. Aerul glacial şi acele care înţeapă carnea şi o sondează, conform instrucţiunilor furnizate de programele medicale, nu determină viaţa ci funcţiile vitale. În hipersomn, maşinile au toată puterea. Li se acordă încredere, se contează pe ele. Şi de ce nu, la urma urmelor? N-au demonstrat ele, decenii la rând, că sunt mai fiabile decât oamenii care le-au conceput? Ele nu ştiu ce sunt ranchiuna şi vrajba. Hotărârile lor se bazează pe observaţie şi analiză. Ele nu au ca sarcină cuantificarea emoţiilor, care nu au nici o influenţă asupra comportamentului lor.

Sulaco era o maşină care-şi urmarea parcursul programat. Cei patru adormiţi prezenţi la bord treceau prin faze de vis şi repaos, alintaţi de capodopere ale tehnologiei umane. Nava îi menţinea în viaţă, regulariza funcţiile vitale, remedia eventualele anomalii. Ripley, Hicks, Newt şi Bishop. Conservarea rămăşiţelor acestuia din urmă era uşoară deoarece era suficientă debranşarea lui. Din cei patru pasageri, numai el era scutit de coşmaruri. Lui îi părea rău. Pentru el, a dormi fără vise reprezenta o pierdere de timp. Dar nu era decât un android şi creatorii seriei sale au considerat că maşinile nu aveau nevoie să viseze. Aşadar nu se aplecaseră niciodată asupra acestei chestiuni. Fără să ceară părerea celor în cauză.

După Bishop, care nu avea un statut de membru al echipajului ci de simplu element al navei, Hicks era în starea cea mai proastă. Coşmarurile lui nu erau mai înfricoşătoare decât ale celorlalţi oameni, dar era grav rănit. Nu putea fi îngrijit decât într-un spital ultraperfecţionat şi îl despărţeau doi ani de voiaj de cel mai apropiat ştabiliment de acest fel.

Ripley făcuse tot ce era posibil pentru el, înainte de a-l lăsa pe autodocul lui Sulaco să stabilească un diagnostic şi să prescrie un tratament. Toţi medicii de la bord pieriseră în cursul înfruntărilor de pe Acheron, iar cei doi ani de hipersomn nu-l vor grăbi vindecarea. De fapt, femeia se mulţumise să-l vadă afundându-se în coconul protector al inconştienţei.

Şi în timp ce Sulaco îi purta de grijă şi corpul său trudea la repararea daunelor suferite. Încetinirea funcţiilor vitale reducea propagarea infecţiilor potenţiale dar hibernarea şi medicamentele nu aveau nici un efect asupra rănilor interne. Hicks supravieţuise mulţumită forţei sale de caracter, dar numai o intervenţie chirurgicală rapidă va putea să-l ajute.

Ceea ce se apropia de secţiunea de criogenie execută un program întocmai ca şi maşinile care-l înconjurau, dar nu constituia un element al lui Sulaco. O îndemna o nevoie stringentă, o incita să se deplaseze. Nu căuta hrana, deoarece nu cunoştea foamea. Nu dorea nici să-şi potoleaşca un impuls sexual, fiindcă era asexuată. N-avea decât o singură şi unică motivaţie: procrearea. Deşi organică, această creatură avea numeroase puncte comune cu ordinatoarele acestei nave, chiar dacă poseda o dârzenie fioroasă pe care nu o puteau avea nişte simple microprocesoare.

Pe plan fizic şi pentru a o compara cu un animal pământean, ea semăna vag cu un limulus cu rostru flexibil. Traversă sala de criogenie alergând pe picioarele articulate chitinoase cu un conţinut foarte ridicat de carbon. Sistemul său fiziologic de o extremă simplitate era conceput pentru a-l permite să îndeplinească unica funcţie biologică pe care o avea, cu o incredibilă eficacitate. Nici o maşină nu ar fi putut să fie mai performantă ca ea în acest domeniu.

Ghidată de simţurile ei deopotrivă de rudimentare şi perfect adaptate la nevoile sale, împinsă de un instinct hiperdezvoltat, se îndreptă spre un scop de la care nimic nu o putea da la o parte. Urcarea pe un panou neted al unui cheson criogenic nu punea nici un fel de probleme unei astfel de creaturi. Sub capacul de vitrometal transparent al sarcofagului dormea o mică făptură organică blondă a cărei dezvoltare nu se terminase, care era bântuită de vise la fel de înspăimântătoare, dacă nu şi mai şi decât cele ale adormiţilor adulţi. Cu ochii închişi, fără să ştie că un monstru testa soliditatea protecţiei culcuşului, ea îşi continua somnul.

Acesta nu era un vis, acest coşmar avea drept cadru realitatea. Copilul nu ştia, din fericire pentru ea.

Aceea începu o examinare febrilă a chesonului şi parcurse cu meticulozitate capacul ermetic. Triplă sa izolaţie oferea o protecţie mai completă decât cea oferită de coca lui Sulaco. Creatura nu se arătă iritată. Frustrarea îi era străină. Perspectiva putinţei de a-şi îndeplini cât de curând funcţiile biologice avea ca efect doar insuflarea unui surplus de energie. Utiliză tubul extensibil care se năştea din secţiunea ventrală pentru a testa rezistenţa domului transparent. Acest obstacol o împiedica să ajungă la corpul întins pe saltea şi devenea frenetică, aflându-se atât de aproape de pradă.

Creatura aceea se lăsă să alunece până la separaţia soclului de capac. Vârî una dintre ghearele sale minuscule în fisura aproape invizibilă şi-şi propti coada de instrumentele din capătul cilindrului în chip de pârghie. Împinse cu putere. Corpul tremura. Încheieturile începeau să cedeze. Forţa ei era inimaginabilă, irezistibilă.

Vitrometalul crăpă şi se fisură de-a lungul încheieturii. Un ciob din acest material transparent, tăios ca un scalpel se înfipse în creatură. Un suflu de aer rece scăpă din sarcofag până ca sistemul de colmatare internă să restabilească etanşeitatea.

Întinsă pe patul pe care visa urât, Newt scânci. Capul căzu într-o parte şi ochii se deplasau sub pleoapele închise, dar ea nu se trezi. Spărtura fu obturată la timp pentru a-l asigura supravieţuirea.

Târâtorul care scotea ţipete terifiante sări de pe cheson lovind spasmodic cu picioarele şi coada în ţeapa de vitrometal care-l străpunsese. Îşi termină zborul pe sarcofagul lui Hicks de care se agăţă convulsiv. Scuturat de frisoane, se opinti, iar din rană i se scurgeau fluidele vitale corozive. Rodeau sticla, soclul metalic, podeaua. Fumul se ridică pe puntea inferioară.

Împrejurul sălii şi peste tot în navă, cadranele se însufleţiră, semnale de alarmă clipiră şi sirenele mugiră. Nu era nimeni treaz pentru a le vedea sau a le auzi, dar aceasta nu-l împiedica pe Sulaco să ia măsurile care se cuveneau. Reacţiona conform programării sale. Pe chesonul lui Hicks, creatura se cambră şi adoptă o postură obscenă.

Hemoragia ei distrugătoare continua, când o voce feminină, cu calmul şi seninătatea sintezei, se adresă pasagerilor adormiţi.

— Atenţiune. Acumulare de vapori explozivi în secţia criogenică. Acumulare de vapori explozivi în secţia criogenică.

Ventilatoarele din tavan bâzâiră pentru a aspira vârtejurile de gaz. Fluidul vital de acid picura încă din corpul monstrului lipsit de viaţă.

La nivelul inferior se produse o explozie. Un fulger actinic orbitor ţâşni din deschizătură, urmat de o limbă de foc galben. Un fum opac se împreună cu gazele. Lumina pâlpâi.

Sistemul de ventilaţie se blocă.

— Incendiu în secţia criogenică, declară vocea feminină cu aceeaşi indiferenţă. Incendiu în secţia criogenică.

O ţeavă de stropit ieşi din tavan şi pivotă încet în jurul axei, aidoma unui tun miniatural. Se imobiliză când fu orientat spre flăcările care se ridicau din gaura pe care o rosese acidul în podea. Apărură mai întâi nişte băşici, apoi ţâşni lichidul.

La baza suportului trosniră nişte scântei şi jetul se reduse la câteva picături.

— Sistem de stingere inoperant. Sistem de stingere inoperant. Ventilatoare inoperante. Incendiu şi acumulare de vapori explozivi în secţia criogenică.

Nişte motoare gemură. Pistoane hidraulice ridicară cele patru chesoane ocupate care se îndreptară apoi spre extremitatea opusă a sălii printr-o perdea de fum şi flăcări din ce în ce mai groasă. Cadavrul târâtorului străpuns de ciobul de vitrometal lunecă şi căzu pe jos.

— Îmbarcare imediată a întregului personal al bordul CDS-urilor, ordonă vocea sintetică. Evacuarea într-un minut.

Pe rând, cilindrii criogenici pătrunseră într-un tunel de transport şi se cufundară rapid în măruntaiele navei. Ieşiră din acest pasaj în secţia sasurilor tribord, unde nişte mecanisme automate îi încărcară la bordul unei capsule de salvare. Sub capacul transparent al chesonului ei, Newt se mişcă, dar nu se trezi.

Peste tot, fulgere orbitoare bâzâiau şi vocea sintetică pe care nimeni nu o putea auzi:

— Lansarea CDS-urilor în zece secunde, nouă…

Sasurile interne se închiseră, cele externe se deschiseră. Numărătoarea inversă continuă.

La ZERO, se produseră două lucruri simultan: zece CDS-uri, din care nouă neocupate, fură ejectate din navă şi flăcările care ieşeau din gaura produsă de acid în podeaua secţiei criogenice aprinseră gazele care se acumulaseră. Toată partea babord-faţă a lui Sulaco deveni o palidă imitaţie a stelelor depărtate.

Unda de şoc izbi jumătate din CDS-urile care se îndepartău. Două dintre aceste aparate se răsturnară, scăpând de sub control. Un altul îşi schimbă direcţia şi făcu cale întoarsă pe o traiectorie curbă. Fără să încetinească la apropierea de nava mamă, o lovi în plin. O a doua explozie, mai violentă decât cea dinainte, îl zgudui pe Sulaco.

La bordul capsulei de salvare conţinând cele patru cheşoane criogenice, instrumentele înnebuniseră şi scăpărări luminoase străbăteau circuitele electrice. Ordinatoarele CDS-ului, mai puţin importante şi perfecţionate decât cele de pe Sulaco, se străduiau să izoleze, să reducă şi să controleze daunele provocate de cea de a doua deflagraţie. Unda de şoc nu perforase cocă, dar cauzase numeroase stricăciuni interne.

Sistemele informatice cereau navei mamă o evaluare a avariilor. Cum nu primeau nici un răspuns, optară pentru un sondaj al împrejurimilor. Abia începu această examinare că unele aparate se detracară, dar altele le luară locul. Sulaco fusese trimis în misiune departe de căile fotonice frecventate şi de frontierele sectoarelor colonizate de om. Pornise pe drumul de întoarcere când s-a produs catastrofa. Deşi prezentă în această zonă a spaţiului, omenirea era împrăştiată în enclave nu prea numeroase şi foarte îndepărtate unele de altele.

Ordinatorul de navigare găsi un obiectiv. Nu era cea mai bună alegere, dar nu avea încotro. Evaluarea stricăciunilor suferite nu-l permitea să determine perioada de timp în care mai putea fi operaţional şi, deoarece instrucţiunile îi dictau să-l conducă pe pasagerii săi într-un loc sigur, calculă traiectoria şi încărcă în memoriile sale toţi parametrii acestui nou drum. Cu câteva rateuri, propulsorul său o luă din loc.

Lumea Fiorinei mu era nici impresionantă şi nici prea primitoare, dar acolo se găsea unica baliză în activitate din tot sectorul Nereidelor. Memoriile CDS-ului se canalizară pe semnalul ei, pe care sistemele de navigaţie deteriorate o pierdură în două rânduri. Dar păstrară direcţia. Informaţiile disponibile despre această planetă erau puţine şi vechi, fapt deloc uimitor, ţinând cont de izolarea ei şi de statutul ei special.

Cuvintele Fiorina „Furia” 361 apărură pe ecran Mină-rafinărie din Vălul Exterior. Centru penitenciar de mare siguranţă.

Informaţii pe care ordinatorul de bord nu ştiu să le interpreteze. Semnificaţia lor ar fi fost mai mare pentru pasageri, dacă ar fi putut să le ia la cunoştinţă.

Informaţii complementare? Începu să clipească pe monitor.

În lipsa unui răspuns afirmativ, înscrisul dispăru.

Câteva zile mai târziu. CDS-ul plonja în atmosfera cenuşie şi nepotolită a obiectivului său. Norii întunecaţi care umbreau atmosfera acestei lumi nu erau deloc primitori. Printre ei nu apărea nici o pată albastră sau verde, nici un semn de viaţă. Dar era menţionată o implantare umană pe registrul planetelor locuite şi baliza emitea în neant semnale cu o regularitate liniştitoare.

Circuitele CDS-ului cedau unul câte unul dar ordinatorul păstră controlul aparatului stabilind derivaţii spre modulele de ajutor care preluau sarcina până ardeau şi ele. Norii de funingine defilau dincolo de hublouri şi trăsnetul lumină atmosfera ca pentru a-l intimida pe ocupanţii sarcofagelor ermetice îngheţate.

Sistemele informatice prelucrau cuminţi toate datele necesare coborârii. Pentru ele nu era nici o urgenţă. Ar fi funcţionat la fel chiar dacă cerul ar fi fost degajat, vânturile moderate şi circuitele în perfectă stare.

Patinele trenului de aterizare refuzau să iasă şi nu era timp şi nici carburant pentru a mai încerca altă apropiere. În preajma ariei de recepţie din jurul balizei terenul era accidentat şi ordinatorul preferă o plajă de nisip, mai neaccidentată.

Când să crească puterea propulsoarelor, se adeveri că rezervele de energie nu-l vor permite. Căută soluţii, fiindcă acesta era rolul său. Dar CDS-ul nu putu ajunge până la ţărm şi plonjă în valuri într-un unghi care lăsa de dorit.

În interior, reţeaua de susţinere amortiză impactul. Materialele compozite pe bază de metal şi carbon gemură, supuse unor constrângeri pentru care nu fuseseră prevăzute. Armătura se frânse şi se îndoi, pereţii se turtiră. Microprocesoarele îşi concentrară eforturile asupra protecţiei celor patru cilindrii care le-au fost încredinţate Nu le mai rămânea timp pentru alte sarcini. Propria lor soartă le era indiferentă. Nu aveau nici un pic de instinct de conservare.

Solul Fiorinei era la fel de respingător ca şi cerul său: o îngrămădire de roci cenuşii şi negre bătute de vânturi urlătoare şi câteva excrescenţe vegetale noduroase cu forme chinuite care rezistau asaltului elementelor în adăpostul precar al câtorva cavităţi. O ploaie deasă pişca şuprafaţa bălţilor de apă îngheţată.

Siluetele statice ale unor maşini grele punctau acest peisaj mohorât. Încărcătoare, transportoare, escavatoare şi elevatoare zăceau ici şi colo, pe unde fuseseră abandonate, prea mătăhăloase şi costisitoare pentru a fi evacuate din această zonă de prospectare, ale cărei trecute bogătii le justificase prezenţa. Trei foreze imense se înăltău împotriva vântului asemenea unor viermi carnivori gigantici, cu botul escavator în repaos şi cabina de conducere întunecată şi goală. Alte maşinării şi vehicule de mai mici dimensiuni erau adunate împrejur, aidoma unor paraziţi înfometaţi care aşteptau trezirea scrâşnitoare a acestor leviatani pentru a se duce să ciugulească cu nesaţ fărâmiturile lăsate de aceştia în urma lor.

Mai jos de zona de exploatare, tăvălugul valurilor se spărgea pe o plajă neagră sclipitoare, ca şi cum asaltul unui liman lipsit de viaţă putea să justifice o asemenea risipă de energie. Nici un fel de artropod cu forme elegante nu alerga pe ţărmul acestui golf adumbrit, nici un fel de pasăre nu se avânta spre crestele înspumate, cu speranţa unei prăzi îndestulătoare.

Existau totuşi peşti în unda acestor ape, ciudate creaturi alungite, cu ochi bulbucaţi şi cu dinţi mici şi tăioşi. Oamenii care trăiau pe Fiorina încercau uneori să determine locul pe care l-ar putea ocupa aceştia în sânul creaţiei, dar nu erau dispuşi să se arunce în nesfârşite discuţii despre căile paralele pe care putea să meargă evoluţia şi se mulţumeau să ştie că locuitorii acestui ocean erau comestibili, fără să-şi bată capul cu taxinomia. Alimentele proaspete nu erau abundente, oricare ar fi originea lor. Şi era mai bine să nu se gândească la ceea ce le ajungea în castron, atâta timp cât era bun la gust.

Omul care mergea agale pe plajă era îngândurat dar expresia feţei rămânea neutră. Salopetă uşoară îi proteja de vânt şi ploaie capul ras. Când şi când, iritat, mai dădea cu piciorul în insectele care mişunau împrejur şi căutau să treacă de obstacolul de plastic. Deoarece, dacă oamenii de pe Fiorina nu ezitau să mănânce pe locuitorii valurilor agitate, formele autohtone de viaţă vedeau în ei nişte prăzi din care tare ar fi vrut să se înfrupte.

Trecu pe lângă derrickurile abandonate şi macaralele fosilizate, rătăcit în meditaţie. Nici un surâs nu-l îndoia buzele. Resemnarea-l aparentă era de fapt indiferenta, iar ceea ce putea să i se întâmple nu-l interesa. Introspecţia îi aducea satisfacţii mai intense. Ceea ce-l înconjura era mult prea familiar pentru a-l mai trezi interesul.

Un sunet îl făcu să ridice capul. Clipi şi-şi şterse pelicula de lapoviţă care-l acoperea viziera protectoare până să scruteze cerul. De acolo de unde venea tumultul, un nor mai coborât stârni o strălucire de metal care coborî spre suprafaţa acestei lumi devenind aproape luminoasă.

Omul îl urmări până când dispăru în ocean. După un moment de aşteptare plecă.

Ajuns în mijlocul plajei, se uită la ceas, apoi porni înapoi. Se uita câteodată înspre mare. Fără să vadă nimic deosebit, fireşte. Şi tresări când zări dinainte-l silueta inertă care zăcea pe nisip. Iuţi pasul şi merse pentru a se apleca deasupra corpului, cu picioarele linse de limbile valurilor. Pentru prima oară de multă vreme, simţi accelerarea pulsului. Avea în faţa ochilor o femeie, pe care o răsturnă pe spate.

Şi văzu faţa cu striaţii de sare a lui Ripley, fără cunoştinţă, dar vie.

Se uită în toate părţile. Era singur cu această necunoscută a cărei prezenţă era atât de surprinzătoare. Să o lase aici pentru a merge în căutarea ajutorului ar însemna întârzierea acordării primului ajutor, primelor îngrijiri de care poate depindea viaţa ei… Şi ar constitui o pradă ideală pentru micii prădători lacomi ai Fiorinei.

Îşi trecu mâinile pe la subţiorii femeii, o ridică şi apoi o purtă încet spre sasul atmosferic de unde ieşise mai devreme.

În interior făcu o pauză pentru a-şi trage sufletul, apoi se îndreptă spre duşul insectifug. Trei deţinuţi care lucraseră în exteriorul instalaţiilor erau ocupaţi cu debarăsărea de vermină, goi sub jeturile de apă caldă şi dezinfectantă. În calitate de responsabil medical, Clemens deţinea o anumită autoritate şi hotărî să o folosească.

— Hei, voi!

Bărbaţii se întoarseră, surprinşi. Clemens nu prea-l băga în seamă pe deţinuţi, decât pe plan profesional. Îndiferenţa lor iniţială se evaporă când văzură corpul care zăcea pe umerii lui.

— Un CDS a căzut în mare.

Se priviră.

— Nu mai staţi pironiţi! Ordonă el cu duritate pentru a le deturna atenţia de la povara lui. Mergeţi pe plajă. Poate că mai sunt supravieţuitori. Şi avertizaţi-l pe Andrews.

Ezitară, apoi percutară. Ieşiră de sub duş şi-şi recuperară hainele fără să-şi dezlipească ochii de la femeia pe care Clemens nu cuteza s-o aşeze pe podea.

Lui Andrews nu-l plăcea să utilizeze comunicatorul. În spaţiul interstelar, cel mai mic apel costa o avere şi avea ordin să nu folosească acest emiţător decât în caz de necesitate absolută. Se temea de fiecare dată că aprecierea personală a situaţiei să nu fie diferită de cea a unui imbecil care-l va debita comunicaţia pe cumulul său de salarii sau va prinde ocazia pentru a-l respinge promovarea. Şi nu va putea să argumenteze nicicum în apărarea lui, fiindcă în ziua în care va părăsi această lume pierdută şi va reveni pe Pământ, cretinul în chestiune va fi mort sau va fi demult pensionat.

Dar nu avea de ce să-l dea importanţă, ce naiba! La întoarcerea lui, nu va mai găsi în viaţă pe niciuna dintre cunoştinţele sale. Dar era nerăbdător să efectueze această călătorie la care se gândea adeseori.

Se mulţumea să-şi execute cât mai bine munca lui îngrată nădăjduind că superiorii lui ingraţi îl vor recompensa în cele din urmă pentru conştiinţa sa profesională şi capacităţile sale. Va beneficia mai devreme sau mai târziu de o pensionare anticipată, dacă acest CDS blestemat nu s-ar fi prăbuşit pe Fiorina pentru a-l complica existenţa! Neprevăzutul îi inspira o profundă suspiciune. Unul dintre rarele avantaje ale funcţiilor sale era că într-un asemenea loc totul era previzibil.

Sau fusese până în această zi. Se resemnă utilizând comutatorul şi bătu pe taste cu putere:

FURIA 361 – CENTRU DE DETENŢIE DE TIP C.

IRIS 12037154 SEMNALĂM CRASH CDS 2650

OCUPANŢI: ANDROID MODEL BISHOP, HS.

HICKS, CPL – INFANTERIST – L55321 – MORT LA SOSIRE.

RIPLEY, LT – SVC COMP – B515617 – ÎN VIAŢĂ.

COPIL SEX FEMININ NEIDENTIFICAT – MORT LA SOSIRE.

CEREM EVAC URGENTĂ.

AŞTEPTAM RĂSPUNS.

DIR. ANDEWS M51021 (Trans 1844 – Fiorina)

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns